O cãutare în lumea dinãuntru

Serenela Ghiteanu

Desi biografiile lui Sylvie Germain si Bujor Nedelcovici sunt extrem de diferite, literatura lor prezintã similitudini, încadrându-se (partial, pentru scriitorul român) în realismul magic si având teme, motive si semnificatii comune.
În cazul romanelor de care ne ocupãm, Dimineata unui miracol de Bujor Nedelcovici1 si Bulgãri de sare de Sylvie Germain2, tema centralã este aceea a cãutãrii de sine a personajului principal, cãutare asociatã cãutãrii lui Dumnezeu.
Ambele personaje, Maria, în Dimineata unui miracol, si Ludvik, în Bulgãri de sare, trãiesc într-o stare de exil. Exilul este interior pentru Maria care, dupã ce a încercat sã trãiascã, la Paris, cu iubitul ei, scriitorul Iosif Rabovski, se întoarce la Bucuresti, într-o stare de tulburare interioarã profundã. Ea abandoneazã pictura si începe sã facã croitorie, trãind într-o izolare întreruptã, rar, doar de câteva prietene. Când sunã, telefonul are, pentru ea, sunetul „rece si alarmant”. Maria nu stie de ce nu a putut sã trãiascã, la Paris, cu cel pe care-l iubeste si care o iubeste, si se cufundã într-o melancolie care seamãnã mult cu starea de acedia, a cãlugãrilor pe care i-a pãrãsit credinta. Noua sa îndeletnicire este semnificativã pentru ceea ce Maria a devenit: a croi rochii frumoase înseamnã a te ocupa de efemer, oricât de seducãtor ar fi el.
Ludvik, personajul principal din Bulgãri de sare, este ceh si trãieste un exil à rebours : el se întoarce la Praga, dupã cãderea comunismului, la capãtul a douãzeci de ani de exil. În Occident, a cunoscut marea iubire, alãturi de Esther, dar aceasta l-a trãdat. Desi se întoarce în tara lui de origine, ca si Maria, cãutând un spatiu protector, el este „plictisit de el însusi si, deci, de tot si de toate”. La Praga, Ludvik se întâlneste cu diversi oameni, se plimbã, rãtãceste ca un cavaler de odinioarã. Lucru semnificativ: în tren, un cãlãtor profitã de somnul lui Ludvik si îi furã mantoul, lãsându-i-l, în schimb, pe al lui - un mantou uzat si strãin, care, deci, i se potriveste mai bine lui Ludvik!
Si Maria, si Ludvik au o legãturã strânsã cu o fiintã iubitã, pe care au abandonat-o. Acest personaj este un maestru spiritual si purtãtorul unui mesaj providential. Mesajul este scris si va fi descifrat cu dificultate, în timp, pentru cã destinatarul lui nu e pregãtit sã îl primeascã înainte de a parcurge un traseu initiatic.
Maria primeste, prin intermediul lui Erasme Comet, un prieten al lui Iosif Rabovski, ultima carte publicatã a iubitului ei. O citeste cu fervoare, încearcã sã recunoascã cine se ascunde dincolo de personaje, dar va întelege mai târziu semnul trimis de Iosif, care-i vorbeste despre o cãlãtorie, sfidând geografia, în vederea mântuirii, sugeratã de asteptarea Învierii Domnului. Simbol al cunoasterii, cãlãtoria trimite aproape mereu la ideea de devenire spiritualã. Mesajul lui Iosif este si acela cã darul „trebuie cucerit si stãpânit, chiar dacã ti-a fost oferit”. Maria retine aceastã frazã, dar va strãbate, pe durata câtorva luni, iluminarea la nivel mental, apoi la nivel sufletesc, pentru a primi, cu adevãrat, darul. Cartea însãsi stã sub semnul unui puternic simbolism: e un simbol al Universului, dar si al Revelatiei si al Mesajului divin.
În ce-l priveste pe Ludvik, la întoarcerea sa în tarã, nu se reîntâlneste cu adevãrat cu maestrul sãu, Joachim Brum, fost profesor la Universitate. Acesta e foarte bãtrân si cu totul izolat în mutism. Pare doar senil, de fapt, a rãmas foarte lucid si se concentreazã asupra unui eveniment cãruia vrea sã îi înteleagã semnificatia: despre ce au vorbit, în urmã cu 400 de ani, împãratul Rudolf al II-lea si Marele Rabin Loew al Pragãi, cu ocazia unei întâlniri istorice misterioase. Mai mult, Brum îsi propune sã moarã la o datã anume, în ziua în care se împlinesc 400 de ani de la acea întâlnire. Si Brum reuseste ce si-a propus, sfidând prezicerile medicilor.
Ludvik ignorã, la început, aceste detalii, pierde, din neglijentã, un carnet pe care nepoata lui Brum i-l oferise ca suvenir si, când primeste o felicitare cu un scris greu lizibil, nu-si dã osteneala sã o descifreze. Mai târziu, regãsind felicitarea, Ludvik va fi capabil sã înteleagã cã aceasta fusese trimisã de Brum si cã ea continea mesajul acestuia. Textul scris de Brum vorbeste despre cãlãtoria celor Trei Crai de la Rãsãrit, care îl cãutau pe copilul Iisus:”Ei sunt pe drum de atâta timp. Dacã mai întârziem, riscãm sã nu-i mai vedem. Or, rãtãcirea lor este sansa noastrã. E timpul sã ne asternem la drum. Îti urez cale bunã. Al dumitale, Brum”. Orbirea temporarã a lui Ludvik nu e doar metaforicã. De-a lungul „iluminãrii” pe care o trãieste, de la indiferentã („sunt împotmolit în indiferentã”, spune el), pînã la redescoperirea gustului de a trãi, „oricât de amar sau de întepãtor ar fi acest gust” , Ludvik are chiar probleme fizice de vedere si trebuie sã înceapã sã poarte ochelari! Cu alte cuvinte, si Ludvik trebuie sã-si cucereascã darul. Viata sa din lumea liberã fusese o rãtãcire si trebuie acum sã se întoarcã din drum pentru a gãsi ceea ce pierduse, adicã pe el însusi.
Maria si Ludvik se bucurã, amândoi, de ajutorul unor figuri de donatori, în parcursul lor initiatic. Termenul donator este folosit de Vladimir Propp, în lucrarea sa, Morphologie du conte, pentru a desemna personajul-adjuvant al eroului principal de basm.
Pentru Maria, primul donator este un prieten, muzicianul Marcov. Acesta trãieste, si el, izolat: pãrãsit de sotie si copil, cãzut în dizgratie, pentru cã muzica sa, foarte apreciatã altãdatã, nu mai e cãutatã în prezent. El continuã sã compunã, pentru cã, pentru el, a trãi în si pentru muzicã este „un act eroic intim, fãrã spectacolul eroismului afisat”. Marcov este un fel de frate spiritual al Mariei, dar este si un donator, în sensul cã e primul care o previne cã i se întâmplã ceva aparte si cã trebuie sã aibã grijã. Tot el este cel care o trimite la al doilea donator, mai important, medicul psihiatru Horvath. Maria se internezã în spital, iar Horvath va descoperi cã ea nu are nevoie de medicamente, ci de altceva: trebuie sã înceteze sã trãiascã în imaginatie si sã reia contact cu realitatea. Maria este înzestratã cu o fortã specialã de a trãi într-un timp imaginar, ceea ce, dealtfel, este foarte periculos. Ea trece pe lîngã moarte, în urma a ceea ce medicii numesc somn comatos. În fapt, Maria trãieste, alãturi de Iosif, în mintea ei, din cauzã cã nu a putut s-o facã în realitate.Ea a idealizat si figura lui, si iubirea lor, iar la Paris, aceastã imagine nu s-a potrivit cu realitatea.În acelasi timp, Maria are intuitia a ceea ce i-ar trebui ca sã se vindece si întelege cã, înainte de toate, trebuie sã-si învingã frica de moarte. La spital, ea va cãuta salonul muribunzilor si va veghea un bãtrân în agonie, petrecându-l, cu rugãciuni si într-o stare de seninãtate, pe drumul acestuia spre lumea de Dincolo. Reconcilierea cu viata trece, deci, prin a învãta sã mori, etapã pe care Maria o parcurge, singurã, cu curaj, pentru cã are vointa de a se cunoaste si de a se elibera de demonii ei interiori.
Al treilea si ultimul donator este maica Epiharia, de la mãnãstirea Ghighiu. La iesirea din spital, Maria e vindecatã la nivelul mentalului, dar are încã nevoie sã-si elibereze si sufletul si sã se deschidã pe deplin cãtre viatã. Ea va petrece câteva luni în mãnãstire: va picta icoane si se va ruga îndelung, cu rãbdare si concentrare, asa cum o învatã maica Epiharia. Maria va întelege cã „pãtimirea nu este o pedeapsã, ci o cale cãtre cunoasterea de sine, întelepciune si purificare..., pãtimirea este o initiere pentru a descoperi sacrul din tine si din lumea ce ne înconjoarã”. Maria va întelege, de asemenea, cã trebuie sã învete sã cuprindã iubirea pentru om în iubirea de Dumnezeu, si cã trebuie sã învete sã primeascã darurile, de iubire, pe care Dumnezeu ni le face, altfel comite un pãcat. În urma acestei purificãri interioare, Maria intrã într-o stare aproape de har si este capabilã sã simtã, de foarte departe, cã Iosif se gãseste în dificultate, la Paris.Totusi, ea rãmâne umilã si rãbdãtoare- virtuti pentru care va fi rãsplãtitã. Într-o zi, telefonul sunã si Maria aflã cã Iosif s-a întors la Bucuresti si a cãutat-o. Miracolul se produce, deci, în momentul în care Maria este, în fine, pregãtitã sã-l recunoascã si sã-l primeascã.”Dimineata” acestui miracol nu este aleasã întâmplãtor, ea fiind simbolul victoriei luminii asupra întunericului, ora vietii paradisiace, timpul promisiunilor si al sperantelor.
La rândul sãu, Ludvik se întâlneste, la fiecare pas, cu donatori. Primul este un functionar care-i spune cã figura de tarot, care e codul livretului sãu de economii, este „un vagabond rãtãcitor, deghizat în bufon”, care, dupã ce a pierdut tot, a devenit disponibil „pentru neprevãzut si nesperat”. Este un întelept, deci, un inspirat si, când functionarul îl întreabã pe Ludvik dacã a reflectat la valoarea timpului, Ludvik crede cã are de-a face cu un nebun.
Al doilea donator este un trecãtor, care cere adãpost sub umbrela lui Ludvik, în statia de tramvai, pentru cã tine în mâini un trandafir sculptat într-un mic bloc de sare, care „înflorise”. Acest trecãtor îl sfãtuieste pe Ludvik sã-si depãseascã prejudecãtile si sã riste, sã se aventureze „în neverosimil”. Ludvik crede din nou cã are de-a face cu un nebun, desi totul este semn.Trandafirul are o simbolisticã foarte bogatã, conform Dictionarului de simboluri al lui Chevalier si Gheerbrant, el trimite la frumusete, la iubire si la viatã, conform vechilor greci. Este si un simbol solar, trimitind la lumina zilei, la întelepciune si la impulsul creator. În crestinism, trandafirul este simbolul Maicii Domnului. Mai mult, tot in iconografia crestinã, trandafirul este fie potirul în care a picurat sângele lui Hristos, fie o transfigurare a picãturilor de sânge, fie simbolul rãnilor lui Hristos. În sfîrsit, sarea ne trimite cu gândul la „Predica lui Iisus de pe Munte”, când Iisus le spune discipolilor sãi cã ei sunt „sarea pãmântului”.
Al treilea donator este un barman, care-i vorbeste lui Ludvik despre cei trei Crai de la Rãsãrit si despre faptul cã acestia nu i-au dus, în dar, copilului Iisus, sare, pentru cã Iisus însusi aducea lumii „gustul cel mai puternic al sãrii”.
Al patrulea donator este vânzãtorul de la un chiosc de ziare, care, plecând de la un discurs despre Rãu, referindu-se la Auschwitz, lanseazã o întreagã diatribã împotriva plictiselii, cel mai grav dintre pãcate, pentru cã plictisul „ne separã de tot, de ceilalti, de noi însine”. Acest vânzãtor refuzã, dealtfel, sã îi vândã ziare lui Ludvik si, dintr-o datã, Ludvik începe sã mediteze la întâlnirile ciudate pe care le-a fãcut în ultima vreme.
În acelasi timp, Ludvik lucreazã la o traducere în care e citat Marele Rabin Loew al Pragãi si despre care editorul cãrtii spune cã face parte dintre aceia care „au darul de a ne da lectii despre noi însine si despre lume- dincolo de timp”. Editorul precizeazã si cã trebuie sã resimtim nevoia de a primi aceste lectii. În consecintã, Ludvik este înconjurat de tot felul de semne si de mesageri, dar îi ia timp sã le recunoascã si sã le decodeze. Initierea sa va cuprinde si un sejur la munte. Muntele reprezintã un axis mundi, care conduce omul spre valorile spiritului. El este locul de întâlnire dintre cer si pãmînt, iar în vechile credinte, este chiar lãcasul zeilor. La munte, donatorul este, de data aceasta, un copil, care, hrãnind umbrele pãsãrilor cu bulgãri de sare, îi vorbeste lui Ludvik despre sarea pe care ar trebui s-o presãrãm peste tot ceea ce iubim si chiar îi reproseazã lui Ludvik cã a lãsat ca lucrurile „sã-si piardã gustul, sã devinã fade”, cã a lãsat „sã se murdãreascã sarea memoriei sale” si „sã se corupã gustul jurãmintelor de prietenie cu lumea si cu oamenii”. Ne reîntâlnim cu simbolul sãrii, dar si cu acela al pãsãrilor : pasãrea este simbolul relatiei cer-pãmînt ; în greceste, cuvântul e chiar sinonim cu prevestirea si mesajul Cerului”, în sfârsit, pasãrea poate simboliza, la modul general, stãrile spirituale.
Editorul lui Ludvik este si el un donator, pentru cã-i vorbeste despre Marele Rabin Loew, care propusese, la vremea lui, o analizã foarte profundã asupra distantei care-l separã pe om de Dumnezeu, si-l previne, de asemenea, pe Ludvik cã, în indiferentã ,„sfârsim prin a ne pierde pe noi-însine. Dealtfel, indiferenta religioasã este cel mai mare dusman al crestinismului, fiind consideratã printre pãcatele cele mai grave.
În sfârsit, ultimul donator, al saptelea, este femeia de serviciu din clinica unde Ludvik se duce pentru problemele de vedere pe care le are. Fãrã sã fie întrebatã, ca si ceilalti, ea îi vorbeste despre lacrimi, despre suferintã, despre faptul cã-n momentul mortii noastre, este posibil ca sarea, câtã este, depusã din lacrimile pe care le-am vãrsat, sã facã „sã se încline sufletul care pleacã pe drumul cel bun- acela unde glasul Domnului nu se face auzit”.
Încetul cu încetul, Ludvik este cuprins de o tulburare care creste, de o senzatie de „prãbusire interioarã, de dedublare a constiintei sale”. El începe sã rememoreze ciudatele întâlniri pe care le-a fãcut si începe sã îsi punã întrebãri.
Maestrul sãu, Brum, pãrãseste lumea aceasta, dar fostul sãu discipol rateazã momentul; el recupereazã doar ultimul dar din partea acestuia, adicã antologia de poezie pe care el însusi i-o oferise lui Brum, în urmã cu douãzeci de ani. Este momentul când întelege cã aparenta senilitate a profesorului nu era decât expresia unei vieti dusã la un nivel superior, complet spiritualizat, o ascezã, si întelege mesajul scris pe felicitare, la care fusese opac la început.Totusi, îi rãmâne de parcurs o ultimã etapã. Aflându-se într-un tren, el zãreste, pe peronul unei gãri, un bãrbat care-i seamãnã într-atât, încât realizeazã cã este dublul lui. Acesta îl priveste mai întâi cu o gravitate dureroasã, apoi îi zâmbeste, cu „detasare si compasiune”. Ludvik aude, atunci, propriul lui eu cum îi vorbeste si îi reproseazã cã l-a îndepãrtat : ”Ludvik, e atât de frig în uitarea ta, e atât de întuneric în plictiseala ta, e atâta poftã si atâta sete în neatentia ta fatã de misterul acestei lumi..” Este momentul transfigurãrii lui Ludvik si, rãtãcind prin Praga, el se regãseste pe sine si ajunge sã înteleagã mesajul lui Brum. Cãzut pe spate, în zãpadã, Ludvik izbucneste în râs, un râs eliberator, de deschidere cãtre lume si viatã. Zãpada simbolizeazã, în folclor, o binecuvântare din partea Cerului si e vãzutã si ca o promisiune de sãnãtate pentru oameni.
Pe lângã aceastã cãutare comunã a spiritualitãtii crestine, Sylvie Germain si Bujor Nedelcovici îsi întemeiazã cele douã romane pe o referintã miticã.
În Dimineata unui miracol, Nedelcovici plaseazã, ca epigraf, un lung citat din legenda coborârii în Infern a zeitei Ishtar (versiunea asirianã de la Ninive), cea care, pentru a-si readuce iubitul, pe zeul Tammuz, acceptã sã renunte, treptat, în fata fiecãrui prag, la toate însemnele puterii sale, pentru a putea s-o întâlneascã pe zeita Infernului. Ea va recupera toate aceste însemne ale puterii sale, tot treptat, când va urca la suprafatã. Dupã acest model, Maria trebuie sã devinã tot mai umilã pentru a avea acces la cunoastere si pentru a merita miracolul regãsirii iubitului ei.
În cazul romanului lui Sylvie Germain, nu avem un mit care sã functioneze ca model, ci o referintã care ne parvine prin intermediul laitmotivului sãrii. Referinta este biblicã, este vorba despre „Predica de pe Munte” a lui Iisus. Existã în roman o legendã hasidicã despre îngeri, ca si alte povestiri simbolice, intentia scriitoarei fiind de a crea o anumitã atmosferã, spiritualizatã, în care versuri din Guillaume Apollinaire vin sã completeze un stil foarte poetic el însusi.
Ne mai rãmâne sã adãugãm cã pentru cei care cautã o „revrãjire a lumii”, lectura acestor douã romane oferã un moment privilegiat de meditatie, ca si de încântare.
_________________
1 Nedelcovici, Bujor, Dimineata unui miracol, Ed. Univers, Bucuresti, 1993
2 Germain, Sylvie, Eclats de sel, Ed. Gallimard, Coll. NRF, Paris, 1996 (Trad. din lb. francezã ne apartin, S.G.)