Varã

Câºtigând Marele Premiul Palme d’Or la Cannes, Cristian Mungiu ne-a fãcut un dar pe care sigur nu-l meritam. Nici cultura, nici – evident – cinematografia noastrã. Într-o þarã practic fãrã cinematografe, apare, iatã, ex nihilo, o întreagã generaþie de tineri cineaºti care sparg barierele ºi se afirmã internaþional fãrã vãicãreli. Sigur cã populaþia nu a fost ajutatã sã înþeleagã întreaga semnificaþie a acestui premiu. În primul rând, pentru cã suntem o þarã în care cultura imaginii este ZERO (în alte þãri istoria cinematografiei se învaþã la liceu). Dar modul în care a fost primit de cãtre confraþi nu face decât sã ne arunce într-o nevindecabilã nevrozã. Cutare Caion de ºcoalã nouã îl acuzã de plagiat, alt nene, oficial dintre cei care i-au tot pus beþe în roate la finanþarea filmului, îl ameninþã cu darea în judecatã. În acest timp, presa internaþionalã nu se sfieºte sã rosteascã epitetul genial. De altfel niciodatã n-a fost România mai intens elogios prezentã în presa mare internaþionalã, de la revoluþie încoace. Presa noastrã (având, ce-i drept, scuza cã a trebuit sã dea seama despre eveniment fãrã a fi vãzut filmul) a fost la fel de lamentabilã ca de obicei. Premiul lui Mungiu este o lecþie ºi pentru scriitorii noºtri, arãtând cum un subiect „local” poate fi tratat într-un mod „universalist”. Aceastã generaþie de regizori, operatori ºi actori (necunoscuþi, vai, publicului înþepenit în Florin Piersic ºi Rodica Popescu-Bitãnescu) se delimiteazã net nu numai de sub-produsele comercial-propagandistice gen Sergiu Nicolaescu, dar ºi de barocul alegorizant al generaþiei Piþa, Danieliuc. Ei vorbesc simplu, pe înþelesul tuturor, ºi o temã pe care mulþi o considerã (estetic ºi politic) perimatã: Revoluþia românã, îºi capãtã astfel drept de existenþã în poveste. Nu realizãm, încã, dimensiunea darului pe care ni l-au fãcut Mungiu, Nemescu, Puiu ºi ceilalþi cineaºti care ne-au scos din derizoriu aruncându-ne în arta mare. Dacã premiile pe care aceºtia le iau pe bandã rulantã ar duce la impunerea în programa de liceu a unor cursuri de culturã a imaginii (foto, desen, teatru, film) am avea ºi mai puþin kitsch ambiental ºi sãli pline la cinematografe. Dar asta, vorba cântecului, e o lungã ºi complicatã poveste…
Am vãzut, la o orã imposibilã din noapte, cred cã pe TVR Cultural, un documentar despre unul dintre cei mai importanþi muzicieni (ºi nu adaug dinadins nici un determinant care ar îngusta aria) români ai secolului XX: Dan Andrei Aldea. M-a frapat sãrãcia imaginilor, nu neapãrat pentru cã erau alb-negru, ci pentru cã veneau evident dintr-o vreme în care rockul era practic interzis, cel puþin la televiziune nu era permis, filmat cât mai static, în aºa fel încât sã nu se vadã pãrul lung al protagoniºtilor. Cu mania new speack-ului comunist a eufemismelor i se spunea „muzicã tânãrã”. Comparam cu imaginile pe care ni le furnizeazã cotidian posturile specializate în muzicã. Cântãreþi ºi formaþii contemporani cu Sfinxul ºi Phoenixul se bucurã de clipuri, concerte înregistrate în direct, ore ºi ore de materiale filmate. La noi, ce s-a pãstrat, de pildã, din Ce s-ar fi întâmplat dacã fie ºi numai aceste formaþii ale noastre ar fi avut dreptul sã circule în Europa la acea datã? Ah, acest blestemat „ce s-ar fi întâmplat dacã”, zãcând ca o lespede tombalã peste istoria noastrã recentã! Cine îºi mai aduce aminte, de pildã, de acel „tragic muzician”, Dorin Liviu Zaharia, care a influenþat atâþia colegi de generaþie? Cât despre Dan Andrei Aldea, el trãieºte azi în izolare pe undeva în Germania, nu a apãrut în filmul comemorativ. Puþine materiale muzicale apar chiar ºi pe Radio3net., unde se aflã o formidabilã arhivã din muzica rock a secolului XX. Pãcat.
N-am semnalat niciodatã, ºi mã simt vinovat pentru asta, emisiunea nocturnã a Marinei Constantinescu de pe TVR 1. Graþie, frumuseþe ºi temperaturã a ideilor. Invitaþi mereu bine aleºi. Scarã a valorilor bine articulatã.
Un incredibil „scandal al ploºniþelor” este dezvãluit în Observatorul Cultural din 14-20 iunie. La Accademia di Romania (între cuib de ploºniþe ºi ghetto cu iz securist, ca sã citez titlul din revistã) studenþii prezintã certificate medicale cã au fost muºcaþi de ploºniþe. Prezentarea din Observator este halucinantã. Sã lãsãm cuvântul Claudiei Stãnilã ºi lui Radu Motoca, autorii articolului. „Accademia di Romania, clãdire maiestuoasã, splendidã pe dinafarã. Pe dinãuntru, însã, cuib de ploºniþe (la propriu) ºi ghetto cu iz securistic (nu la figurat)”. Ce aflãm? Acþiunile nu sunt promovate, la ele asistând doar bursierii. Organizatorii nu vor sã-ºi batã capul invitând personalitãþi culturale italiene. Personalul care lucreazã în instituþie nu stãpâneºte limba italianã. „Vara – declarã o studentã – toatã Academia rãsunã de ritmuri de manele pânã la ore foarte târzii din noapte, fãcând studiul imposibil”. Conducerea Accademiei face percheziþii (sic!!!) în camerele studenþilor, cu poze incriminatoare ºi tot tacâmul. În acest timp, ploºniþele invadeazã. Personal, am avut o experienþã ºocantã legatã de acest caz. Încercând sã-l comentez cu niºte persoane „culturale”, m-a ºocat zâmbetul lor ºacal: ia uite ce face ICR-ul, ce face Patapievici! – au reacþionat. Nu ploºniþele îi ºocau, ci bucuria de a mai marca un punct contra lui Patapievici. Fãrã sã ºtie, sãracii, cã romana Accademie nu þine de ICR. ªi fãrã sã aibã habar de ceea ce face realmente ICR-ul pentru promovarea culturii noastre.
Tot din acest numãr, semnalez un articol (fragment dintr-o comunicare þinutã în 2006 la Heidelberg) al Ilinei Grigori despre Eminescu ºi Carol de Hohenzollern. Autoare a celei mai bune cãrþi de eminescologie apãrutã în ultimele decenii, dna Ilina Gregori nu apare, din pãcate, mai deloc în presa noastrã culturalã.
Sibiul merge tot mai bine. Ne mândrim cu toþii. Mã întreb însã ce este daco-roman în acest burg în întregime nemþesc.
Legat de asta, un neaºteptat val de comentarii a stârnit teoria venerabilului profesor Neagu Djuvara, dupã care legendarul Negru Vodã, de fapt primii noºtri voievozi ºi boierii, ar fi fost de origine cumanã. Teorie nu tocmai nouã, dar pusã în paginã cu nouã acuitate. Un ziar mai inteligent ca altele, Cotidianul, a avut meritul de a dovedi cã se poate face rating ºi cu subiecte culturale. S-au înroºit blogurile de discuþii mai mult sau mai puþin avizate. Ar trebui sã fie un început de erã nouã pentru presa noastrã acest mod de a face un subiect cultural sã þinã prima paginã mai multe zile.
Am lãsat mai la urmã Bookfestul, cu care în alþi ani aº fi început, desigur. Dar anul acesta mi s-a pãrut dezamãgitor, mai ales prin comparaþie cu look-ul occidental pe care îl cãpãtase anul trecut. Nu înþeleg cum unora li s-a pãrut mai încãpãtor cel de acum. Care a avut ºi mai puþini vizitatori, ceea ce, de nu mã înºel, este pentru prima datã, pânã acum linia mergând ascendent de la o ediþie la alta. Promovarea a fost sublimã dar a lipsit, tandemul Realitatea Tv – Cotidianul ºi-a vândut propria imagine, propriul stand, lansãrile de carte au intrat într-o rutinã din care nu ºtiu cine le mai poate scoate, a lipsit Evenimentul cu majusculã, nu s-au mai dat premii pentru cã le luau aceleaºi edituri, a dispãrut – benefic – Daian cu cocoºul sãu, spaþiile de „socializare”, adicã locul unde sã poþi bea o rãcoritoare sau sã poþi mânca la un preþ decent au lipsit, preþurile sfidând buna cuviinþã, n-am vãzut sã fi existat atât de cãutata odinioarã revistã a Târgului, spaþiile cu aplicaþii media care atrãgeau atâta public „la etaj” au lipsit. În rest, acelaºi prilej de a cumpãra cãrþi ºi de a te întâlni cu prieteni, standuri mai aerisite ºi mai ingenioase. Un pas înapoi faþã de ediþia de anul trecut.
În acelaºi timp cu Bookfestul (de ce?) s-a desfãºurat la Neptun Festivalul Zile ºi nopþi de literaturã. ªi mai puþin mediatizat (azi am o obsesie). Tema, incitantã: „Aºteptãrile europene faþã de literatura þãrilor recent aderate la U.E. Scriitorii din þãrile ex-comuniste împãrtãºesc din experienþa lor”. Surprinzãtoare ºi nu prea (pentru cine a urmãrit mai atent devenirea ideilor sale post-89) a fost teoria criticului Mircea Iorgulescu. Dacã rezumatul din România Literarã este absolut fidel, distincþia Est – Vest ar fi inoperantã, scriitorul est-european o ficþiune, nu existã o culturã esticã. Faptul cã dl. Iorgulescu face tabula-rasa dintr-o experienþã de o jumãtate de veac care a lãsat urme indelebile în sufletul ºi carnea a zeci de milioane de europeni poate fi explicat. Dar nu aici. Marele Premiu Ovidius l-a primit poetul rus Evgheni Evtuºenko.
Polemica lunii între Liviu Ioan Stoiciu ºi redacþia României Literare, respectiv Alex. ªtefãnescu. Replici, acuzaþii, drepturi la replicã refuzate ºi tot tacâmul. E cu va urma.
Încolo, recitiþi Cãldurã mare, aceastã capodoperã a tuturor (f)estivalelor noastre obsesii. Hotãrât lucru: feciorul e un stupid, iar strada… strada cine ºtie cum se numeºte de fapt?

BVS.