Stefania Cosovei
Diferenta de a fi
Compozitia cãrtii de prozã
scurtã Diferenta de a fi, Editura Tomis, Constanta,
2007, trãdeazã efortul de cunoastere interioarã,
exploatând exteriorul întru nevoia constructivã
de circularitate si simetrie. Astfel, prozele sunt dimensionate
din perspectiva unui principiu generator si formator: eticul.
Apetenta pentru introspectie este structuralã,
iar modul în care Stefania Cosovei întelege
sã transforme realul în ireal si invers se evidentiazã
într-o continuã perceptie existentialã.
Descrierile, în majoritatea cazurilor, sunt duse pânã
la ultimul detaliu, sustinând treze modalitãtile
de abordare ale realitãtii imediate. Prozatoarea întreprinde
aici investigatii psihologice, plecând adeseori de la
fapte realmente autentice, relatând întâmplãrile
care i se par cele mai semnificative ce se consumã într-o
permanentã înfruntare cu viata diurnã.
Observatie sigurã, rigoare stilisticã si,
nu în ultimul rând, veridicitate sunt calitãtile
cele mai evidente ale acestei prozatoare. Toate schitele sunt
scrise într-un stil alert, clar, laconic, cu simt al amãnuntului.
As îndrãzni s-o asemãn prozatorului englez
W. Somerset Maugam, care pleacã de la fapte si momente
autentice, consumate sau notate se pare într-un jurnal intim.
Stefania Cosovei (nãscutã la 27 Decembrie
1960, în Bucuresti) îsi ia întreaga rãspundere
si realizeazã aproape filmic semnificativele clipe ale
unei vieti zbuciumate, ale unei existente usor conventionale.
Tonul grav însoteste bune procedee sugestive de investigare
atentã în universul spiritual uman, într-o atmosferã
de real-fictional, relevând priceperea autoarei de a urmãri
psihologii cu acuitatea unui observator profesionist. „Era o
perioadã bunã de timp de când Haralamb frecventa
zonele limitrofe ale societãtii, cele adãpostite
de canalele de scurgere ale orasului. Suferise chiar din amor
pentru cã o cunoscuse pe Alexandra. Din mormanele de gunoaie
adunate de la groapa orasului, Haralamb îsi întocmise
adãpost: o plapumã veche, un schelet de pat de campanie,
un stingãtor de incendii, un tub ars de televizor, un capac
de closet, sticle goale, un capac de sobã, cutii de carton
si foarte multe ziare. Ziare vechi, ziare din cele mai recente,
reviste de modã, reviste medicale ori literare alcãtuiau
pentru Haralamb o lume, lumea lui de celulozã, de care nu dorea
sã se despartã.” Stefania Cosovei practicã,
într-un anume fel, repetitia, fãrã sã
cadã în redundantã - repetitie care
opereazã în constiintã si se dovedeste
preocupatã de fondul tematic, dorind sã ni-l transmitã.
Îndârjirea dureroasã de a trece prin întâmplãri
credibile, inversându-le sensul - efect al implicãrii
- se înfruntã în fluxul epic, cu bucuria înlãcrimatã
de a trãi, de a primi creator întelesurile sublimate
cognitiv. Uneori, celuloza se îngreuna atât de mult, încât
devenea o realã amenintare pentru Haralamb: adicã
risca sã moarã prãbusit sub muntele din
ziare. Dar Haralamb vegeta linistit, ca un foetus în lichidul
sãu amniotic. Adora mirosul de hârtie mucegãitã,
pãtatã de ulei ori roasã de sobolanii orasului.
Datoritã pasiunii sale de a aduna ziare, Haralamb cãpãtase
un aspect foarte straniu: devenise cenusiu. Corpul i se încovoiase,
mâinile i se lungiserã, ochii i se micsoraserã
ca douã fante prin care se zãrea o luminã gri
incertã, iar pe trup îi apãruserã niste
semne, care, la o cercetare mai amãnuntitã, aveau
sã se dovedeascã a fi litere. Haralamb avea litere pe
piciore, pe mâini si chiar pe spate îi apãruse
de curând o majusculã. Asta numai în câteva
luni. Haralamb trãise vremuri mai bune, adicã locuise
pânã nu de mult într-un Moskvici, un automobil
abandonat de un pensionar în gangul complexului comercial din
cartierul încã incert”.
Descrierea capãtã originalitate printr-o scânteiere
continuã a luciditãtii pânã la înregistrarea
crudã a gesturilor fãcute deseori în mod retoric...
Limbajul frust, întrebuintat cu deosebitã îndemânare,
are rol aici - dar si în alte schite - de „perpetuum-mobile”
în redactarea faptelor de viatã austerã,
în anumite clipe trãite si asumate, pline de gravitate
si emotie. „Din când în când, primea
o hainã cu gulerul si reverele lãbãrtate
de sudoarea celor ce o purtaserã înaintea lui. Mânca
la cantina sãracilor iar banii de bãuturã proveneau
din munca pe care Haralamb o presta cinstit seara: aduna ambalaje
din carton, lãzi goale de fructe pe care i le cãra unui
patron de cârciumã din apropierea pietei. Nu fusese
niciodatã curios ce face ãla cu atâtea cartoane
si scânduri. Rar, foarte rar, gãsea în lãdite
o piersicã stricatã. Sâmburele ei dezlãntuia
un parfum teribil, dulce-acrisor, ce fãcea concurentã
mirosului de pepeni galbeni intrati în putrefactie
prin tarabele de beton ale pietei. Dar Haralamb nu mânca
fructe. Lui îi plãcea sã le miroasã, pentru
cã nu miroseau ca ziarele lui. Mirosea fructele si privea
minute întregi etichetele sticlelor de bãuturi rãcoritoare:
frunze proaspete, stropite de rouã, sau lãmâi
verzi, alãturi de un fruct necunoscut, provenit desigur dintr-o
tarã îndepãrtatã”.
Inventivitatea prozatoarei Stefania Cosovei pare a fi inepuizabilã.
Prozodia este pur si simplu absorbitã de o „spunere”
suculentã, naturalã, fãrã sã alunece
în derizoriu, în circumstantial. Rezultã,
cu alte cuvinte, o prozã densã, rãspândind
miasme de viatã realist-cotidianã, pânditã
de o observatie când rece, când usor ironicã,
bunãoarã, trecutã prin filtrul reflexivitãtii
si-al inimii negresit. Actiunea în sine se învârte
credibil în jurul personajului central Haralamb, aproape ca
într-o centrifugã.
Pentru o astfel de scriiturã încãrcatã
de „fapte” cu derulare aproximativ „nervoasã”,
Stefania Cosovei este dotatã cu har de mare povestitor
analitic. Tenta sugestivã a „schitei” de
portret ori de mai multe portrete, simplitatea necãutatã
a cuvântului potrivit în textul epic, selectia faptelor
imaginate ori trãite - dar mã tem cã fictiunea
e destul de redusã - conferã prozelor acestora o vitalitate
notabilã, o notã de sinceritate si candoare. Surprinde,
de asemenea în mod plãcut, capacitatea autoarei de a
distinge subtilitãtile si ineditele nuante
chiar în locurile si în lucrurile aparent banale.
Asadar, prozatoarea Stefania Cosovei lasã loc
liber „introspectiei”, reflectiei într-o
prozã aplicatã unor realitãti pe cât
de simple, pe atât de complexe, în care stilul deja format
sprijinã cãutarea pasionatã si pasionantã
a esentialului.
„Haralamb era un singuratic. Viata lui se rezuma la câteva
amintiri pe care, de cele mai multe ori, nu avea cui sã le
spunã. / Asa se face cã prefera sã adune
ziare, ca sã uite de amintiri, sã scape de propria-i
conditie si de mirosul otetarilor. Noaptea, în
Moskvici-ul lui, Haralamb citea ziarele adunate peste zi. Cu o foarfecã
ruginitã, decupa anumite articole, pe care le aseza cu
grijã în bordul rablei rusesti. Si în
fiecare duminicã dimineata, scotea toate decupajele,
le recitea, le numãra si le punea într-o ordine
numai de el hotãrâtã. Ce nu se stia prea
bine, si circula ca un zvon prin cartier, este cã uneori,
dupã ce numãra bucãtile de hârtie
tipãritã, Haralamb extrãgea una, nu se stie
dacã la întâmplare, si o mânca. O mesteca
în gingii, privind absent, în gol.” (Diferenta
de a fi)
V. Sterom
Traian T. Cosovei
Greva cãpsunelor
„Curând voi ajunge sã nu mai deosebesc
bine de rãu. O cale extraordinarã. Dar spre ce? (Emil
Cioran) Rãspunde; Spre „Greva cãpsunelor”
- volum de poeme semnat de Traian T. Cosovei, Editura Fundatiei
Culturale Libra, Bucuresti, 2004, si mai exact, spre o radiografie
aproape exhaustivã a întâmplãrilor dar si
a ideilor ce graviteazã în jurul lumii de care se „loveste”
poetul, mãrturisind-o prin lapidaritatea textului - materia
principalã fiind – „scenele”, „personajele”
sau dialogurile ce rãscolesc strãfundurile si,
în aceeasi mãsurã, suprafetele existentei.
Pentru cã poetul Traian T. Cosovei (nãscut la 28
noiembrie 1954, în Bucuresti) viseazã continuu redescoperirea
actului initiatic, ocrotind astfel, „lãuntrul”.
El este constient cã îsi asumã realul
asa cum îl trãieste si... construirea
acestuia în sfere de realitãti proprii. Altfel
spus, poemele sale, învãluite într-o aurã
de mister si într-o atmosferã situatã între
imediat si descoperirea interioritãtii, fac suportabilã
confesiunea usor melancolicã, elegiacã si
nostalgicã deopotrivã, cãpãtând
„forme de fond” memorabile.
„Cel mai aproape de moarte m-am simtit / când m-am
privit în ochii leoaicei din / curtea ambasadei. / Crescuse
acolo, îi fãcuserã cotet, / iar copiii din
cartier îi dãduserã un nume. / Nu mã întrebati
cum o cheamã? / Si doar mã prevenise ghicitoarea
în frunze de ceai: / nu privi niciodatã ochii felinei
în captivitate / n-o sã-ti meargã prea bine!
/ Din ziua aceea / nu mai cumpãr tigãri de la
bãcãnia / de lângã fabrica dezafectatã.
/ Drumul pânã acasã e mai scurt, / ghetele mele
se vor toci mai putin sezonul acesta. / Noptile trec,
ce e drept, mai greu / pentru cã din camera mea / aud urletele
leoaicei / Eu nu mai pot sã plâng. / Si atunci,
/ numãr împreunã cu ea / gazelele albe ale singurãtãtii.”
(pag. 9)
Gravã, modernã, singularã - sã nu zic
unicã - poezia lui Traian T. Cosovei aminteste de
textele marilor poeti din stirpea lui Poe sau Rimbaud unde lucrurile
au întotdeauna si o contrapondere metafizicã. „Hohote
în salã / lacrimi grele rãsfãtându-se
prin pereti. / Era o persoanã cu o unealtã agricolã
/ despãrtindu-i pe drepti de nedrepti. /
Era viata înverzindu-se pe pereti / - mucegai de
operetã trasã pe sfori - / Era plânsul de rãstigniri,
rãtãcind pe douã cãrãri”
(Absenta)
Forta expresiei artistice înspãimântã
si fascineazã totodatã. Cuvântul „cade”
cu greutate de aur în registrul conotativ. Rupt parcã
dintr-o viziune arghezianã. „Între mine / si
sfârsitul iernii / nu esti decât tu. / cu chipul
tãu/pe care-l ating / ca pe o planetã / nedescoperitã.”
Prozaice în structura prozodiei imediate, când eliptice,
sincopate sau discontinui, versurile din „greva cãpsunelor”,
cât s-ar dori de limpezi si credibile, tot forteazã
fronda ori libertatea asociativã. „pãrul tãu
e aidoma unui curcubeu / fotografiat de turistii japonezi...
/ Noaptea, esti ploaia de stele / filmatã de turistii
americani.” Aceastã - aparent - simplitate este vãdit
încãrcatã cu o tensiune liricã esentialã.
Poemul în sine existã dincolo de cuvinte sau, mai corect
spus, îl descoperim în umbra cuvintelor, ca pe o realitate
invizibilã si cuceritã greu - pas cu pas - într-o
suitã de izbânzi si înfrângeri.
„Stau la balconul din cartierul meu: / Privesc stelele si
mã gândesc la Gagarin / ca la un poet rus. / El a vãzut
stelele, aproape le-a atins. / Eu stau pe balcon si încerc
sã-mi descopãr steaua. / Sã-mi aduc aminte ziua
în care m-ai pãrãsit / pahare goale pe masã,
tãcerea. / Gagarin atinge stelele, le mângâie,
le respirã. / Tu esti în America si n-ai sã
ajungi niciodatã / la stele.” (p. 40) Traian T. Cosovei
cultivã un lirism al „pierderii” plin totusi
de ambivalente, de sensuri inedite sau de ruperi de sensuri
contradictorii, realizând - în ultimã instantã
- o geografie caligrafiatã obsesiv, cu toate ritualurile imaginate
în jurul dramaticului moment al mãrturisirilor. „Noaptea,
târziu, felinare de ceatã... / nu mai vedeam stelele
de pe cer / Mã înfãsuram în subã,
era frig... / Eram singur, mã pãrãsise iubita
/ iar vodca era pe sfârsite... / Ce nopti! / Si
antena radioului din lemn / nu mai prindea Radio Moscova! /Si
ce nopti erau!..” (p. 38)
În fine, poetul Traian T. Cosovei distinge tot mai persuasiv
un proces de radicalizare lãuntricã, vizând astfel,
problemele adânci ale creatiei poetice. El descoperã
sensul major al spunerii originale prin cuvânt si implicit
obligativitatea de a rosti un adevãr profund despre sine si
lumea ce-l înconjoarã. „E lunã plinã
pe planeta Marte / si o totalã eclipsã de soare
pe Pãmânt. / Te privesc cum mãnânci o cãpsunã
flãmândã / te apãr si te cânt.
/ Dupã ce ai închis radioul doar rochia ta / îsi
mai aducea aminte de aceste amãnunte tãcute. / Era o
tristete în ochii tãi: / se dovedise - în
sfârsit - cã planeta Marte / nu e rosie, ci
galbenã. / Era o tãcere care te lãsase gravidã,
/ era un surâs palid pe buzele tale, / si niste cearcãne
ale vorbirii înecate de lacrimi.” (Eclipsã)
Victor S.
Constantin Trandafir
Cititul cãrtilor. Poezia. De la Nichita Stãnescu
pânã în prezent
Constantin Trandafir este, de bune decenii, o voce
criticã distinctã si cu autoritate, chiar dacã
discretã, în spatiul literar contemporan. Cu sigurantã,
a pornit, de mult, de la a fi acel cititor fericit care, de exemplu
în viziunea lui Romul Munteanu, “nu-si motiveazã
în mod lucid si premeditat plãcerea actului de lecturã.
[…] Multã vreme cititorul fericit râde si
suferã cu personajele din cãrtile lecturate, viseazã
asupra lor… […] Asa începe sistematizarea unor
lecturi, motivarea lor elementarã în formule de genul:
mi-a plãcut, nu mi-a plãcut.” (Jurnal de cãrti,
6, Ed. Libra, 1996) Apoi, prin vointã si talent,
a fãcut saltul esential la treapta de cititor profesionist,
(dar nu mai putin fericit!) credem, mai cu seamã dupã
contactul cu opera lui Paul Zarifopol, subiectul unui eseu monografic
(si tezã de doctorat) publicat în 1981. Prezent,
dar nu foarte insistent, în revistele literare, îsi
face exercitiul pe clasici, textele regãsindu-se în
trilogia închinatã valorii (Dinamica valorilor literare,
1983, Permanente literare românesti, 1998, si
Recunoasterea valorii. Scriitori români, 2002), si
în volume “dedicate” (Introducere în opera
lui Stefan Peticã. Modernitate prin simbolism, 1984, Mateiu
I. Caragiale, 1996, Ion Creangã. Spectacolul lumii, 1996, Poezia
lui Bacovia, 2001, Efectul Caragiale, 2002). Preocuparea este aproape
obligatorie pentru devenirea serioasã si solidã
a unui critic literar adevãrat, nedependent de conjuncturi
diverse. Pentru cã, urmându-l pe acelasi Romul Munteanu,
este drept a spune cã “nu criticul îi formeazã
pe scriitori, mai ales în epoca modernã, scriitorii prin
cãrtile lor fiind aceia care determinã orientarea
criticului” (op. cit). Iar Constantin Trandafir s-a format la
“scoli înalte” si tot acolo se “perfectioneazã”
în continuare cu rãbdare si acribie. Ceea ce nu
înseamnã cã ignorã viata literaturii
contemporane, ba dimpotrivã, este tot timpul “la zi”
cu fenomenul, scotocind neobosit dupã grãunte
de metal pretios chiar si în minereuri inundate de
steril. “Productia” ultimilor ani, risipitã
la fel de generos prin reviste, este adunatã, iatã,
sistematic, într-o nouã trilogie, Cititul cãrtilor,
inauguratã la sfârsitul anului trecut cu primul
volum, subintitulat Poezia. De la Nichita Stãnescu pânã
în prezent (Ed. Premier, 2006). Vor urma, desigur, Proza si
Critica literarã
Cartea de fatã “retine 30 de nume, datoritã,
fireste, considerentelor editoriale”, alese din “cel
putin o mie de pagini tipãrite de carte si multe
altele în manuscris”, dupã “considerente
de ordin valoric si [ca] o reactie fatã de
aroganta odios provincialã a «Centrelor»”.
I-am putea spune, într-o exprimare la modã, “lista
domnului Trandafir”, dar a spus-o deja distinsul bãcãuan
Constantin Cãlin; si mai existã si amendamentul
autorului cã “poate urma un al doilea volum sau chiar
un al treilea consacrat poeziei”, deci lista este departe de
a fi completã.
Discursul critic exceleazã în claritatea si în
siguranta judecãtii axiologice, constructia
urmând un algoritm arareori completat prin introducerea unor
elemente cu caracter memorialistic. În general, textul contine
dintru început o “sentintã” mai mult
sau mai putin contextualizat, pentru a continua cu detalierea
si argumentarea prin analizã si citate relevante.
Citatul, de altfel, este, în conceptia lui Constantin
Trandafir, foarte important pentru articularea unei judecãti
de valoare, aici venind pe urmele lui G. Cãlinescu. Iatã
cum sunã astfel de aprecieri sintetice prin criticul catã
sã ne lãmureascã despre lumea poeziei unora dintre
autori: «O mitologie a cuvântului este proiectul de prim
ordin al poeticii lui Nichita Stãnescu încã de
la începutul scrisului sãu. De inspiratie mallarméanã,
rimbaldianã ori arghezianã, nu conteazã, aceastã
preocupare devine “programaticã” pentru “poetul
elegiilor.”»; «Cele mai multe poeme ale lui Grigore
Hagiu sunt, într-un anume fel, arte poetice, chiar si acelea
care nu se referã special la conditia creatiei.»;
«Marin Sorescu scrie poeme pe acelasi traseu al desolemnizãrii
temelor mari prin coborârea lor la cota micã a cotidianului,
dar acum si printr-un mod simplu de proiectie a banalului
în fantastic.»; «Poetul [Horia Zilieru] se instalazã
decis sub zodia lui Eros si Orfeu, hotãrându-si
un traseu cu rezonantã afectivã si spiritualã.»;
«Ca naturã, dar asemãnãtor în bunã
mãsurã cu Montale, [Ilie Constantin] e un intelectual
rafinat si sobru, antiretoric si muzical, contemplativ si
plastic, elegiac si descriptiv.»;
«Visul, jocul, carnavalescul si mestesugul de
artizan sunt liniile de fortã ale poeziei lui [Leonid]
Dimov.»; «Poetul acesta insolit [Virgil Mazilescu] aduce
în lirica noastrã de atunci un timbru de o noutate surprinzãtoare.
Negresit, face parte din categoria instauratorilor de altã
ordine»; «Nu doar trei lucruri (“mari”) rezultã
din largul registru poetic al lui Emil Brumaru, dar ele vor fi reperele
acestui comentariu inevitabil simplificator: microcosmosul natural
(realul), interiorul domestic si erosul»; «Realul
imediat si proiectia lui imaginarã marcheazã,
în dozaje si intensitãti diferite, toatã
poezia lui Liviu Ioan Stoiciu»; «Poezia lui Ion Stratan
se sprijinã mult si oarecum statornic pe ceea ce se numeste,
cu o vorbã cam pretioasã, dinamica recesivã,
altfel spus, pe coliziunea esteticã a metaforei. E acea tendintã
de înnoire, cu mentinerea sub observatie a paradigmei.»;
«Se recunoaste în lirica lui [Mircea] Cãrtãrescu
o împerechere fericitã a talentului cu strãlucirea
spiritului, senzualitate energeticã, o gamã bogatã
de analogii si contraste si o constiintã
rafinatã a valorilor limbii române.»
În jurul unor asemenea formulãri precise se adunã
argumentele, analizele de text, descrierea, citatele, contextualizarea.
Da, Constantin Trandafir, cum si în celelalte cãrti
ale sale, nu izoleazã de dragul demonstratiei obiectul
cercetãrii, ci îl situeazã în timp si
în spatiu potrivit, descriind vecinãtãtile,
influentele, diferentele. Astfel cã lectura volumului
acestuia ne oferã, indirect, o imagine – inevitabil partialã,
dar relevantã – a poeziei românesti de la
1960 pânã în zilele noastre (ultimul capitol se
intituleazã “Starea poeziei, azi. Perspective”).
Inevitabil, un asemenea demers a provocat si va mai provoca tensiuni
în lumea autorilor de poezie, multi dintre aceia despre
care criticul a scris cronici de întâmpinare ori recenzii
în diverse publicatii si nu sunt inclusi în
selectia prezentã înfuriindu-se si comentând
negativ pe la colturi, altii sperând încã
la un al doilea volum promis… Cert este cã domnul C.
Trandafir nu avea cum sã utilizeze vreun criteriu obiectiv
- asa ceva nu existã în literaturã, în
culturã, în general! -, iar subiectivitatea domniei sale
poate fi amendatã, dar nicicum respinsã. Este, în
primul rând, o chestiune de gust, iar acesta se formeazã
din îndelungate si profunde lecturi aplicate – aici
criticului nu i se pot aduce reprosuri, el având fãrã
îndoialã ceea ce se numim îndeobste “organ
pentru poezie”, adicã o intuitie a valorii care
precedã analiza sprijinitã pe concepte. Or, Cititul
cãrtilor – poezia ne oferã o viziune personalã,
dar nu mai putin valoroasã, a unei jumãtãti
de secol de poezie româneascã, intrã într-o
serie de aparitii din care se fac bibliografiile… Unele
texte au fost, initial, cronici de întâmpinare,
dar nu mai putin solide, rezistente în timp. Siguranta
prezentãrii din ultimul capitol – Starea poeziei, azi.
Perspective – ni-l aratã drept un bun cunoscãtor
al fenomenului. Iatã concizia si preciziune cu care începe
discursul: «Cât priveste situatia poeziei postdecembriste,
predominã scepticismul, parcã mai mult decât în
orisicare domeniu, desi se spunea cândva cã
„poesia non muori”. Printre putinii optimisti,
unde mã prenumãr, nu fãrã conditie,
ca si într-o discutie despre prozã, cred cã
e vorba chiar de bunãstare, în ciuda nenumãratelor
si gravelor turbulente. Nu înseamnã cã
tot belsugul e bun, stiutã fiind spusa isteatã
cã existã multi autori, dar mai putini scriitori
veritabili.» Vedem si aici, în mic, stilul clar,
fluent, comprehensiv, convingãtor, dexteritatea unui artist
al limbajului. Ceea ce nu este putin pentru un critic literar
al vremurilor noastre, dedate mai degrabã la analize reci si
seci, la retorici si gesticulatii infertile. Chiar dacã
nu peste tot, Constantin Trandafir îsi dovedeste empatia
pentru o largã gamã de genuri de poezie, are acea plãcere
a cititului care stã, credem, la fundamentul oricãrui
demers critic. Si mai mult, încrederea în viitorul
lirismului este nezdruncinatã: «Care sunt sansele
poeziei noastre azi? Repet, împotriva pesimistilor si
a prezicãtorilor defetisti, poezia existã, are
sorti de supravietuire si de prosperitate, deasupra
conjuncturilor.»
Florin Dochia
