Viorica RADUTÃ

(DIN VOLUMUL AVORT CAUTÃ MORT)

mortii sunt luminati de ape mortii nostri bine gânditi la cei din irak nu mai vedem frigul sunt si departe nici nu se uitã în larg si pe urmã noi umblãm înfãsurati în ape plini de rheumatism la glezne si la vãrul de-al doilea la el doar ne gândim si

asta ne ajutã sã trecem prin ape tara sã facem bilantul dupã primul al doilea al saptelea val câte vor mai fi prin reumatismul ge- ne- ral din care se tin iar discursuri stop. cadrul se reia tremurã se calculeazã pagubele se trimit ajutoare si mâinile din ape mâinile trag sã acopere seara pe fatã cu o searã mai deasã. avem timp pe umãrul vasului de pãmânt o distantã egalã

dupã potop luptele din irak se miscã repede doar nãmolul stã în picioare cu toate corpurile noastre se vede si la tv de la un capãt la altul de tarã sunt ape nu-i somn alergat dincolo într-acolo dând din brate urlând cã nu nu vrea sã moarã dar copilul cu

trupul lui l-a încãlzit si toti s-au muiat si au plâns. un capãt de râu a plecat dar

dar are un picior de urias piciorul calcã prin pustiul de case de oase lipite cu analgezice. care ne apucã de glezne cu numere de telefon conturi sã fim împreunã la bine la rãu la spectacol trup si nãmolul pe o piatrã de moarã când somnul din nou se trezeste. stiam cã mai are mult de asteptat

numai cã din mâna omului iese gândul Din nou ne mãsoarã din nou mai rãmâne apã în piatra de moarã un loc de trãit o crustã si
altele pe afis unde se induce o stare vã spun care duhneste care se coace peste orase desigur si sate

noroc cã se trãieste de-a valma între ape si tarã. aici putem recunoaste un tinut care-si pierde întelesurile

între ape frigul de lup

chipul femeii de pe acoperis spune de aici se vãd apele un simplu cadru spune uitându-se nicãieri

nicãieri se uitã si cei ajunsi în apropierea iernii sub cerul gol cu casa plutind si cãutând sau cu apa în casã. face parte din lumea exterioarã
lumea se vede întreagã. acum chiar si mortii din scãldãtoarea luatã drept uscat desi are câtiva km si un singur telefon

Asa cum vedeti în spatele meu

si un autobuz cãzut într-o parte se reia se reia fãrã bratul sulina
de multe ori de nenumãrate ori fãrã

Dupã cum vedeti moartea a fugit în spate filmãm de la marginea orasului pe undeva trebuie sã fie farul care nu-i

mantaua de ploaie galbenã ocupã astfel tot ecranul ne face sã credem cã întruchipeazã ceva. în mod sigur câtiva ani de muncã

femeia e acum întinsã foarte întinsã o singurã privire cu încetinitorul
cine va suferi privirea ei cine o sã-si punã frica si farul cu care fireste cã e rasã la fatã ]ncepe sub buza vasului dar nu vede

Sulina CULOAREA AMESTECATÃ CU PAIE SI DISTANTELE CARE-I DESPART GÂTUL DE PASÃREA AIA

existã standarde. doar mantaua galbenã are prin ape are cordonul prin care rezistã prin care aduce în casele noastre chipul ca o

artã cu care îmbãtrâneste si moare dacã asta înseamnã ceva moare casa

Observati în dreapta mea e moartea. ce a rãmas în urma puhoaielor

mantaua galbenã stã în nãmol trece si istoricul ãsta cu legãtura de oase poate se va opri singur când nu va fi când se va întoarce
dacã te uiti la reporter face cu ochiul si lupul din spinare îi mãnâncã din vorbe. lupul din subconstient ajunge la saturatie

Transmitem în direct frica dupã cum vedeti
frica îmi apartine. nu se lasã reporterul care ce cautã acolo cine dracu îl trimite sã manânce din moarte mai si zâmbeste de parcã si-ar limpezi gândurile i se iau genunchii si el se repede Vai spuse încremenit de zile ãsta e frigul mãi tatã. si a devenit astfel o nouã realitate

din autoprezentare la falus, na impulsuri

cum vã situati în oglindã cum vã analizati sânii e o întrebare care presupune urmãtoarea întrebare Ce opinie aveti despre unele pãrti. detaliu din fata Palatului. care trec prin fata ochiului care duc violoncelul în pântece când e lucru simplu e înãuntru a se vedea lumina vine direct. dintre experiente direct pe atingerea ta când oglinda nu mai este ea. Vai, dar sunt gol si singur si reflex o lentilã de gheatã o ceramicã

am lãsat sã se declanseze aparatul foto în ochii nostri cât suntem de miscati unul în altul bine fac. de alte culori. în anii de acum mormintele fac sex sã mai zicã cineva ceva
cu mâna pe telefonul mobil cu mâna în interviu dacã mormintele stii nu stiu cã sunt vii în anii din urmã strãmutate umblate într-o parte când iau capul omului si-l fac limpede îl fac dupã aparente asa de strãveziu cã duce spre câmp. datoritã acestui fapt a încercat sã fugã pe un luciu de-a dreptul metalic. gât scurt

apele tot mai multe ape rãsturnate iau cumpãna o duc mai departe de el

unde sunt alte ploi. si de ploi îsi dã duhul si cu ele pãmântul
putin pãmânt pe care fac un copil. din el. si ãsta-i bivol dar fãrã cumpãnã

îl chinuie sufletul. vezi acest subiect pentru sutã la sutã
aoleu cu un falus, ãsta ce se mai roagã ãsta ce. sã fie îngropat la umbra ramurilor

ca si cum s-ar închide. cu sânii mari urcã în Palat poartã si amintiri. pe unele obiecte sunt chiar degetele lorfemeile lorde piatrã

un deget cu gândul. fetisul în miscare mai bine pune ceva în umbrã. o mai poartã pe cap

din cauza ploilor cuvintele sunt morminte deschise morminte închise care scad la înãltimea omului care se ridicã mai sus de umeri în dreapta si în stânga prinse în viiturã azi si mâine tocmai ies din cuvinte locurile. cititi versiunea româneascã În cartierul Simian se aflã reporterul nostru Cristian Bisoc Spune, tu, Cristi, ce vezi? Aici, Liviu, spune celãlalt în cizmele de cauciuc si cu

apa în jurul lui care-l strânge, aici sunt insule pustii apa e înaltã mai ales frigul mai ales amintirile. dinainte de aparitie

si se filmeazã mâinile unui soldat mâinile care se scuturã de degete Vedeti, oameni buni?!
noi vãzusem mâinile zi si noapte zi noapte cãzurã din ele
care au vrut sã aibã o altã înfãtisare dar nu se poate. reporterul trebuie sã fie plasat într-un tinut cu multe capete. Ãsta! si atunci au tãiat degetul mare de jos. ce-i cu cadravele din argilã. locuite la suprafatã. Gerul, a rãspus un soldat dinãuntrul potopului si l-a pus ca pe o tigarã la ureche si-i cãdeau ochelarii în timpul când îi cãdeau ochelarii si casa se înfunda pânã unde se vede panoul cu reclamã pânã la apã si de acolo pleacã în alt mormânt. mai viu. ca în afara textului învãtat. cum si-ar pune costumul

Degeaba mi-am tãiat degetul mare degeaba m-am încercuit
omul rãmas fãrã cascã s-a fost dus nenorocitul si-a scos tigara ca pe un deget si l-a mestecat. tutun prost. s-a degradat

îl recheamã în minte în piele. se miscã sãpãturile în ploaie

mai stau si pe drum. implant

ca si cum ar purta o protezã Ca si cum sunt o protezã spune omul dupã ce spune ce i s-a luat. stã între fundatii si casa bãtrânã. si ea stã cu vocea sotiei cu doi copii si altã voce dedesubt de parcã ar creste ceva în el care se roagã din mormântul mamei tocmai la Dumnezeu. îi vine în degete sânge din rãsãrit se ridicã chiar acum omul se asazã când la casa din deal în pieptul ei subred în cãmasa cu vietile toate pe ea...se asazã si în chipul viitoarei case mereu viitoare

Mai ales stau pe drum ca o înãltare la cer stau cât poate moartea asta sã mã împartã între o casã si alta importantã aici este fireste
imaginea. ãsta e drumul si se miscã în el trupul omului fiecare poate scoate deasupra alt om altã respiratie de aici spre vest

provizoriu proteza aia îl poate înlocui. fiecare parte ocupã usile
potrivit prefectului de usile lipsã au înecat un betiv care nu a fãcut nimic din viatã nimic doar pasii lui s-au înecat nici nu trebuie prea mult douã sãptãmâni ferestre chiuvetã si vor fi gata pe rând locuintele în care mai plouã sã treacã iarna si omul care se uitã în imaginea lui între protezã si casã legat

înainte sã se scoatã partea asta înainte mai plouã si drumul din nou e betivul care nu moare ãsta îsi varsã stomacul sobolanii din mate îi trec peste mâini rãmâne doar santul de nord dintr-un tatuaj
ca sã fie stivuit catã sã iasã din sant din apa pânã la brâu drumul sã-i tinã deasupra ferestrele pe care le tine în gând. nu se lasã pânã nu-l scoate f. f. subtire

Sã nu-mi vinã mie pe trup ca o figurã de lemn!

ce se vede în groapã. douã vorbe si dimineata vin apele

foarte departe
în dimineata mea se coace porumbul în dimineata altuia masina capcanã trece de fricã pe mine nu mã intereseazã decât ultimile ploi si pãsãri si case inundate si Întorsura Buzãului luatã de râu
cu hotii dupã viiturã ca niste morminte
si se rupe vorba iatã suspansul informatia se pierde într-un peisaj de rãzboi acolo aici. emotia în mii de exemplare când podul loveste podul. Cine a fost cu ideea sã mi-l punã deasupra? chiar acolo unde ne trãim vietile pe fatã pe un hard disk omul stã în mâini cu singurãtatea în locul pieptului este o gurã largã. si barba crescutã priveste prin roata de la bicicletã ca prin lentile din care apar crizanteme si ce mai pun rudele sã nu cadã pãmântul în jos dar mormmintele tot stau peste mormânt

mai nou soft-urile pe podul care-si strânge piciorul si omul. omul cu pieptul lui frica lui în stâlpul de ciment tine o clipã trecãtorii apoi îi dau apã apoi îsi vede piciorul din care douã degete fac semnul dintre bãrbat si femeie
crucea se dã înapoi din el

Ãsta asa rãmâne în gestul lui! si din el capãtul lumii. ca o reclamã. iarãsi se dau informatii la televizor ca si cum ar avea corp. a-l socoti lung e fuga lui. se vede cã încearcã sã se întoarcã si-i obosit de câmp obosit în cuvinte se târãste pe pod cu frica în spate si roata curgând de douã ori nãscut cu clopote care atârnã afarã

o noapte o zi încordat as minti. mai bine îl pãrãsesc. Dã-i încolo! Tu-s mortii mei! se aude dinãuntru când trece calea feratã peste el si are o vreme de demult sã se gândeascã aici îi apar noduri

---

Virgil DIACONU

Facerea

Toatã viata nu am fãcut altceva decât sã schimb perspectiva.
Sã schimb perspectiva asupra lucrurilor
si sã pun în paginã întâlnirea cu lumea.
Întâlnirea mea secretã cu lumea.
Unica si irepetabila mea întâlnire cu lumea.

La început am locuit în floarea de cires.
Nu am stat prea multã vreme acolo, desigur,
pentru cã abia dacã mai aveam loc de gãlãgia albinelor,
care în fiecare zi citeau cu voce tare Scriptura.
Sfânta Scripturã a florii de cires!
Chiar si în casa vrãbiilor, în casa înaltã a vrãbiilor,
de unde vedeam lumea în fiecare toamnã,
era o forfotã de nedescris, ce mã dãdea afarã din cuib.
Mai bine am dus-o în cântecul greierilor;
în cântecul greierilor, ce mã ridica, în fiecare noapte, la cer.
Ce sã mai spun de domnul Octombrie,
care îmi lãsa întotdeauna descuiatã pãdurea,
ca sã cotrobãi în voie peste tot si ca sã prind în viatã
cântecul vrãbiilor alergând prin copacii de-aramã.

Toatã viata nu am fãcut altceva decât sã schimb perspectiva:
eu am trãit cot la cot cu ciresul si aripã lângã aripã cu vrãbiile.
Viata mea este chiar viata ciresului,
trandafirul care arde în întuneric este de fapt
sângele ce mi-a înflorit printre degete.
Cu iubita îmi dau întâlnire în floarea de cires…
Vezi, distanta dintre mine si lume e tot mai micã,
asa încât, în curând, s-ar putea sã mã vezi în cirese,
în trandafirul aprins. În flacãra trandafirului,
în trandafirul în flãcãri.
Da, viata mea a devenit dintr-odatã publicã…
Asa cum publicã este viata ciresilor înfloriti!
Asa cum publicã este lumina, de care te lovesti la tot pasul!

Tocmai de aceea m-am hotãrât sã mã retrag pentru o vreme
în odãile mele secrete. În scriptorium.
Si sã închid în urma mea toate usile.
Singurele femei care mai trec acum pe la mine sunt,
de fapt, niste vrãbii. Ele sunt singurele fiinte
care împart pâinea singurãtãtii cu mine,
cum dau nãvalã cu gãlãgia lor prin manuscrise, prin celule.
Ele sunt singurele fiinte care fac cioburi linistea.
Linistea de la începuturi…

Da, în ultima vreme eu nu mai deschid decât vrãbiilor.
Asa încât dacã vreun muritor ar trece pe aici
m-ar recunoaste precis dupã aripi.
Dupã aceste versete care dovedesc cã Facerea este scrisã.
Si cã lumea poate sã înceapã…

Îngerul

Iubita mea tine în palma stângã un înger.
Ea aleargã cu un înger cât o lumânare aprinsã
si desparte întunericul…

- Iatã Îngerul! – spune ea, iatã Îngerul!
- Îl stim – spun ei, este îngerul de portelan.

- Nicidecum! Acesta este un înger adevãrat!
Priviti-l cât de strãlucitor este.
Priviti-l acum, pentru cã în orice clipã
se poate face nevãzut…
- Îl stim. Este îngerul de portelan.

Iubita mea aleargã cu un înger.
El desparte cu surâsul sãu apele de uscat,
lumina de întuneric.
El face acest lucru doar pentru noi, orbii!
Doar pentru noi.

Iubita mea aleargã cu un înger cât o lumânare aprinsã
si desparte întunericul de întuneric…

Secol

Pe nestiute cãrãri,
sufletul va pleca si în noaptea aceasta.

Cu clopotnita nãlucilor pe umeri,
fluturele se va zbate o vreme
în plasa de pãianjen a picioarelor tale.
Voi spune cã a cãzut în genunchi.
Voi spune cã îsi face rugãciunea.
Rugãciunea dinaintea plecãrii.

Vezi, curcubeul libertãtii lasã întotdeauna în urmã
grãdina carnivorã a coapselor tale, floarea Prostitutiei.
Pânã la urmã pot trece fluierând prin grãdina carnivorã,
prin aceastã Apocalipsã de buzunar.

Desi nevãzut, sufletul îsi cautã prieteni.
Îl traverseazã pe orbul care ciocãneste cu bastonul în pãmânt,
zboarã cu vrãbiile în vãzduh; cu zãpãcitele vrãbii.
Si intrã sub bluza liv-oliv a studentei care a trecut pe lângã el
si l-a atins din gresealã. Sub bluza studentei care, liv-oliv,
l-a atins din gresealã.

Preot al noilor mele iluzii, joc zaruri cu cãlãul.
Deocamdatã jucãm pe întuneric. Deocamdatã
nu stiu cine are numerele mari si cine numerele mici;
cine este cãlãul si cine preotul este…
Deocamdatã nu stiu dacã noi suntem aceia care jucãm
sau cei care suntem jucati.

Soldatul tânãr se întoarce de pe front în haina de lemn a gloriei.
Încã unul amestecat cu mortii sub Statuia Libertãtii!
Camerele de luat vederi fac publice lacrimile celor de acasã.
Din limuzina de lux coboarã condoleantele prezidentiale!
La parastasul tricolor, fotografia soldatului
trece din mânã în mânã.
- Iatã, aici era viu. Aici era print în bisericã.
Numai sicriul Datoriei se ascunde, de rusine, în pãmânt.
Glorie, asadar, patriei eterne!
Glorie acestui pãmânt în care încoltesc mortii tineri!
Glorie imperiului de peste ocean
pe care îl slujim cu viii si mortii!
Si Libertãtii, care îsi creste statuia pe un morman de morti!

Întunericul condoleantelor prezidentiale…
Si lacrimile, care nu încap în clopotnitã…

Numai alesii ne vopsesc toate zilele în roz.
Si îsi scot la plimbare, în jeepuri, dragostea de patrie.
Iatã dragostea de patrie admirând peisajul cazon
din jeepul tinerei democratii. Iatã tãietorii de panglici!
Iatã dragostea de patrie si spiritul de sacrificiu,
acesti dobermani bicamerali,
care au învãtat destul de repede limba românã
si care fac declaratii mioritice de la fereastra jeepului.
Care si-au permis si de astã datã un mic concediu în Malibu,
pentru a se gândi în liniste la soarta tãrii.
Si la datoria lor fatã de patrie, care le îngrasã conturile.
Iatã ministeriabilii si dobermanii bicamerali,
care ne initiazã în Binele universal pe toate posturile;
pe toate posturile TV ale sãrãciei noastre color.
Iatã valutarii, care traduc Binele universal în ajutor de somaj.

Trebuia sã aibã grijã cineva si de fericirea noastrã!
Aceiasi alesi sã aibã grijã, ca sã nu îsi iasã din mânã.
Ca sã nu îsi iasã din jeepuri si din conturi.

E vremea cãpãtuitilor si a faunei politice.
A stiucilor vorace cu solzii în secerã. Si a vulpilor
cu douã iesiri. E vremea cârtitelor întunericului.
Si vremea clostilor care voteazã cu patru aripi,
pline de devotament fatã de liderul cuibarelor.
E vremea lor! A hienelor propagandistice si a tiparilor
care se strecoarã elegant printre degetele împietrite
ale Justitiei. E vremea viermilor de serviciu!
Si a lipitorilor, care nu fac osebire între sângele de stânga
si sângele de dreapta. Si vremea lebedelor de palat este,
a bordelinelor menite sã lustruiascã cu gratia lor
falusul acestei democraturi purulente. Sã-l lustruiascã,
pentru ca noi sã juisãm iarãsi în fata televizoarelor,
a democraturii color… Noi, care am lãsat Revolta
sã moarã pe strãzi.

În cartierele mãrginase, umbrele rãsfoiesc petalele focului.
Si focul: un trandafir rosu în casa întunericului.
În timp ce cântecele umbrelor se ridicã la stele,
adâncesc noaptea.

Suntem în cartierul cutitelor.
Nici nu trebuie sã caut prea mult strada Sãrãciei.
Este chiar în inima patriei.
Aici întunericul este un mormânt din care înfloresc cersetorii.
Desigur, în noaptea aceasta sufletul îsi va primi ratia:
o gamelã cu stele…

Întunericul: un mormânt din care înfloresc copiii strãzii.
Copiii strãzii, pe care mizeria nu i-a lãsat sã fie copii.

Opresc aici cãlãtoriile mele pe strãzi, prin sufletul veacului.
În fine, prin celulele diminetii, Domnul se întoarce acasã.
Plin de rãni, Domnul se întoarce acasã: în cartierele mãrginase,
în celulele mele…

---

Stefan Al. Sasa

Istorie de aluminiu

E timpul sã-ti strecor în sân un spic
Din soarele culcându-se pre unde,
Chiar astãzi, când eu plec spre Mozambic
Si fructul serenadei mã pãtrunde.

În daruri la întors o sã te spãl
Cu mâinile dorindu-te la rampã,
Când trupul ce se unduie sub vãl,
Se leagã pe sticlirile de vampã.

Un an mã voi gândi c-o sã te am
Pe tigrul important din Babilon,
Iar legile-ncuiatului Islam
S-or stinge de-un sãrut foileton.

Si aurul va curge peste coapsã
Fierbinte gâlgâind ca vinul sfânt,
Unindu-ne perfect într-o sinapsã
Sub seva ce musteste din cuvânt.

La capãtul furtunii va iesi
Din vremile apuse însusi Pliniu
Sã punã lângã verbul a iubi
Istoria cu file de-aluminiu.

Rana dorintelor imposibile

Si totusi e chipul meu
Locuit de anii
Ce m-au strãpuns
Cu violentã.
E chipul meu,
Brazdã de primãvarã
Si toamnã totdeodatã,
Aici se ascund gloantele
Trase pe lângã tintã
Si versul astmatic
De-ncheiere,
Modul de folosintã
Al bombei cu bârfã
Si apelul cãtre
Civilizatia intraterestrã,
Iar în ariergardã
Tornadele nedezamorsate
La coadã de brontozaur
Sanctificat
Si totusi e chipul meu
Pasãre bãtrânã planând
Spre ultimul punct fix
Rana dorintelor imposibile.

Tablou de decembrie

Lumina se cerne
Prin venele iernii
Umbre înghetate
În derivã spre pol,
Versul congeleazã
De la prima consoanã
Când transatlanticul
Cãlcând pre moarte
Pãteazã epiderma apei
Ca o scarlatinã
Neanuntatã.

Acuarele nevandabile

La toate spectacolele
Locul meu e ocupat,
Pe fotoliul troneazã fisicuri
Obraznice si ignorante.
Lacom reporterul consemneazã
Semnând cu pseudonim
Iar carnea învechitã
Pe orgolii desarte
Decoloreazã veacul defunct
Cu acuarele nevandabile.

Deltã

Cel foarte vesel
Îi spuse celui foarte trist:
Fluviul care trece
Printre noi
În ochii tãi va înflori
Delta seninului
Arzãtor.
Si se fãcu dimineatã.

Simbol circumcis

Iubito, încã mai sunt demn
Ca sã-ti descalt piciorul suplu

De-al pasilor prin colb însemn
Si tatuajul pal de cuplu

În plânsul tãu cu perle seci
Zãresc doar toamna crisalidã
Atunci când peste poduri treci
Cu umeri de cariatidã.

Mã-nteapã ochiul osândit
Adânc, exilul tãu de doamnã
Desi prin vreme-au vremuit
Atâtea zile ce condamnã

Unul într-altul am trãit
Atunci, vocale excitante
Când aduceau pe tãvi de mit
Licori, drogatele bacante.

Iar geometricul tãrâm
Chemând la-mpreunãri divine,
Precum o floare de salcâm
A-mbãtrânit si el cu tine.

Prin veacul ce s-a sinucis
n-a mai rãmas din noi pe stradã
decât simbolul circumcis
si-o ne-nsemnatã acoladã.

Tren de luminã

Prin umbrele baroce mi se scurg
Tãceri cu buzunare fumegând,
Se spalã amintirile în burg
Cu ceasuri picurate din osânde

Silabele iubirii ce-a pierit
Prescrise pe o scarã de mansardã,
Adaugã absentei, ca-ntr-un schit,
Globulele ce nu mai stiu sã piardã.

Si trenul de luminã care-a fost
Nicicând n-o sã revinã-n gara rece,
Pe sinele rãmase fãrã rost
De când dorinta-a hotãrât sã sece.

Iar versul supurându-mi din stilou
La sunetele mãrii se închinã
Si corbului trezit de Alan Poe
Când capetele cad sub ghilotinã.

În secetã pãtrund ca un tãran
Ce-si plânge la hotar sãmânta moartã,
Mã regãsesc în Biblie,-n Coran
Cu gândul deportat pe altã hartã.

De grijã îmi mai poartã-un câine schiop
Salvat de sub masinile tristetii,
Si-atunci voi iesi din horoscop
Vã rog sã-i dãrâmati c-un gest peretii!

Munci cu realitatea

Iubiti-mã,
Eu decojesc sub luminã
Adevãruri metalice
Precum sarpele dansând
Strãlucitoare vãluri de tainã
Când dintr-o cochilie
Poetul nelinistilor
Cu umbra picteazã
Cosmarul adormit
De-atâtea viclene
Munci cu realitatea.

El însusi

El însusi luase
Din firida umbrei
Omul meu de legãturã
Cu lacrima cenusie
A amurgului
Când toate usile
Revopsite afiseazã
Lacãte invizibile,
El însusi
Murise deja.

Recviem

De veghe sunt
În lanul cu umbre,
Prin întuneric
Stele curg în tãrânã,
Netemãtor orasul
Valseazã printre
Neoanele oarbe,
Acolo locuiesti tu,
Cea pe care moartea
n-o va îmbrãtisa
niciodatã
arzând pe clapele
pianului
imnul tineretii
fãrã de sfârsit.

Salariu

Îsi împãrteau bani dupã crimã
Nu era film, nici vreun scenariu
Unsuros, fluxul dusese cadavrul
În intimitatea adâncurilor,
Asemenea fulgilor din explozia
Unei perne. Pestii priveau colorând
O statuie medievalã, dar sus
Ei îsi împãrteau banii dupã crimã
Bucurosi cã vor penetra ziarul
De mâine cu stiri captivante,
Ostatice ale cosmarelor
De manual, tipãtul ultim sãpase
Sub firele de iarbã
Suficient locas
Cu speranta reîncarnãrii.
Însã pentru investigatii
Important era cã ei
Îsi împãrteau banii dupã crimã
Plictisiti ca un fierar-betonist
Dupã o zi fãrã importantã.

SINGURA FEREASTRÃ

Iubiri au fost în vremea ce s-a dus
Ca spicul auriu, la pãr roscate,
Sau brune, si cu toate m-au supus
La cazne ori plãceri pe sãturate.
Uitate sunt pre nume, dar le simt
Fãcându-mi din rãscruce semn cu ochiul
Ca-n pânzele semnate Gustav Klimt
Atuncea când se spulberã deochiul.

Pe câte le-am trudit cu verde fir,
Regine-n asternuturile mele,
Si azi aroma lor o mai respir
Venitã de prin visele rebele.

Pe câte le-am mintit ca un borfas
Vânzâdu-le hiperbole desarte,
Potcoave de la calul nãrãvas
Ce noaptea-n giuvaieruri o împarte.

Iar unele cu dragoste mi-au dat
Dulceturi din depozite secrete,
Ca muzele cu sânul unicat
Cântate în celebre sansonete.

Povestile au curs, e noapte iar,
Deschisu-s-a o singurã fereastrã,
Iubirile ce-au fost aduc arar
Balsamul crud de pasãre mãiastrã.

SECRETUL ÎNCRUSTAT PE TALISMAN

Rãsfatã-te iubito, esti printesã
Si stihuri fãrã numãr am sã-ti scriu,
Atractia mã bântuie expresã
Pe tãrmul cu antetul fistichiu.

În cadã-ti voi turna sampanii grele
Si pietre delicate de safir,
Mâca-vom amândoi zarnacadele
Când dragostea s-o zbate abitir.

Iar pieptu-mpodobit cu piscuri dure,
Petarde la un meci brazilian,
Din gându-nfierbântat are sã-mi fure
Secretul încrustat pe talisman.

Cu icre de Manciuria si dude
La masã în postludii te petrec,
Pe fete strãvezii si-atât de ude
Cu rom recomandat de Francis Drake.

Finalu-i programat peste o lunã,
Sau poate peste-un veac destrãbãlat
Când bunul Casanova-mi va propune,
Un post la sucursalã-n Calafat.