La bulivar birjar, la bulivar
sau Falsã imitatiune dupã istorie
- peisagiu cu nuferi si personagii -

Delia Petrescu

Nu-mi place zahãrul, nici dulceata,
Si nu mã tine, cocoanã-n brate c-ametesc.

La Orsay. Si zâmbeste. Cum as putea-o contrazice? E fermecãtoare naivitatea cu care îmi livreazã acest rãspuns prefabricat. Dacã nu as crede cã zâmbetul i se trage de la aceastã iluzorie cãlãtorie, i-as spune cinstit cã la început toatã lumea merge la Orsay. Dar e o boalã care trece. Fireste, nu-i voi spune asta, altfel o s-o întristez si o sã se azvârle pe geam. Probabil cu gratie si simplitate, dar totusi o va face; si-ar fi pãcat. Trebuie sã am grijã cu pasagerii proaspeti: perdelele trase exact cât trebuie, conversatia cât mai interesantã, geamul larg deschis si peretii compartimentului nebãgati în seamã. Asta îi ajutã sã uite fãrã sã vrea destinatia de pe bilet. Pe urmã, tot ce mai am de fãcut e sã arunc discret biletele când cãlãtorul nu e atent. La cei mai multi functioneazã.
Desigur, am cunoscut si o sumã de esecuri, profesional vorbind. Persoane care nu-si lasã niciodatã biletul din mânã, ori cãrora nu-stiu-cine li-l strecoarã înapoi în palmã. Un semn care mã sperie si e simptom al unui pasager care îmi va scãpa este tãcerea. Se ghemuiesc lângã fereastrã cu un zâmbet netulburat si îsi miscã la început buzele, usor, soptind cuvinte sub limita audibilului. Apoi tac, tac cu desãvârsire si lasã vederii numai degetele (nu toate, nu stiu care) mâinii stângi frecându-se ritmat unul de altul. Ãstora le dau târcoale si încerc sã-i descos pe cât pot, dar arareori reusesc, încât rãmân închisi în compartimentul lor. Mãcar dacã asta ar fi toatã paguba... tãcerea lor (ori poate zâmbetul?) atrage sfiosi vizitatori ocazionali dintre care unii cunosc prefaceri pânã la imitatia perfectã. Recunosc, aici procentul este mai mic, dar existã. Dacã e s-o iau asa, cazurile ar pãrea multe. Nu sunt. Dar nu sunt inventariabile si asta le dã amploare. Domnisoara, însã, va putea fi convinsã. Mi-a rãspuns amabil la întrebãrile introductive, deci nu cred sã alunece pe panta de unde n-o pot recupera. Dacã rãmâne în tren, nu-mi va fi greu sã-i sustrag biletul. Înclin sã cred cã nu timiditatea, ci cochetãria este cheia în care o voi citi si dezlega. Dacã este asa, ochii acestia nu sunt dintre cei care fixeazã cu obstinatie biletul si propagã exaltarea de a cãlãtori ca si cum ar fi ajuns deja.
A, da? N-am mai avut de mult pasageri cu aceastã destinatie... Admirabil! Cu ce ocazie acolo? Rude?!
Zâmbeste din coltul opus al gurii (acela pe care, presupune, nu îl pot vedea) si-mi rãspunde afirmativ. Stregãrita! Pun pariu cã a dat întâlnire vreunui june amorezat de ea pânã peste urechi si c-o sã-i tragã clapa, precizându-i ulterior cã nu lacul era locul fixat rendez-vous-ului secret si cã admiratorul a gresit, din emotie. Ba chiar, dacã tânãrul îsi va cere, patetic, iertare pentru neîntelegere si o va implora de încã o sansã, va plusa, reprosându-i neseriozitatea si repetând episodul cu o altã locatie. Dar acestea va sã mi le spunã mai târziu, când vom ajunge în faza chicotelilor si a destãinuirilor amuzate. Acum joacã rolul infantei ingenue. Când va schimba mãstile, cu putinã atentie pot surprinde momentul de slãbiciune si pot folosi scopul pe care i l-am intuit ca argument. Ar fi cu adevãrat chic sã aibã la îndemânã pretextul trenului care nu a ajuns.
Cu sigurantã, doamna Marie-Hélène Aubry vã este mãtusã. Îi semãnati atât de bine. Fãrã îndoialã, privilegiul de a vã fi gazdã îi revine.
Zâmbeste din nou vag.
Nu pentru asta merg la Orsay. Iar pe doamna în cauzã nu o cunosc.
Neplãcut. As fi crezut cã a început sã uite încotro se îndreaptã. Trucul cu ruda celebrã functioneazã aproape fãrã gres. Majoritatea mint cã doamna Aubry le este cu adevãrat rudã (putini nuanteazã cã pe departe) si se afundã în fictiunea propriului arbore genealogic, gãsind, dacã mimez plictiseala, chiar legãturi cu habsburgii sau casa regalã englezã pe care le pot dovedi prin patologie ereditarã. Altii, dacã nu mint, o fac pentru a sãri pasul mai usor verificabil si a plonja fãrã avertismente într-o nesfârsitã saga de familie. În cazul unora dintre acestia, munca mea este aproape încheiatã. A vorbi unui umil controlor despre rudele bogate este infinit mai mãgulitor decât însãsi prezenta (realã sau nu) a acestora. Unii dintre pasagerii cei mai vechi mã trag conspirativ de mânecã atunci când mã vãd, sã-mi mai spunã ceva. Cu pretul a câteva minute de „conversatie” (contribui si eu aprobând si încurajând la momentele potrivite), oamenii acesti care au uitat cu desãvârsire cã se aflã într-un tren au convingerea cã sunt împliniti. O stiu dupã zâmbetul tâmp cu care mã cautã pe coridor sau mã întâmpinã brusc iluminati când pãsesc în compartimentul lor. Obisnuinta cu acestia a devenit un defect profesional pe care putini mi-l readuc în constiintã. Dar o reamintire cât se poate de brutalã a sa se datoreazã celor cu care conversatia lâncezeste. Tocmai ca acum. Periculos este sã fortez destãinuiri, dar si mai periculos sã pãrãsesc compartimentul. O retragere nu se recomandã în situatii de atare facturã.
Scârrrnãvie! se aude de alãturi, cu toatã izolarea fonicã. Sunteti nebuni cu totii! Trenul se scufundã! V-am zis sã opriti! ACUM! Vreau sã cobor la Orsay, vã spun! Am sã reclam!
Bãtrânul nu-mi pune probleme. L-am convins de curând cã Orsay-ul e o farsã si de atunci e un cãlãtor înversunat. Singur si-a ferfenitit biletul spre Orsay, ca un turbat si s-a apucat sã pãlmuiascã tãcerile din compartimente. A umplut trenul de isterie si entuziasm si mi-a preluat aproape jumãtate din normã. Acum câteva clipe se opintea sã târascã înapoi un slãbãnog care voia sã coboare. Problema tinerei care nu e rudã cu doamna Aubry a devenit, brusc, mai putin interesantã. La urma urmei, rãmâne ipoteza rendez-vous-ului. Fortat de împrejurãri, îi urez Somn usor (si asta functioneazã la unii!) si plec, sperând cã nu voi pierde pe douã fronturi deodatã. Cum dã cu ochii de mine, omul se nãpusteste cu un calm pe care nu i l-am cunoscut, dar si cu o vitezã care concureazã cu a trenului însusi, spre mine, repetându-si cu tot atâta aprindere cererile.
Ce Orsay, domnule? Dumneata, om în toatã puterea cuvântului, crezi în povesti? Orsay-ul e un vis urât, un fum si o plictisealã de neînchipuit. Ce sã faci dumneata într-o fictiune ca asta? Si nici mãcar nu te preocupã nuferii. Sã fim oameni seriosi! La Orsay nu pleacã decât copiii si prostii si dumneata nu esti nici una nici alta. Ce sã ne mai dãm dupã deget! Fii om de înteles si nu mai tulbura cu basme progresul cãlãtorilor. Ori ti-ai pierdut vreo doagã? Bagã de seamã!
Ce Orsay, domnule? Dumneata, om în toatã puterea cuvântului, crezi în povesti? Orsay-ul e un vis urât, un fum si o plictisealã de neînchipuit. Ce sã faci dumneata într-o fictiune ca asta? Si nici mãcar nu te preocupã nuferii. Sã fim oameni seriosi! La Orsay nu pleacã decât copiii si prostii si dumneata nu esti nici una nici alta. Ce sã ne mai dãm dupã deget! Fii om de înteles si nu mai tulbura cu basme progresul cãlãtorilor. Ori ti-ai pierdut vreo doagã? Bagã de seamã!
Întâi de toate, domnule, cel care pretindea c-ar fi el însusi o fictiune esti dumneata! Dumneata, care, dupã câte îmi dau eu seama esti cât se poate de real (nu mã mai amãgesti pe mine cu produse ale imaginatiei bolnave si cu somnul ratiunii) si, pe deasupra, ai avut cândva si veleitãti de rege al Orsay-ului. Iar acum faci ca vulpea cu strugurii. Pe cine crezi dumneata cã pãcãlesti?
L-am pierdut. Ascuns în compartimentul sãu, cu bilet recuperat nu stiu de unde, merge spre Orsay. Si nu singur, ci trage dupã sine câtiva cãlãtori din compartimente mai îndepãrtate, pânã la care glasul sãu a rãzbãtut.
Asadar sunteti un vis, mã întâmpinã proaspãta pasagerã, jucând biletul între degetele mâinii stângi. Pare amuzatã si, neîndoielnic, a legat urarea pe care i-am fãcut-o la iesire de conversatia pe care a surprins-o. M-ar putea crede. Lumea considerã, în mare parte, cã am murit la 158 de ani si lucrul este destul de avantajos, ca strategie de persuasiune. Dacã asocierea mea cu Orsay-ul se face fãrã proteste, atunci prefacerea mea în vis are efectul corespondent si pentru tãrâmul cu pricina. Iar cãlãtoria devine un amuzament gratuit.
Nãdãjduiesc cã existenta mea fictionalã nu vã plictiseste. La urma urmei, Orsay-ul este el însusi o fictiune.
Ati crezut vreodatã cã dumneavoastrã sunteti Orsay-ul?
Am crezut, mãrturisesc. Dar m-am vindecat de aceastã manie. Asa cum vã veti lecui si dvs.
Iar zâmbeste. Tachineazã. Continui.
Dar diferenta esentialã între mine si Orsay este cã eu sunt aici, ca o fictiune si un vis al dvs., în vreme ce locul acela este un vis pe care altii vi l-au împrumutat si care nu vã apartine. Mai mult, desfiintarea mea nu cere efort, în vreme ce Orsay-ul vã pretinde, iatã, un drum nu se stie cât de îndelungat si obositor.
O fictiune a mea sau a domnului de alãturi?
A dvs., negresit. O fictiune a dlui de alãturi nu ar fi cutezat sã se confrunte cu el. Dar imaginatia dvs. putea concepe un factor care sã înlãture neplãcuta turbulentã a aceluia. Cã nu am reusit este o dovadã în plus cã sunt o fictiune si nu un individ real.
Fictiunea înseamnã realitate, fãcu domnisoara, ca si cum asta e tot ce avea de spus. Apoi adãugã: Eu merg la Orsay.
Stiti bine cã Orsay-ul nu este în Orsay.
Si totusi, Orsay-ul nu poate fi decât în Orsay.
În acest caz, Orsay-ul este indivizibilul despãrtit de sine.
Formula nu o sperie. Ba mai mult, încuviinteazã cu un soi de bucurie nedisimulatã. Apoi rectificã:
Aceasta în faza regenerativã. Orsay-ul în sine este, din contrã, ireconciliabilul împãcat cu sine.
O formulã frumoasã si poeticã, fãrã îndoialã, dar doar o metaforã pentru dezamãgire.
Se prea poate, dar pentru o dezamãgire necesarã, din moment ce amãgirea a avut loc.
Hear ye, hear ye! dã buzna (a întârziat!) un tânãr ciufulit si cu un aer dezamãgit, ceea ce nu-l opreste sã rãcneascã din toate puterile replica asta stupidã. Apoi dã cu ochii de mine si se bosumflã.
Ce faci, amice, convertesti tinere inocente? Dã-i pace, îti spun, Orsay-ul este tãrâmul desertãciunii. Si îsi acoperã ochii cu palma, afectat. Nu-l contrazic. Apoi, repezindu-se în genunchi la cãlãtoarea mea, declamã ostentativ:
Tu esti copilã, asta e,
Hai si-om fugi în lume
Cam aceleasi propuneri mi le fãcea si domnul mai devreme. E drept, cuvintele le-ati furat de altundeva, rãspunde tânãra, ceva mai îndrãzneatã decât de obicei.
Poetul (pasager vechi) scoate o fituicã din buzunar, îsi drege glasul si începe cu sporitã teatralitate:

am strãbãtut pustiul ca un prost
pân-la orsay în stil victorian
tocit mi-e pasul de meridian
seacã e piatra, tronul de compost
în buzunar un pumn de cer cyan
am adunat în zborul meu low-cost
sunt chel si singur, însã tarabost
peste râvnit imperiul tarsian.
pãsesc tot mai afund în permafrost
c-un strigãt à la nina cassian
scuipat din gura-mi mutã de-anagnost
sunt spumã-n cupa lui boris vian.
Sã ardã-ntreg orsay-ul meu anost
blestem, nevindecabil peleian.

Apoi vârã fituica înapoi în buzunar si se repede la mine din nou, înainte ca domnisoara sã poatã reprosa ceva poemului.
Pentru ce amãgesti tinerele, domnule, cu blestematul ãsta de Orsay? Unul ca dumneata mi-a pus si mie biletul în mânã odatã. Nici mãcar nu miroase a trandafiri afurisitul ãsta de tren! Orsay-ul?! Ha! Vreti domnisoarã sã stiti ce e Orsay-ul? O grãmãdealã pustie de stânci, de gheatã si, dacã ai noroc, de apã cât vezi cu ochi. Totul - mort. Am fost un tânãr entuziast eu însumi. Pânã a oprit trenul în statie si mi-a fost dat sã vãd pustiul ãla. Nu aveai, si dacã voiai, unde sã cobori. Pustiu, mã-ntelegi? Nimic si nimeni. Nu stiu unde s-au dus ãi de-au coborât, cã eu tot numai atâta am vãzut. Si de nervi am scris sonetul ãsta imperfect (cã în alea perfecte se vorbeste de bine despre Orsay; sunt contaminate) pe care îl citesc acuma la toatã lumea. Haideti, domnisoarã, sã ardem Orsay-ul! Sã scriem o carte a amãgirilor si s-o propovãduim trenului ãsta de damnati! Ca Bonny&Clyde.
Eu merg la Orsay, spuse tânãra, de parcã ar fi schimbat subiectul, lãsându-ne pe amândoi cu gura cãscatã. Dacã binevoiti, mã puteti însoti. Jignit (nu stiu dacã din pricina indiferentei fatã de arta lui sau a absentei efectului sãu asupra fetei), poetul plecã strigându-si pe coridor refrenul.
Am dat sã trag perdelele si sã-i arãt un prieten politist pândind omul cu arici într-o pãdure, asezându-mã între ea si fereastrã spre a surprinde momentul când aveam sã trecem prin dreptul lui. Când, însã, m-am întors înspre ea, explicând, locul de lângã mine nu mai continea decât un bagaj mãrunt. Prin crãpãtura usii, silueta fetei se zãrea vag, la capãtul unor pasi bine numãrati pe suprafata apei.