Exercitii de re-cunoastere

Andreea Dragomirescu

Mã izbesc de mine ca de un zid rece. Încerc sã trec dincolo, sã vãd ce se ascunde, sã pãtrund în tenebrele propriului univers, al dimensiunii sinelui, al ascunsului si mai ales al incertitudinii. Vreau sã mã agãt de o crãpãturã, sã gãsesc un punct vulnerabil, o spãrturã minusculã în trãinicia zidului care stã între mine si eu. Dar materialul acestei bariere imbatabile este mult prea puternic pentru capacitatea propriului sine de a o surmonta. Se loveste ca de o cetate ale cãrei conexiuni cu exteriorul, cu lumea vie, palpabilã, vizibilã au înghetat odatã cu moartea interiorului. Nu exista cale de comunicare cu lumea din spatele cetãtii, cum nu exista legãturi pentru cei aflati în punctul de maximã tensiune din spatele zidurilor.
Este o discontinuitate, o scindare ce vizeazã ambele spatii. În felul acesta, fiecare parte se conduce dupã propriile canoane, unele mai riguroase, altele mai putin; clar este cã nici o regulã nu este valabilã în spatiul celeilalte dimensiuni. Asa cã ar fi mai bine sã nu se întâlneascã elementele specifice laturilor opuse: una interioarã, spiritualã, alta exterioarã, materialã.
Probabil acesta e motivul pentru care nu pot sã ajung în carcera ce tine ascuns tainicul element care mi-ar permite înlãturarea rupturii. Poate cã nu stiu încã traseul ce trebuie urmat cu scopul de a realiza contopirea, atât de necesarã, între un trup cu apucãturi anarhice, haotice si un suflet tulburat peste mãsurã. Este posibil ca o piesã din acest mare puzzle sã lipseascã ori pur si simplu sã se fi pierdut în nebuloasa sistemului propriu? Nu cred. Tot eu sunt de vinã. Nu stiu metoda. N-am fãcut rost de solutie. Deocamdatã. Asta nu înseamnã cã va continua la infinit. Însã îmi mai trebuie ceva, iar acel ceva sunt eu. Trebuie sã mã decodific în totalitate sau mãcar una dintre pãrti. Dar care dintre ele este mai simplu de accesat, a cãrei barierã este mai vulnerabilã? Ceea ce este mai rãu e cã nu am nici un indiciu. Tot eu trebuie sã gãsesc iesirea din labirint.
Sã fie oare mai usor de cunoscut latura materialã, sensibilã, cea care are nevoie de anumite conditii pentru a functiona normal si pentru a-si duce mai departe planul de auto-conservare, de prezervare a valorilor intrinseci, fãrã imixtiunea ori invazia nedoritã si neautorizatã a dimensiunii celeilalte? Sau latura spiritualã, imaterialã în care se refugiazã sentimente de naturi diferite, contradictorii, care îsi pun amprenta asupra acesteia? Si de ce acest rãzboi de ordine cosmicã ce vizeazã întreaga umanitate, întregul univers?
Motivul sã fie atributele detinute de latura spiritualã? Are aceasta niste caracteristici atât de puternice încât meritã sã fie invidiatã, adulatã, doritã pentru sine si sã provoace o confruntare de ordin transcendental? Se pare cã da. Altfel de ce-as mai simti o tumultoasa bãtãlie datã mai ales la nivelul constiintei, al capacitãtilor reflectorii, meditative, contemplative?
Încerc sã scap oarecum de mine si nu pot; sã înlãtur gândurile care mã aruncã dintr-o extremã în alta, sã introduc pentru câteva momente o facultate care ar trebui sã reactioneze de fiecare datã când o invocãm: uitarea. Mi-ass dori ca aceasta sã functioneze când o chem, când o ispitesc cu alte gânduri ce au drept scop îndepãrtarea de materialul obsesiv de care nu pot scãpa - asta deoarece este parte componentã, fondatoare din acea minusculã celulã care nu are altã functie decât aceea de reactualizare perpetuã a lucrului obsedant de care vreau sã scap. Simt cã am trecut pret de câteva minute de starea sufocantã, extenuantã în care trãisem pânã atunci, însã apoi se reinstaureazã efectul maladiei numitã obsesie.
E foarte grav sã ai o asemenea marotã de a cãrei insistentã sã nu scapi, oricât de tare te-ai strãdui. Ajungi sã te confunzi cu ea, sã nu mai stii concret dacã tu o generezi pe ea sau ea ajunge sã te determine pe tine. Te pierzi în ea. Si-atunci care mai e ratiunea de a trãi dacã nu esti liber? Tu, sã fii determinat de o creatie de-a ta? Nonsens. Si totusi. De unde vine salvarea? Sau, mai bine zis, cum te salvezi? Cum reunesti, în cele din urmã, cele douã dimensiuni? Cum le împaci asa încât sã disparã ideea obsedantã?
Gãsesti un punct comun, o punte între cele douã dimensiuni. Aceasta ar putea fi încheierea unui ciclu, a unui curs firesc, a unei înlãntuiri de fapte, întâmplãri, evenimente, a lumii ce a fost vizatã prin alegerile tale; conchiderea, acceptarea, consumarea tacitã a unui pact între tine si sinele tãu, desãvârsirea elementului care a initiat ruptura, care a început degradarea persistentã si permanentã a scindãrii, a rãzboiului celor douã capacitãti: cea senzitivã si cea reflectivã. Odatã ciclul încheiat, spatiul si timpul scurse, înfãptuit la final ceea ce a fost realizat la început, se sfârseste astfel starea instauratã pânã atunci, izbãvindu-se în final pãcatul înfãptuit initial. Cerc închis, rezultã, constiintã recãpãtatã.