O revizitare a Vârstei de aur
Serenela Ghiteanu
Cartea
noptilor de Sylvie Germain, aparuta întâi la Editura
Univers, în 1998, (în traducerea Dianei Bolcu), si reeditata
anul acesta de ziarul Cotidianul, în faimoasa – deja
- colectie care se pune în vânzare miercurea, este romanul
de debut al scriitoarei, recompensat cu nu mai putin de sase premii.
Roman atipic pentru peisajul literar frantuzesc contemporan, dominat
înca de «egofictiuni» si de «minimalisme»,
el ne propune o epopee moderna: de la razboiul franco-prusac, pâna
la sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, în familia
Péniel, copiii se nasc, mor uneori de mici, dar atunci altii
le iau locul, iar destinele lor sunt lovite de suferinta sau pur
si simplu cunosc o viata foarte dificila – toate povestite
neutru, aproape ca în Vechiul Testament.
Sylvie Germain a avut intentia sa urmareasca traseul sinuos al unui
personaj numit Noapte-de-Ambra, imaginea care o obseda fiind aceea,
biblica, a «luptei lui Iacob cu îngerul». Dar,
asa cum marturiseste, dorind sa povesteasca din ce neam provine
Noapte-de-Ambra, s-a trezit scriind Cartea noptilor, în care
apar, de-a lungul a trei generatii, predecesorii personajului sau.
Actiunea se petrece în Franta, desi numele ei nu apare explicit;
ne putem da seama dupa numele personajelor, desi acestea seamana,
de la un moment încolo, tot mai mult cu nume din basme sau
din legende: Noapte-de-Aur-Bot-de-Lup, Jean-François-Teava-de-Fier,
Elminthe - Întâmpinarea Domnului.
Impresia este de atemporalitate, în ciuda celor trei razboaie:
ele însele nu sunt usor identificabile; le recunoastem - primul,
dupa numele localitatii Sédan, al doilea, dupa mentionarea
anului 1917, iar ultimul, dupa descrierea unei razii naziste si
mentionarea lagarului de la Sachsenhausen.
Familia Péniel îsi câstiga existenta din pescuit
si traieste chiar pe cursul apei, pe vasul numit În voia Domnului.
Existenta lor se desfasoara în inima naturii, ignorând
parca totul despre modernitate si neavând nevoie de ea: „În
acele timpuri, cei din familia Péniel erau înca oameni
de apa dulce. Traiau pe firul aproape nemiscat al canalelor, pe
orizontala unei lumi macinate de plumburiul aerului si istovite
de liniste. Nu cunosteau, din tot pamântul, decât aceste
maluri marginite de drumuri, de remorcare, umbrite de arini, de
salcii, de mesteceni si de plopi albi. Pamântul, în
jurul lor, se deschidea ca o palma formidabil de plata, întinsa
spre cer, într-un gest de asteptare, de o infinita rabdare.(…)
Cât despre orase, nu le cunosteau decât numele, pietele
si sarbatorile, despre care povesteau, când se întâlneau
la escale, oamenii de pe maluri.»
Atemporalitatea («Pe vremea aceea…», «În
acele timpuri…») si viata acestei comunitati, aflata
în perfect acord cu ritmurile naturii, ale succesiunii anotimpurilor,
viata pasnica si autentica, departarea si lipsa nevoii Orasului
sau a altor semne ale modernitatii ne îndreptatesc sa afirmam
ca Sylvie Germain rescrie, în acest roman, mitul «Vârstei
de aur».
Exista în istorie perioade când gustul pentru acest
mit reînvie, asa cum arata Raoul Girardet, în cartea
sa, Mituri si mitologii politice. Secolul al XVIII-lea, cu precadere,
este o perioada când, datorita progresului stiintei, anumiti
autori sunt puternic animati de nostalgia vremurilor «de dinainte»,
«inocente» si chiar paradisiace. Acesti autori, printre
care J. J. Rousseau, plasau aceste vremuri în Sparta, în
Roma republicana sau în Evul Mediu, idealizând, desigur,
aceste perioade.
De asemenea, în cartea sa, Pentru o istorie a imaginarului,
Lucian Boia precizeaza ca «Vârsta de aur» este
unul din cele mai vizitate mituri antiistorice; ca, daca Istoria
înseamna constrângere, «Vârsta de aur»
înseamna libertatea absoluta, «era longevitatii si a
abundentei». De fapt, în viziunea acestui mit, Istoria
ar fi corupt «o creatie desavârsita, o lume armonioasa
si o conditie umana fericita».
În sfârsit, desi «Vârsta de aur»,
oricât de mult ne-am stradui sa o vedem întruchipata
într-o epoca anume, nu poate fi regasita ca atare, Lucian
Boia remarca faptul ca exista si astazi discursuri care exalta viata
salbatica si o noua religie a naturii .
În termeni biblici, «Vârsta de aur» ia sfârsit
odata cu episodul Caderea omului în pacat: are loc pierderea
ireversibila a inocentei si a Paradisului. Rescriind acest mit,
Sylvie Germain asimileaza caderea în pacat - razboiului. Cele
trei razboaie din roman abia sunt recognoscibile, într-atât
autoarea nu a dorit sa scrie despre unul anume, ci a vazut, simbolic,
razboiul ca pe o «cadere», ca pe o fisura iremediabila
în armonia initiala a lumii.
Mergând la razboi, Théodore-Faustin se simte complet
dislocat, chiar alienat: «…era atât de trist,
încât nu putea sa râda sau sa cânte si nici
sa vorbeasca. I se parea ca târaste dupa el un trup de împrumut
si propriul sau nume îi suna atât de fals în urechi,
la apel, încât nici nu-l recunostea niciodata.»
Razboiul înseamna moarte, aneantizare: Théodore-Faustin
este locuit numai de acest sentiment, nu mai are gânduri,
nu mai are memorie si, când e strigat la apel, raspunde prompt,
de teama ca, daca ar mai fi strigat o data, moartea l-ar gasi mai
repede. Când se trezeste, la un moment dat, viu si neatins,
în mijlocul unui macel e cuprins de un râs nervos de
nestavilit, într-atât i se pare de absurda experienta
pe care e obligat sa o traiasca.
În cele din urma, este ranit: o lovitura de sabie îi
brazdeaza jumatate din chip, care poarta, apoi, o cicatrice enorma,
pe diagonala. Decorat si trimis acasa, Théodore-Faustin este
cu totul schimbat. Întâlnirea cu familia are loc sub
semnul unei ne-recunoasteri reciproce. Sotia lui, care ar fi trebuit
sa nasca de când plecase el la razboi, îsi poarta înca
copilul în pântec, refuzând parca sa dea viata
unui copil într-o lume atinsa de razboi. Ea va continua sa
îl poarte în pântec înca doi ani, la capatul
carora va naste un copil-statuie, aproape mumificat, care se va
sparge în sapte bucati de sare. Miraculosul intervine în
naratiune pentru a marca o dezordine în legea lucrurilor.
Dupa razboi, ceva din mersul firesc al lucrurilor este bulversat
si, în aceasta dezolare si confuzie, Théodore-Faustin
ajunge sa comita incest cu fiica sa, dupa ce îi moare sotia.
În noile conditii, Dumnezeu este invocat ca fiind «le
Mauvais Démiurge» al lui Cioran, caci Théodore-Faustin
spune: «Dumnezeu e mut si rau…Nu exista har divin. Nu.
Nu exista decât mânia lui Dumnezeu.» Lovitura
de sabie care brazdeaza fata lui Théodore-Faustin traduce,
de fapt, o ruptura profunda în interiorul fiintei lui: doua
parti între care dialogul e facut numai din «absurditati
si contradictii».
Ca sa îsi salveze fiul de la un posibil nou razboi, Théodore-Faustin
va face un lucru teribil: va taia, cu toporul, doua degete ale copilului,
pentru a-l face inapt la recrutare. Acestuia, însa, nu i se
va oferi ocazia vreunui razboi, iar gestul lui Théodore-Faustin
îl va înstraina definitiv pe fiu de tata.
Viata familiei se schimba si sunt nevoiti sa paraseasca vasul si
sa traiasca la mal, unde se acomodeaza cu greu. În cele din
urma, punând capat unei vieti care se confunda cu chinul permanent,
Théodore-Faustin se va sinucide, aruncându-se în
râu. Fiul lui, Victor-Flandrin, va fi primul care va trebui
sa paraseasca îndeletnicirile lor traditionale si sa munceasca
o vreme în mina, apoi, la sfatul bunicii, va pleca în
lume, sa îsi caute un loc al lui. Legatura cu acel tarâm
ia sfârsit, astfel, aici.
Ajuns într-o padure unde traia Fiara, un lup care facea prapad
prin împrejurimi, Victor-Flandrin îl întâlneste
pe acest lup si doarme chiar o noapte, pasnic, alaturi de el. Conform
Dictionarului de simboluri si arhetipuri culturale al lui Ivan Evseev,
lupul are o simbolistica ambivalenta: la popoarele nordice si în
mitologia hindusa, e asociat fortelor raului, chiar demonizat. În
basme si legende, e mai degraba un auxiliar al eroului. În
sfârsit, în literatura, e cel mai adesea privit în
mod pozitiv, ca simbol al omului care sufera în singuratate.
În Cartea noptilor, el e, pe de o parte, Fiara care ucide
oameni, iar, pe de alta parte, e dublul lui Victor-Flandrin, singur
si pierdut. Pâna la urma, Victor-Flandrin îsi va gasi
un loc al lui si îsi va întemeia o familie. Viata pare
ca îsi reia cursul pâna la…Primul Razboi Mondial,
la care trebuie sa plece doi dintre copiii lui Victor-Flandrin,
fratii gemeni Augustin si Mathurin.
Dupa ce încearca sa evite razboiul, ale carui frontiere se
tot muta, largindu-si teritoriul, cei doi frati gemeni sunt prinsi,
totusi, într-o tabara de instructie. Augustin scrie într-un
jurnal, înaintea plecarii efective la lupta: «Nu stiu
de ce-mi este mai frica, sa ucid sau sa mor. În tabara de
instructie, întotdeauna ne prefaceam ca ucidem, dar acolo
vor fi în fata noastra niste oameni si va trebui sa tragem
în ei. Ce se întâmpla cu cineva dupa ce a ucis
oameni?».
Oroarea razboiului e tradusa aici în cuvinte foarte simple,
dar care merg la esenta. Primul Razboi Mondial e cel în care
au luptat în special tineri. În macelul în care,
oricât ar ninge, zapada nu reuseste sa acopere sângele
trupurilor cazute, «în fundul unei transee, la lumina
obuzelor, tinerii recruti îsi sarbatorira vârsta de
douazeci de ani».
Spectacolul mortii e asemanator cu cel descris de L. F. Céline,
în Calatorie la capatul noptii, când întregul
univers pare iesit din minti: «Soldatii sfârsira prin
a astepta sa vada cazând pe ei bucati de cer, de nori, soarele,
luna si stelele…».
Unuia din soldati îi este retezat craniul exact deasupra ochilor
si, astfel, pare ca mai priveste, în departare, iar un altul
înnebuneste si începe sa danseze gol, în fata
inamicului, care nu ezita sa îl împuste.
Desi îsi pierde speranta, Augustin scrie în jurnalul
sau: «Ia uite, am murit si înca mai trag cu pusca. O
sa trag asa o vesnicie întreaga. O sa trag, o sa trag, fara
sa ma mai opresc vreodata, caci nu va mai fi nici o Judecata de
Apoi, ca sa puna capat acestei orori. Asta e moartea, sunt aici,
tragând cu pusca.»
În cele din urma, unul dintre fratii gemeni moare, nu ni se
spune care, iar celalalt decide sa uite, din acel moment, care dintre
ei este si sa îsi asume si identitatea celui mort. El se va
întoarce acasa aducând unul din bratele, retezate, ale
fratelui sau si va pretinde sa fie numit cu numele celor doi, pentru
ca el este, de acum încolo… amândoi. I se va spune,
mai ales, Doi-Frati. Neacceptând ideea disparitiei unuia dintre
ei, ambele iubite îl revendica pe cel ramas în viata,
iar el va deveni iubitul amândurora.
Viata îsi reia cursul pentru o perioada, familia Péniel
locuieste acum la o ferma, sunt «oameni ai pamântului»;
iar destinele numerosilor membri ai familiei sunt diferite: exista
o mireasa parasita, care înnebuneste, doua surori care se
calugaresc, o tânara care moare nascând…Speranta
pare ca renaste odata cu aparitia, la ferma, a ultimei sotii a lui
Victor-Flandrin, Ruth si a fiicei sale, Alma. Ruth si Victor-Flandrin
vor avea copii, dar fericirea lor va fi foarte scurta. Mai întâi,
în vremea Ocupatiei, un avion se prabuseste peste cimitirul
satului. Are loc nu numai un cosmar pe viu, în care trupurile
mortilor ies, astfel, la suprafata, sfârtecate, dar si o profanare
a memoriei colective. Dupa care are loc adevaratul cosmar: trierea,
în mijlocul satului, a evreilor (deci si a lui Ruth si a copiilor
sai), apoi trierea barbatilor apti de munca, la care se adauga executia
unui membru al familiei Péniel (banuit de a fi trimis porumbei-spioni),
executie pe care e silit sa o faca chiar un membru al familiei.
Înainte ca cei triati sa fie îmbarcati în masini,
are loc un adevarat macel, în care îsi gasesc moartea
mai multi membri ai familiei Péniel. Victor-Flandrin, caruia
i se spune si Noapte-de-Aur-Bot-de-Lup, îsi îngroapa
mortii cu sentimentul ca traieste sfârsitul lumii: «Nu
mai exista prezent si nici viitor. Nu mai era decât un vis
fantastic, aruncat în afara timpului…».
Unul dintre barbatii trimisi spre lagarele de munca evadeaza si
se va întoarce acasa, la sfârsitul razboiului, un altul,
desi scapa si el, face lungi ocoluri prin Europa, pentru a afla
ce s-a întâmplat cu restul familiei. Si vine si ziua
când pentru numele lui Ruth, Samuel, Sylvestre, Yvonne si
Suzanne exista o explicatie: lagarul de exterminare de la Sachsenhausen.
Victor-Flandrin ajunge, astfel, dincolo de suferinta: «Alunecarea
într-o zona de neant. Îndura teribila scurgere a timpului,
ora de ora, secunda de secunda. Un timp aruncat în afara timpului,
golit de durata, nul (…) Îndura încercarea noptii
absolute. Noaptea în care a disparut totul».
Cu toate acestea, romanul se încheie odata cu nasterea, la
Ferma de Sus, a ultimului copil din neamul Péniel, «copilul
de dupa toate razboaiele», cel care va deveni Noapte-de-Ambra,
în cel de-al doilea roman al lui Sylvie Germain.
Viata sfârseste prin a învinge, deci, dar lumea este
profund schimbata. Vremurile «de dinainte» sunt pierdute
pentru totdeauna. Razboiul face umanitatea sa decada în «devenire»,
sa «cada» în Istorie, în vreme ce lumea
Vârstei de aur, inocenta, pura era lumea «ceasurilor
oprite».
Scriind, în Istorie si utopie, despre «Vârsta
de aur», Cioran observa ca aceasta nu este decât o creatie
a mintii noastre: «Nu exista alt paradis decât cel din
strafundul fiintei noastre, ca într-un eu al eu-lui…».
Cu alte cuvinte, un vis, dar unul care va dura cât oamenii.
