Codrut Constantinescu
Despre o solidaritate utopicã
Într-o tara atât de ocupata cu rontaitul
semintelor pe strada, în cluburi, baruri, cu comentarea ultimelor
scandaluri, ratari, telenovele, dive de carton si silicon, într-o
tara locuita de un popor care pare a fi scapat dintr-o imensa cusca,
comportându-se ca atare în ciuda crucilor pe care toata
lumea si le face cu smerenie la vederea unei biserici pentru ca, doua
minute mai târziu, sa se înjure si îngramadeasca
anarhic si animalic la iesirea din autobuz, într-o tara în
care, la ora 8 dimineata, doi guristi difuzati de FM-ul valah nu gasesc
alt subiect de discutie decât comentarea unui top al celor mai
dotati masculi celebri din tara (lungime/barbatie /centimetri), a-ti
pune problema solidaritatii intelectuale pare a fi o problematica
ce tine mai degraba de domeniul Science Fiction.
Nu exista solidaritate intelectuala la nivel general, pentru ca intelectualii
în ansamblul lor nu pot fi uniti de un singur ideal pe care
sa-l sustina coerent. Nu au facut-o nici când raul era evident,
imens si afecta teribil întreaga societate, cum ar face-o acum
când democratia ofera de bine de rau pluralitate, toleranta
(adica nimeni nu mai vine sa te salte pentru ca ai spus/scris ceva
ce nu se cadea...) multe mijloace de libera exprimare?! Intelectualitatea
este o notiune complicata si desemneaza prea multi oameni care nu
au unii cu altii nici în clin, nici în mâneca. Nici
nu ar avea cum. Diversitatea aceasta este binevenita, nu trebuie sa
ne sperie, caci este diversitatea gândirii, a spiritului, cea
care ne îmbogateste substantial (un adevarat truism pe care
ni-l asumam, dar care trebuie amintit neîncetat pentru ca avem
prea usor tendinta de a uita frumusetea gândirii unice care,
chiar daca nu ne-a parasit de mult timp, marea majoritate a romanilor
traind, (de)formându-se în timpul ei, ni se pare ca o
majoritate doreste o cât mai rapida uitare/refulare a acestei
experiente tragice). Nu exista solidaritate intelectuala în
România, dar nu am observat nici la celelalte clase sociale
sa aiba aceasta calitate. Toata lumea este dezbinata, chiar daca niste
categorii bine determinate din economie ar fi facut bine sa ajunga
la solidaritatea sindicala pentru a beneficia, concret-punctual, de
conditii de viata mai bune. Solidari în aceasta tara sunt politicienii,
care au un motiv cât se poate de întemeiat: pastrarea,
într-o forma sau alta, a puterii.
Ceea ce mi se pare regretabil în viata culturala din România
nu este neaparat lipsa solidaritatii extinse a intelectualilor, ci
virulenta, agresivitatea, rautatea intelectualitatii române
post-revolutionare, care-si trage radacinile din raul comunist - The
Empire of Evil - pe care multi intelectuali chiar stimabili, cu opera
nu-l privesc deloc ca fiind un rau absolut. Aceasta situatie este
explicabila din varii motive, bine sintetizate recent de catre Andrei
Plesu în Revista 22 (nr. 32, 7-13 august 2007): „foarte
multi dintre comunistii aceleasi generatii pe care îi mai întâlnim
printre noi sunt oameni care au de justificat o biografie, un angajament
care le-a marcat tineretea. Ei trebuie sa-si puna întrebarea
acum la sfârsit: mi-am irosit viata? Am batut câmpii?
Sa nu aiba nici un sens angajamentul meu de o viata? De regula, omul
e tentat sa raspunda: nu, am unele justificari, stiu de ce am facut
asta si, la urma urmei, oricâte necazuri au venit de pe urma
marxismului si a comunismului, ideea ramâne buna.” Cred
ca pozitionarea fata de comunism a împartit clar intelectualitatea
româneasca în doua: cei care s-au regasit în Raportul
Tismaaneanu si au aprobat condamnarea oficiala a comunismului, un
ultim gest în aceasta directie (caci legea lustratiei probabil
nu va fi adoptata niciodata) si cei care se împotrivesc din
rasputeri tendintelor de decomunizare a tarii, care au fost, vai!
atât de încete (de multe ori tardive). Cele doua mari
tabere nu pot fi niciodata solidare, le putem considera ca doua linii
paralele care nu se vor întâlni niciodata. Este pacat
ca intelectualii români nu se pot pune de acord asupra absolut
nici unei teme majore de dezbatere, chiar daca exista, totusi, scrisori
deschise semnate de sute de astfel de intelectuali. O alta problema
care împiedica stabilirea unei minime solidaritati este orgoliul
intelectualilor, de multe ori nejustificat. Rasfoind revistele culturale,
nu poti sa nu constati micile razboaie duse între diverse tabere
prin niste transee care scapa de cele mai multe ori comprehensiunii
chiar si a cititorilor cât de cât avizati (propunându-le
texte, ajungem sa ne întrebam amuzati - oare am citat vreun
autor cu care publicatia respectiva se afla în razboi?!). Fiind
aproape o casta, prea multi intelectuali activi din domeniul umanist
îsi consuma energiile în astfel de confruntari care nu
duc niciunde si în care nu exista învingator sau învins,
uitând faptul ca, pe lânga ei, mai exista o populatie
care se dezintegreaza încet-încet din punct de vedere
cultural-identitar în noile conditii caracterizate de libertatea
de miscare si asaltul societatii de consum.
Daca, în mod cert, nu se poate vorbi la nivel general despre
solidaritatea intelectualilor, cu siguranta ca putem aduce în
discutie diverse exemple de solidaritate intelectuala sectoriala.
Câtiva intelectuali se pot întâlni pe un teren comun
si pot construi ceva. Toti, niciodata. Un exemplu fericit de solidaritate
intelectuala este Grupul pentru Dialog Social, care activeaza cu o
consecventa pe care as dori sa o observ si în alte domenii înca
din primele momente ale perioadei postrevolutionare. G.D.S. si-a pastrat
idealurile fundamentale de atunci si a facut tot ceea ce a putut pentru
a si le promova. Iar atunci când principalul ideal este anticomunismul
democratic, evident ca se ajunge la o confruntare dura, de uzura cu
mediul neo-comunist postrevolutionar, care a fost si este (înca)
foarte puternic implantat în societatea româneasca. Furia
neocomunista nu a putut sa interzica existenta G.D.S., chiar daca,
sunt sigur, multi dintre fostii securisti visau (si poate continua
sa o faca) la les vieux temps d’entant când, impenitenti,
aveau libertatea de a pune la punct astfel de forme de destrabalare
intelectuala. Mai merita sa amintim competenta organelor în
acest tip de actiuni? Sunt sigur (chiar daca îmi displace profund
aceasta formulare definitiva) ca G.D.S. va intra în istoria
României pe poarta din fata, indiferent câte mici greseli
de parcurs a facut, si va fi considerat drept un grup intelectual
solid si solidar (dar oare nu si solitar?) care a privit catre o Românie
a viitorului, în timp ce diversele grupuri/forte neocomuniste
(de diverse nuante) vor fi azvârlite la capitolul dedicat influentelor
nocive pe care le-a îndurat cu prea multa rabdare aceasta tara.
Dar chiar atât de maniheiste sa fie lucrurile? Putem nuanta
la infinit, dar sensul va ramâne acelasi. Lupta se da între
avangarda si ariergarda, iar atât timp cât ea se va duce,
putem spera ca România, cu tot cu intelectualii ei, nu este
pierduta.
Christian Craciun
Vedere prin stomac
Cine ma puse pe mine… cum zice cântecul,
sa-i propun redactorului nostru sef aceasta tema? Despre care nu se
poate scrie cu calm. Ideea a pornit, marturisesc, dintr-o evidenta
si irepresibila exasperare. Valul de anti-intelectualism care s-a
revarsat de câteva luni cu o energie fantastica m-a pus pe gânduri.
Ziaristi ignari lipesc etichete de „asa-zisi intelectuali”,
orice polemica este sugrumata în fasa de afilieri secrete. Presa,
inclusiv parte din cea culturala, lucreaza cu ciocanul lui Marx sau
cu cel al lui Nietzsche. Demoleaza, adica, în loc sa construiasca.
Solidaritatea este o dulce utopie. De ce totul e desirat? Caci solidaritatea
trebuie sa fie, vorba unui filosof care a devenit post mortem piatra
de poticnire si de violenta sciziune, fara voia lui evident, trebuie
sa fie întru ceva, are nevoie de un coagulant puternic, în
stare sa ne opreasca alenea curgere („se cobor la vale”)
spre neantul valah. Unde sa gasim acest graunte de sare în jurul
caruia sa cristalizeze totul? Când, la o repede ochire peste,
ce vedem: orice initiativa constructiva: MTR-ul lui Bernea si Irina
Nicolau (trecuti într-o lume mai putin crâncena), Humanitasul
lui Liiceanu si Bookfest-ul organizat de el, NEC-ul lui Plesu, UNITER-ul
lui Caramitru, „Palma” luata de Mungiu, reforma învatamântului
urnita de Andrei Marga, proiectul Carturesti, GDS-ul, ICR-ul lui Patapievici,
premiile din cultura, toate, dar absolut toate, au fost prelucrate
nu cu mortarul zidarului care construieste, ci cu acidul atoate-dizolvant
al stomacului urias care ne digera pe toti, cotidian. Înainte
de a înfiinta ceva, totul trebuie des-fiintat, si, în
primul rând, cei care au nebunia sa înfiinteze.
Asa am ajuns la starea patologica de a ne bucura ca un lucru rezista,
în loc sa ne bucuram ca el exista. Si sa consumam infinit mai
multa energie pentru a-l pastra în functiune decât pentru
a-l perfectiona. Facem mare caz ca societatea româneasca este
una anomica, destructurata, lipsita de coeziune si de ideal, de spirit
civic. Dar nu este însasi casta intelectuala astfel? Oferind
indirect si implicit cel mai nefast model. Am spus bine, casta. Caci
traieste închisa, cu minime legaturi cu tara reala, complet
absorbita de vederea din interiorul stomacului, de luptele intestine,
ca sa-l citam pe Tatal nostru Caragiale. În aceasta baie de
acizi, coeziunea apare drept o utopie. Asimilarea, si ea dificila.
Nici un Proiect nu pare suficient de bun, de generos pentru a îngadui
senina viziune impersonala si acceptarea acestuia de catre toata lumea.
Totul este instantaneu personalizat: a, îl stiu eu p’ala!
Trebuie mereu sa gasim resorturile ascunse: cutare vrea sa faca asta:
Ce urmareste? Cine-l sprijina? Pe cine vrea sa luxeze? S-a spus de
mult ca mitul nostru fundamental nu-i Miorita, ci Mesterul Manole
cu implacabila ruinare nocturna a ceea ce s-a construit peste zi.
Cu observatia ca noi însine darâmam ceea ce am construit.
Ne simtim triumfatori printre ruine (reale sau de institutii si proiecte),
prilej exceptional pentru ieremiade despre nimicnicia româneasca.
Asa se explica si lugubra inversare a sensului care face ca Darâmatorul
cel mai funest din istoria României sa apara în mentalul
colectiv drept Constructorul prin excelenta. „Nu pot varui astia
cât a construit Ceausescu”. O întreaga metafizica
diabolica zace în aceasta fraza bine impregnata în creierasul
unui popor de Doreli. Si cum ar fi altfel când mai niciuna dintre
marile initiative culturale nu ajunge la marele public… Ati
vazut la televiziunile noastre (nu la TVR- Cultural, la celelalte)
vreo transmisie de la minunea numita MTR? S-a transmis vreo conferinta
Microsoft sau cele de la Teatrul National? I-ati vazut la un singur
talk-show invitati pe absolventii NEC? Stie cineva de la televiziuni
de Centrul de cercetare a imaginarului de la Cluj sau de A treia Europa
de la Timisoara? Sunt promovate formatiile de muzica alternativa,
de dans modern sau teatru neconventional? Festivalurile de film? Hai
sictir – aud raspunsul – nu fac rating!
Si recadem în bolul indistinctului repede digerabil: trebuie
sa dam poporului numai ceea ce se digera usor si repede. Iar uniti,
ticalosii de intelectuali l-ar putea hrani, Doamne fereste, cu valori
culturale si morale autentice! I-ar putea arata ca exista si alta
vedere decât cea exclusiv din perspectiva stomacului. Si atunci
baietii lucreaza cu sârg nu întru ideea româneasca,
ci împotriva ei prin dezarticulare, dizolvare, descentrare,
anihilare. Cândva scriam cu acelasi naduf (e mai mult de un
deceniu de atunci) ca nu exista o cultura româna ca ansamblu,
ci doar câteva minunate initiative individuale de care ne agatam
ca înecatul de pai. Nici o Retea care sa se închege, un
sistem. Observ acum ca situatia nu s-a schimbat, nici o initiativa
publica dusa cu bine pâna la capat. Dar, aud o întâmpinare,
într-o societate pe care ne straduim s-o dezvatam de gregarism,
de colectivism, si s-o obisnuim cu individualismul contemporan demo-liberal,
nu este pledoaria aceasta pentru solidaritate contraproductiva si
revoluta? Asta înseamna sa ai o imagine cu totul gresita, forjata
dupa lectiile de socialism stiintific, despre istorie.
Spatiul politic si cultural democratic, capitalist si liberal s-a
forjat tocmai prin depasirea egoismului si încurajarea solidaritatii
ca valoare suprema. V-ati gândit cum au aparut de pilda Bancile,
o inventie umana care nu ar functiona fara dubla valoare a încrederii
si a solidaritatii? În mod sigur, ele nu ar fi putut fi inventate
în România, tarâm pitoresc al eternei suspiciuni.
E doar un exemplu despre carenta în digestia noastra nationala
a vitaminei numita solidaritate. Despre care cu siguranta vom mai
vorbi, caci deocamdata nu se fabrica nici o Baza care sa neutralizeze
acidul mentalo-ideologic-geo-politic care ne dizolva feeric ultima
fibra de identitate.
Virgil Diaconu
Intelectualii si solidaritatea
Înainte de a vorbi despre intelectuali si solidaritate,
eventual despre solidaritatea lor, vom încerca sa ne lamurim
asupra termenului de intelectual. Ce este, de fapt, un intelectual?
Cred ca intelectualitatea este determinata (definita) de câteva
elemente pe care le voi prezenta, rapid, în continuare.
1. Înteleg prin intelectualitate acele persoane care reprezinta
inteligenta unei natii, indiferent de domeniul în care ele activeaza.
Si, ca sa nu ne învârtim în cerc, voi spune ca intelectualitatea
este definita în primul rând de capacitatea intelectuala
deosebita. Intelectualitatea apare si se citeste în sânul
unei societati, de fapt a unei mase de oameni, si atunci termenul
la care se raporteaza intelectualitatea este masa. Intelectualitatea
este inteligenta superioara, masa - inteligenta medie sau modesta.
Dar ce ne dovedeste noua inteligenta cuiva? Opinia comuna ne va spune
imediat ca inteligenta este dovedita de instructia intelectuala; si
nu de orice instructie, ci doar de aceea oficiala. Posesorii de diplome
eliberate de institutiile superioare de învatamânt vor
fi piesele neîndoielnice ale intelectualitatii. Iata însa
ca un profesor la Facultatea de Jurnalism, Gheorghe Smeoreanu, ne
declara ca abia cinci din 100 de studenti stiu în ce secol a
trait Eminescu si este convins ca el nu va reusi sa faca din studentii
sai jurnalisti, în timp ce facultatea face, adica elibereaza
pur si simplu diplome. Este absolventul acesta un intelectual? Dar
fabrica de diplome nu este totusi si o fabrica de intelectuali! Daca
diploma ar putea sa ne dovedeasca prin ea însasi intelectualitatea
cuiva, atunci toti absolventii vor fi intelectuali, iar Eminescu (sase
clase elementare si student „de voie”) si Brâncusi
(Scoala de Arte si Meserii) vor trebui exclusi din rândul intelectualilor...
Exemplele date ne determina sa probam intelectualitatea mai putin
dupa cartoane, bune intentii si functii de conjunctura, si mai mult
dupa rezultatele performante pe care le avem sau nu, dupa opera performanta
a mintii noastre în domeniul în care functionam: cultura,
politica, morala, religie, arta, stiinta, meserii, medicina, juridic
etc.
2. Cu aceasta din urma deslusire, opera se contureaza ca fiind cel
de-al doilea element al intelectualitatii, de fapt elementul ei probatoriu.
Daca ceea ce numim capacitate intelectuala reprezinta substanta intelectualitatii,
opera – fapta concreta a mintii noastre – reprezinta dovada
acestei substante si masura, neînselatoare, a ei. Opera, aici,
nu are doar sensul de opera originala, ca în arta, ci si un
sens mai larg si anume acela de activitate performanta într-un
domeniu ori altul. Iar cu activitatea performanta vorbesc, de fapt,
despre elite. Cele doua concepte – intelectualitate si elite
– par sa fie echivalente, desi elitele par sa cuprinda intelectualii
puri, de exceptie.
Despre opera sau activitatea performanta a intelectualitatii (elitei)
ar mai fi de spus ca ea reprezinta, de fapt, sensul, finalitatea intelectualitatii,
ratiunea de a fi a intelectualului. Îmi exersez intelectul pentru
a împlini ceva, iar nu în gol. Opera are, la rândul
ei, o putere formativa asupra celorlalti. Primim opera, cunostintele
si întelesurile operei si le ducem mai departe în forme
noi si originale.
3. La opera, la activitatea performanta nu pot ajunge însa decât
atunci când îmi pot manifesta liber capacitatea intelectuala
creatoare. Libertatea, asadar posibilitatea de a ma manifesta conform
capacitatilor si viziunii mele în opera sau activitatea pe care
o desfasor, se constituie ca element determinant al intelectualitatii
si a modului ei propriu de a fi, de a fiinta.
Capacitatea intelectuala superioara, opera ca opera si ca activitate
performanta, precum si libertatea de a ma manifesta performant în
opera sunt cele trei elemente definitorii ale intelectualitatii. Ele
fac portretul intelectualului, iar în afara unuia dintre ele
aceste elemente portretul apare trunchiat, ciuntit.
Doua tipuri de solidaritate intelectuala
Vorbim despre solidaritate intelectuala atunci când un grup
semnificativ de intelectuali are o idee comuna si lupta pentru împlinirea
ei. Grupul în cauza are, asadar, o anumita atitudine. Apelul,
Manifestul, Protestul sunt, de pilda, acte ale solidaritatii. Apelul
intelectualilor francezi pentru înfiintarea unui Muzeu al Suprarealismului
(2003), „Manifestul intelectualilor pentru pacea în Europa
si apararea Occidentului” (4 octombrie 1973), „Apelul
pentru salvarea culturii scrise”, lansat de revista „Contemporanul”
(2007), „Apelul pentru salvarea Culturii”, lansat de APLER
(2007), „Apelul Congresului National de Poezie” de la
Botosani (iulie 2007) sunt fara îndoiala doar câteva marturii
ale solidaritatii intelectualilor.
Solidaritatea despre care vorbim în acest caz este una responsabila,
pentru ca ea ia act de criza valorica dintr-un domeniu al vietii sociale
– cultura, societate, politica etc. – si lupta pentru
îndreptarea lucrurilor, pentru corectia sau lichidarea crizei
ori a derivei valorice. Fireste, putem fi intelectuali responsabili
si luptatori, dupa cum putem fi intelectuali în stand-by, asteptând
ca lucrurile sa se rezolve „de la sine” sau pe mâna
altora (a solidarilor), iar când totul e rezolvat sa luam si
noi parte la festin.
Alaturi de solidaritatea responsabila, activata de scopuri nobile,
valorice, înregistram si solidaritatea corupta a intelectualilor
pentru care „constiinta responsabila” înseamna atasament
fata de politica partidului, devotament fata de mogulul care ma plateste
sau de generatia mea, pur si simplu, în afara criteriilor de
valoare.
În ideea solidaritatii corupte vorbim despre slujitorii puterii
totalitare, despre scriitorii literaturii de propaganda, despre scriitorii
de casierie, asadar despre intelectualii care executa în numele
patronilor politici sau economici, în numele dogmei ori a banului.
Literatura româna cunoaste astfel de scriitori de casierie,
în Mircea Mihaies, H.R. Patapievici, care îsi ridica „colaborarile
în mii de euro” de la casieria Evenimentului, spune L.I.
Stoiciu în revista Arges nr. 4/2007. Si tot el îi enumara
pe Mircea Cartarescu, Ion Cristoiu, Lucian Avramescu, Tudor Octavian,
care în numele acelorasi principii revigorante îsi ridica
banii de la casieria Jurnalului National, finantat de ne-securistul
Dan Voiculescu. Acestia din urma publica alaturi de „Ion Mihai
Pacepa, sef criminal al Securitatii” si de „Adrian Nastase,
premierul corupt postcomunist nedovedit” (ib.) Cât despre
„Mircea Cartarescu, moralist nevoie mare în opiniile sale,
el merge si azi linistit sa-si ridice banii gramada de la casieria
oligarhului Voiculescu” (ib.).
Banul si politica solidarizeaza si ele, dupa cum se vede, intelectualii,
însa în sens negativ, în lumea strâmba sau
pe dos. De fapt, în lumea scriitorilor, un anumit sistem politic,
cel totalitar, a creat si facut vizibile trei literaturi: literatura
oficiala, propagandistica, corupta de dogma, literatura libera sustrasa
comenzii si idealurilor partinice, si literatura „burgheza”
oprimata (arsa, distrusa, închisa, reeducata la Balta Alba,
Arad, Pitesti etc.). Dar aceste tipuri de literatura au fost create
si de solidaritatea scriitorilor într-o idee sau alta de literatura;
o idee pe care au slujit-o prin libera alegere! Între ele, literatura
oficiala, propagandistica a fost creata de solidaritatea unor intelectuali
fata de P. C.R. si de dogma sa, si pentru avantajele oferite la schimb,
pe linia de frontiera dintre literatura si munca de partid.
Privita în partea ei pozitiva, solidaritatea intelectualilor
este, desigur, o tentatie pentru spiritul nepervertit. Însa
cu intelectualii responsabili si cu cei manipulati de dogma, bani,
situatii si functii, cu intelectualii care au lins la rând mâna
lui Ceasuescu, a lui Iliescu si pe a lui Basescu, si asta din pura
constiinta responsabila pentru Binele Tarii, al editurilor si al propriilor
conturi bancare, conceptele de intelectual si cel de solidaritate
se arata a fi scindate, divergente si, în final, compromise.
Nu ne solidarizam, asadar, numai în Bine si valoare, ci si în
Rau si pseudo-valoare. Ba în Rau solidaritatea este mai puternica,
pentru ca ea este întotdeauna mai bine platita. Se vede astfel
ca si în lumea de toate zilele, atât Domnul cât
si Necuratul au, fiecare, ceata lui slujitori. Învinge cumva
ceata Domnului? Este ea atât de activa pe cât ne-o închipuim?
A sarit cineva întru salvarea vreunui intelectual, a unui scriitor
care nu are niciun venit sau care a fost dat afara de la locul sau
modest de munca? Am fost noi solidari în dezvelirea minciunii
ce îmbraca Ministerul Culturii, adica acel minister care nu
prea are responsabilitati în ceea ce priveste cultura? Cred
mai degraba ca pe la noi solidaritatea responsabila este bântuita
de un fel de lene, daca nu cumva ea îsi mascheaza prin somnolenta
egoismul. A gasit solidaritatea noastra formele cu adevarat eficiente
de a-si cere drepturile si de a responsabiliza statul în apararea
valorilor? Solidaritatea noastra responsabila ramâne de cele
mai multe ori pe hârtie, intelectualul este deocamdata prea
fin, prea elegant ca sa ia raul de beregata.
Remarc totodata ca civilizatia ultimelor doua secole este facuta în
mod pregnant de catre intelectuali. Si daca ei îsi cunosc cel
mai bine problemele, tot ei trebuie sa lupte pentru rezolvarea lor.
Salvarea si reforma ar trebui sa porneasca de la ei. Pentru ca oricât
întuneric ne-ar tine calea, nu putem sta la nesfârsit
pe margine, asteptând sa se întâmple minunea.
