Doua morti care nu dovedesc nimic

Christian Craciun

Casting pentru rating
Moartea face rating. Este o axioma. Cu conditia sa fie o moarte „anormala”, prin accident sau crima. Sau moartea unei vedete. Altfel, stingerea înceata a unui batrân uitat într-un azil sau într-o insalubra garsoniera nu intereseaza pe nimeni. Afara de cazul în care este descoperit dupa câteva luni. Este o ambiguitate de statut care transforma însasi ontologia mortii. O ambiguitate de sens. Dintr-un eveniment care tinde sa fie tot mai discret, mai ascuns de ochii publicului, ceva ce ni se întâmpla aproape rusinos, de care rudele trebuie sa faca pe cât se poate mai putin caz pentru a nu-i indispune pe ceilalti (cum este vazuta moartea în lumea contemporana, spre deosebire de cea traditionala, unde era prin excelenta ritualizata, deci publica) moartea redevine, într-altfel, un fapt public, prin mediatizare. I se smulge astfel ultimul atom de sacralitate, de intimitate. Ritualul devine simpla retorica. Este transformata în discurs si în spectacol. „A mortii atroce si grea impudoare” ocupa prima pagina. S-au întâmplat, în saptamânile din urma, foarte aproape una de alta, doua morti care nu au absolut nimic în comun, în afara excesivei si într-adevar impudicei lor mediatizari. Cea a profesorului Liviu Librescu si aceea a Ralucai Stroescu. Absolut nici o legatura între ele, le desparte nu numai un ocean planetar, ci si unul de circumstante. Primul, evreu supravietuitor al Holocaustului, este ucis de gloantele unui dement dintr-o universitate americana în timp ce-si apara studentii, oferindu-le prin sacrificiul sau ragazul de a scapa. Cea de-a doua, rapusa în conditii neclare de surmenaj si munca peste masura, dar sunt, ca întotdeauna în astfel de cazuri puse în discutie, si competentele sistemului medical. Nici o legatura deci, în afara publicitatii. Încât ne putem întreba: ce (mai) este o moarte ajunsa pe prima pagina sau în prime time? Nu suntem oare, astfel, deposedati de unul dintre ultimele lucruri care ne mai apartineau inalienabil? Au fost descrise, de-a lungul vremii, multe tipuri de înstrainare, nu am ajuns oare în fata unei limite de netransgresat: înstrainarea de propria moarte? Bombele umane ale teroristilor într-un fel, presa devoratoare într-altfel, reducerea pâna la disparitie a spatiului intim nu duc la o astfel de schizoidie?
Nedreptatea provine din dezechilibru. Presa necrofila se poate justifica prin aceea ca propune eroii de care lumea are nevoie. Justificarea tine în masura în care am avea aceeasi importanta acordata si vietii acelora. Nu a lor neaparat ca indivizi, a lor ca reprezentanti ai unei categorii. Câte articole despre profesorii de la Politehnica ati citit? Sau despre cei care muncesc pâna la epuizare sacrificându-si orice alta împlinire personala si care sunt cel mai adesea prezentati ca „povesti de succes” pentru ca au câstiguri ce trezesc invidia si contrazic locurile comune cu „românul e puturos” si „nu se poate câstiga bine decât afara”? Si dincolo de asta? Or, iata, asemenea personaje apar în fata publicului, din pacate, numai postum. Gândirea descarnat structurala ar putea vedea aici o schema generala si banalizata: a omului neînteles care devine model si admirat dupa moarte. Nimic nu ne îndeparteaza mai mult de întelegerea cazurilor noastre decât o asemenea schema superficiala. Care presupune macar o anume intentionalitate, încrederea într-o opera care tace în prezent, dar va vorbi dupa moarte. Pentru cei doi, nu ne putem imagina o metafizica a mortii. Unul a ales într-o clipa gestul urgent al sacrificiului, ceea ce-i înnobileaza actul prin spontaneitate. Celalalt exemplu a fost transformat mai degraba într-un contra-exemplu de genul: munca ucide. Nu sensul acestor morti absurde a razbatut în presa, în masura în care moartea poate avea un sens. Ci doar aberatia unui anume moment. Distorsiunea unor destine altfel comune. În felul acesta, tocmai valoarea de model pe care oratoriile jurnalistice au intentionat-o poate s-a pierdut. Speculând accidentalul, au demonetizat realul. Doua biografii ivite brusc din neant odata cu intrarea, de fapt, în el. Si pe care mausoleul de litere, în loc sa le nemureasca, le-a ascuns si mai adânc unui înteles obstesc.

Aplauze
La iesirea din Muzeu, sicriul ce-l purta pe Octavian Paler a fost aplaudat. Gest descumpanitor, comentat ca atare în câteva articole. Se pare ca moda ar veni de la înmormântarile marilor artisti carora li se aduce astfel un fel de ultim omagiu la ultima scena jucata in absentia. Dar aici nu era cazul. M-am gândit imediat cât l-ar fi suparat aceste aplauze pe unul dintre putinii care au opus bascaliei nationale (vezi excelentul eseu al Anei Blandiana din România Literara) o seriozitate în sensul metafizic, nu psihologic, putin comuna pe aste coordonate geo-culturale. Ceea ce s-a întâmplat cu câteva saptamâni mai devreme cu cele doua nume (caci numai doua simple nume au ramas, din pacate) echivaleaza cu asemenea aplauze tiparite, poate sincere în intentia lor, dar lovind complet alaturi de tinta. Dorind sa omagiem niste morti, sau sa trezim macar niste interogatii, am adus un îngrozit elogiu Mortii. „Daca moartea nu poate fi gândita nici înainte, nici în timpul, nici dupa, când anume o putem gândi?” se întreba Vladimir Jankélévitch (foto). Cu exceptia razboaielor, a calamitatilor, moartea ramâne un act al tacerii individuale. În cazuri precum cele citate cineva îsi propune sa vorbeasca în numele mortii. Sa o supra-determine. Jankélévitch vorbea despre o supraconstiinta a mortii, singura care ar fi eventual capabila sa-i priceapa sensul, sa o gândeasca pentru ca o poate privi dintr-un „exterior” imposibil de conceput pentru noi.
Publicitatea acordata mortii creeaza iluzia unei astfel de instante. Periculoasa iluzie. Prin inflatie. De fapt, noi nu am gândit exceptia evenimentelor respective, adica întelesul lor profund, ci doar circumstantele lor. De neignorat fireste, caci o mai buna reglementare a portului de arma sau a consecintelor diagnosticelor psihiatrice la ei, sau a legislatiei muncii la noi, n-ar strica nimanui. Dar dincolo de asta? Fiecare simte ca, îndaratul unor astfel de evenimente, s-ar ascunde o morala. Degetele în ochi ale televiziunilor si ziarelor au crezut ca trebuie sa o faca foarte vizibila. Si daca o astfel de morala nu exista?
Si daca, existând, s-ar cuveni sa ramâna discreta? Sau poate ca ea este, pur si simplu, în alta parte decât în spatiul de idei comune în care a fost vârâta cu sila. Pâna unde putem împinge imixtiunea, în viata, dar mai ales în moarte? Eroismul de cinema naiv si de roman prost, cu eroul care ridica steagul pe metereze îndemnându-si tovarasii cu pumnul drept ridicat sa continue lupta este doar o imagine cu, iata, ciudate remanente subconstiente. Ma ridic împotriva scotocirii mortii sub pretextul moralei vietii. Ea induce o exponentialitate falsa.

Sfârsit ca spectacol
Într-o societate a spectacolului, cum s-a spus, moartea însasi nu mai „traieste” în imaginarul colectiv decât în masura în care devine spectacol. Pâna în zorii epocii recente, un fapt supravietuia efemerului în masura în care devenea poveste. Astazi, traieste în masura în care se supune dintru început conditiei de provizorat a spectacolului. Se naste cu certificatul de deces instantaneu în buzunar. Aparent, concretul zilei ma contrazice, de vreme ce marfa pe care au încercat sa o extraga si sa ne-o vânda televiziunile si ziarele a fost tocmai exemplaritatea, într-un sens sau altul, a celor doua cazuri. Dar, neputând si nestiind sa vânda (acest obligatoriu cuvânt, atât de nepotrivit în context) decât circ, de unde pâinea spiritului? Senzatia de inadecvare provine dintr-o impuritate a discursurilor. Pe de o parte, se intentioneaza o eroizare, care si ea este un bun agent comercial. Pe de alta parte, se insista pe o trasatura fundamentala: cea de victima. A unui ucigas descreierat pentru profesorul american, a „sistemului” asupritor sau macar a presiunii unui anume mod de viata care face din „cariera” Dumnezeul omului de azi, în cazul tinerei de la noi. Or, statutul de victima nu se potriveste cu acela de erou. Or una, or alta. Supralicitând prin suprapunerea celor doua discursuri, presa le-a demonetizat simultan. Un asemenea discurs mixt degradeaza tragedia la melodrama. Sigur ca acesta este traiectul lumii noastre însasi, dar de ce sa obosim a-i semnala caderea în derizoriu? Nu mai stim sa murim, putem invidia solemnitatea teatrala a mortii clasice. Retorica pâna la insuportabil, moartea clasica avea un sens. Moartea media te livreaza celorlalti, nu-ti mai lasa în proprietate nici macar acest ultim moment al intimitatii.
„Nu e nimic de gândit asupra mortii. Dar e ceva de imaginat?” se întreaba Jankélévitch mai departe. Moralizând impenitent asupra unor morti în conditii exceptionale, publicitatea lor ne stimuleaza adrenalina, dar ne castreaza imaginatia. Religiile construiau un fastuos imaginar al mortii care atenua spaima de Marele Gol. Modernitatea si toate „posturile” ei cred ca se pot dispensa de aceste imagini fara a plati bir. Dar poate ca premiza mea însasi este falsa, la urma urmei de ce ar trebui o moarte sa dovedeasca ceva? Tocmai aici este clenciul discutiei. Aruncându-se asupra biografiilor celor doi anonimi (fiecare în felul sau) exemplari, ziaristii au introdus sfârsitul fortat într-o alta poveste. Nici unul dintre cei doi nu face parte din povestea ce i-a fost inventata. Nici unul nu era pregatit la modul tragic pentru acest sfârsit pe care realitatea i l-a inventat. Sigur ca exista o dimensiune moral-religioasa si în sacrificiul de sine pentru a salva viata celorlalti si în „workalchoolism”. Dar ea ne-a scapat, în general, printre degetele cu care scriem. Pentru ca astfel de morti, si se petrec multe cotidian, nu toate ajungând în prime time, sunt mute. Ele oscileaza între cei doi barbari: semnificatul si semnificantul, uitându-l tocmai pe marele Semnificator. Caci, la drept vorbind, numai prin el ni se poate transmite ceva. Nu prin medii. Mediile au nevoie de eroi ai zilei. Orice eroism care depaseste o zi le devine repede incomod. Adica exact inversul limbajului martiric hranit direct din trans-temporal. Adica din viata. Este o paradigma mitica evidenta aici. Care, pe cât o refulam mai puternic, pe atât ne adânceste mai mult în nevroza exemplaritatii. Avem nevoie de tot mai multi eroi, pentru ca viteza cu care îi devoram în canibalismul faptului divers depaseste capacitatea normala a societatii de furniza cazuri exemplare.
Oare, printre sarcinile urgente ale ceasului nostru istoric sa se afle si aceea a unei noi raportari (ceea ce ar presupune si o noua rostire) la moarte? Adica recâstigarea dreptului de a muri? Este, de fapt, o întreaga arta a admiratiei ceremonioase si discrete care s-a pierdut, fiind înlocuita de o hollywood-izare a mortii. Alaturi de banalizarea raului, s-ar putea vorbi si de banalizarea prin eufemizare excesiva a exitusului. De altfel, dintre cele trei modalitati pe care filozoful citat în acest text le vede folosite în a eluda obstacolul indicibilitatii mortii: eufemismul, inversiunea apofatica si conversiunea la inefabil, discursul public despre moarte foloseste azi în special prima cale. În fata acestui subiect care este un exemplu stralucit de pharmakon – leac si otrava totdeodata – oglinda presei are o sarcina ingrata: ea trebuie sa spuna totul, sa nu lase nimic ascuns, dar, în acelasi timp, sa menajeze pudori contemporane bine înradacinate în mentalul colectiv, sa ascunda cât mai mult din aspectul odios al mortii, lucru care în pre-modernitatea epidemiilor de ciuma si a executiilor publice, de pilda, tinea de o oarecare rutina cotidiana. Sa vorbesti despre moarte fara a-i evoca angoasa, iata marea performanta imposibila. Trauma originara a oricarui text contemporan despre moarte. Citez pentru ultima oara din autorul Tratatului despre moarte. „Caci angoasa este confuzia unei constiinte care a încercat sa gândeasca moartea asa cum gândesti un continut finit si care se retrage, înnebunita si descumpanita, din fata acestui monstru”. A bate în retragere cu respect. Minimul care ni se cuvine si li se cuvine celor care nu vor sa dovedeasca nimic prin moartea lor.