Constantin CIOPRAGA
Cu Mihail Sebastian - peste veac
Dacã Mihail Sebastian nu s-ar fi stins
din viatã la 38 de ani, în 1945, care ar fi fost, oare,
traseul vietii sale si al scrisului sãu?
Complexat, hiperlucid, contestat din dreapta si
din stânga, drama lui Mihail Sebastian era agravatã si
de aprehensiunea neajungerii la marea operã. „Tot ce
scriu pe hârtie e lemnos, cenusiu, inutil... Sunt sãlciu,
somnoros, descompus, dezgustat în mine însumi” -
nota el în Jurnal (p. 458). Intentiona sã alcãtuiascã
un volum, pe tema Scriitori si jurnale (de orizont cultural francez).
Dacã n-ar fi murit atât de timpuriu, neasteptat si absurd,
poate ar fi dat viatã acelui proiect, legat, scriptic de propria-i
calitate de diarist. Dupã feluritele frãmântãri
conjuncturale, relatate în Jurnal, si dupã recuperarea
încrederii în sine (la sfârsitul rãzboiului
mondial al doilea), probabil cã, de astã datã
ar fi înregistrat, ca om, un plus existential cu, repercusiuni
în opera viitoare. Starea moralã tonicã i-ar fi
temperat, poate, scepticismul acut bãtând - în
ultimii ani - spre tragic. La jumãtatea vietii, prolificul
creator, prozator si autor dramatic, avea în fatã un
viitor deschis, un timp pasibil de aprofundãri si dezbateri
grave.
Ce s-ar fi întâmplat cu Jurnalul 1935-1944?
Nu o datã, Mihail Sebastian vorbise de inapetenta sa pentru
jurnal, acesta ademenindu-1 în special în momente de crizã,
de dezabuzare si tensiune. Asa se explicã, în fapt, frecventele
întreruperi, mai lungi sau mai scurte. El, perdantul si mortificatul,
resuscitând totusi de fiecare datã, si-ar fi restrâns
poate însemnãrile intime dacã tragicul nu l-ar
fi încercuit multiplu - ca mai înainte. Constiintã
tragicã, scriitorul îsi asociase lirismul ca dimensiune
umanã izbãvitoare. Ca atare, ipoteticul jurnal de dupã
1945 ar fi putut avea altã vibratie, nu neapãrat jelitoare...
La ce nivel considerati cã se situeazã
Mihail Sebastian pe scara de valori a literaturii române?
Mai reprezentativ e autorul dramatic, cel care atribuind
personajelor reactii patetice re-romantizeazã scena. Neavând
consistenta unor Camil Petrescu ori Lucian Blaga, problemantizantul
stã în preajma lui. Victor Ion Popa, George Mihail-Zamfirescu,
Tudor Musatescu, A. Kiritescu. Prozatorul, la rându-i, nu atinge
cotele unor Liviu Rebreanu, Camil Petreseu ori Hortensia Papadat-Bengescu.
Îl gãsim în proximitatea trioului Anton Holban,
Dan Petrasincu, M. Blecher. La treizeci si opt de ani, Mihail Sebastian
era pregãtit, însã pentru creatii de primã
mãrime.
Vã rog sã detaliati putin…
Sã ne referim, fie si în fugã,
la un Mihail Sebastian esential. De o remarcabilã mobilitate
intelectualã, autorul jurnalului trece de la culturã
la politicã, de la eticã la sociologie, de unde captarea
interesului din perspective conexe. Primeazã drama evreului-scriitor:
care, aspirând sã se integreze fenomenului românesc,
se vede repudiat, bunãoarã de cãtre Nae Ionescu
(“Ce cap de gânditor!”), al cãrui cuvânt
înainte la romanul lui Sebastian, De douã mii de arii,
mortificã. Un Sebastian excedat, observator patetic si marcat
de “teribilul destin” al comunitãtii sale, gãseste
puncte de sprijin iluzorii în muzicã, în vreme
ce contemporanul N. Steinhardt - dupã cinci ani de temnitã,
la Jilava, la Gherla si înalte spatii recluzionare - ajunge
la clarificãri interioare, încã în Jurnalul
fericirii se declarã biruitor. Progresiva cale steinhardtianã
spre pacea lãuntricã, subsecventã convertirii,
se datoreazã, desigur unei structuri individuale diferite…
La Mihail Sebastian dualismul fiintei, balansul între scepticism
si idealitãti relevã contraste, denivelãri frapante.
Ce relatie avea cu lumea exterioarã?
Structura proteicã, vãdit refractarã
stãrilor neutre! Contactele cu lumea îi rezervã
motive de suferintã. Frecvent, reticentele asupra propriilor
posibilitãti întristeazã; pe scurt, Mihail Sebastian
pare centrat mai degrabã pe “Nu”, pe îndoieli
de tot felul. “Nu voi izbuti niciodatã sã trec
dincolo de o mizerie mai mult sau mai putin suportabilã, nu
voi face niciodatã carierã, nu voi avea niciodatã
bani. Si, sincer vorbind, foarte sincer, fãrã nici un
motiv de a mã pãcãli pe mine însumi, cred
cã banii îmi sunt si indiferenti.” (7 sept. 1935).
Lai treizeci si doi de ani - se simte “bãtrân,
urât, uzat”; altã datã, iatã-l “dezastruos
de stângaci”... Scrie când greu, când usor.
Pagina albã îl pune pe gânduri, tãindu-i
elanul initial. Mãrturisisirile în acest, sens au, nu
o datã, tonul lamentoriu al lui Rebreanu: “Mã
simt dezacordat; (…), fraza nu mã ajutã…
Nu mã simt, încã în linia cãrtii,
nu-mi vãd oamenii, nu-i simt lângã mine. Tatonez,
ezit, astept (…) Ce greu, ce groaznic de greu mã antrenez,
sã scriu. De câte ori mã apropii de pagina albã,
o fac cu teamã, cu neliniste, cu îndoialã si putin
poate cu silã...” Era vorba de Accidentul. Multe alte
pagini confesive se înscriu într-un jurnal de creatiei.
Avea si un interes pentru naturã...
Interes pentru naturã? Cerebralul suprasolicitat,
un introvertit, un muncit, un dilematic tentat de o mie de proiecte,
merge la Bran sau la mare pentru a se regãsi pe sine. La munte,
la vila Wagner de la Ghilcos, zile de “calmã fericire”.
Lucreazã pe îndelete la Jocul de-a vacanta. Experimenteazã
sau se abandoneazã reveriei: “Noaptea, spre lacul sub
luna plinã. Diminetile pe chaise-longue, la soare...”
Sunt acolo si Teodorenii Ionel, Lily si bãietii, gemenii. Ionel,
“convorbitor fascinant”, “camarad încântãtor”,
lucreazã la Arca lui Noe... La munte, un Sebastian despovãrat
de gânduri, patetic, senin chiar, se complace în farniente.
“Pe plajã Ia Ecrene, descult, gol, am umblat prin pãdure:
(neverosimilã pãdure la 50 de metri de mare), am rupt
o creangã de pãr sãlbatic înflorit, am
rupt o tulpinã de papurã, înaltã ca o lance,
m-am luptat, am urlat, am stat toropit la soare. Si m-am întors
târziu la Balcic, ars de soare, cu o febrã în care
simteam cã se adunã aerul de mare, vântul, cele
câteva ore de dezmãt pe plajã, toatã ziua
asta de soare si de copilãrie” (30 apr. 1938),
Prins între bipolaritãti si dorind evaziunea, poetul
dramatic din Jocul ce-a vacanta cunoaste momente de dulce pace; ontologic,
se produce un fel de rãsturnare, de unde un patetism bine controlat,
suprapus neasteptat obisnuitelor stãri depresive. O brizã
de umor, cu ceva parcã din tandretea unui Heine veac XX, prezideazã
în constructia piesei.
Acest alt Sebastian, altul decât introspectivul din Jurnal -
uitând de propriul Eu - se plaseazã în solar si
expansiv. E cel mai relevant Sebastian, unul neapãsat de singurãtate,
bonom si juvenil; - dramaturg de repertoriu permanent!
Expresie crâncen analiticã a conjuncturalului din ultimii
ani, Jurnalul sãu e confesiunea unul Mal Aimé - treaz,
damnat si împresurat de enigme.
Interviu realizat de Constantin Trandafir
