Blestemul cu valente comunitare

Gherasim Rusu Togan

(Urmare din nr. anterior)

Din cronica blestemelor

Întâmplare traita în vremea secetei :
Ca un plâns al veacului se auzea peste sat bocet prevestitor de rele, îngrozind lumea abia iesita lacrima din bratele razboiului. Treceau prin sat valuri de flamânzi, veniti de cine stie unde, si oamenii se închideau în curti ferindu-se de întâlnirea cu ei. Într-o dimineata, am auzit peste sat strigatele lui Onu-nebunul, unul de-al Mentului, întors din razboi cu mintile sucite. Era pe Coasta, deasupra cimitirului si de-acolo le striga satenilor: „Vin flamânzii, vin secetatii, va cer de-ale gurii, sapte vaci slabe înghit pe cele sapte grase, de ce va ascundeti, iesiti si dati-le cât puteti, ca Domnul în paza lui va ocroteste!” La noi acasa eram doar fratii, eu, Ion si Augustin, tata era înca în spital, ca rana de pe front nu i se vindecase înca si mama era plecata la el sa-l îngrijeasca. Noi traiam singuri, doar bunica dinspre tata ne aducea dimineata câte o mamaliguta si câte un ou fiert si un bult de brânza. În ziua cu pricina bunica plecase deja la casa ei, în partea de sus a satului, iar noi ne pierdusem cu ale noastre. Ion avea grija de Augustin care tocmai începuse sa mearga, iar eu ma speteam sa aduc galeata cu apa de la fântâna satului. Îl auzisem pe Onu-nebunu’ strigând din Coasta si ma oprisem în fata portii noastre, urmarind pe barbatul cu parul zburlit si zdrentos care batea cu disperare în poarta vecinului. Apoi, cu rabdarea pierduta începu sa blesteme: „Nu v-ar rabda pamântul, zgârcitilor, va saraciti daca dati pentru gura unui copil! Stati încuiati! Încuiati sa ramâneti tata viata, între ziduri de blestem sa va zideasca Domnul, ca sunteti fara inima!” S-a uitat o vreme lung la mine si-a plecat mai departe, simtindu-ma cred, la fel de neajutorat ca si el, altfel cum de încremenisem în fata portii nezavorâte!
Blestemul avea sa cada în curând peste satul întreg!
Din vremea cotelor: „Ca sa se tina minte!” Însemnarea am descoperit-o pe o fila a unui vechi Apostol tiparit cu litere chirilice, sigur, lasata de batrânul preot Stoita, de la una din parohiile de pe Valea Hârtibaciului - Sibiu, vlaguit multa vreme la Canalul Dunare - Marea Neagra, pentru refuzul de a-si parasi credinta greco-catolica. „Doamne, Dumnezeule al meu, coboara-ti puterea Ta si sterge-le nevolnicilor pâna si umbra de pe fata pamântului, si iarta-ma pe mine pacatosul, ca le vreau raul, dar altceva nu merita, ca jale au lasat în urma si ne-au alungat din credinta noastra. Neamul lor da-l, Doamne, pierzaniei, din casa lor piatra pe piatra sa nu mai ramâna, iar nevestele lor si cu pruncii lor ,dimpreuna, sa nu-si mai gaseasca odihna, asa cum nici ai nostri n-au mai gasit-o! Ia-le linistea, Doamne! Stinge-le neamul, Doamne! Rataceste-i, Doamne, sa umble cu gura-nsetata si pamântul de sub talpa picioarelor sa-i arda! Blestemati sa le ramâna sapte rânduri e oameni neamul! Si pe mine robul tau, iarta-ma Doamne ca mi-am aruncat sufletul în blestem dar o fac pentru neamul meu oropsit. Doamne împlineste-mi cele rugate!”
Blestemul de om alungat si ramas neiertat:
Ideea de „bataia lui Dumnezeu sau orice nenorocire provocata pe urma unui blestem” este prezenta în viziunea colectivitatilor, atunci când intervin schimbari dramatice, pe traseul normal al vietii. Sa retinem faptul ca forta penetranta a cuvântului, „ca act de magie verbala, bazat pe credinta în puterea cuvântului de a institui, de a modifica o stare existenta” (2) este identica practicii din vraji si descântece, mai ales în categoria „blestemului popular” domeniul care, dupa Dan Horia Maziliu, contine „o productie imensa”, dar fiind, observa reputatul etnolog, „altceva, oricum, decât descântecul”, ca identitate de figura de stil”, respectiv de „figura a textului” (3).
Cât priveste universul vizat de noi, el are o cuprindere cu raportare la un timp istoric malefic, prin durata si ordine diriguitoare a lumii, înca nesemnificata într-un asemenea concentru. Starea este perceputa asadar ca rezultat al unui blestem ce vine de undeva, respectiv o sanctiune spirituala de natura divina, pentru pacate ce vin înspre noi prin sângele neamului, prin indivizi blestemati la rândul lor, nefericiti si perceputi ca victime ale blestemului nascut în lumea cotidiana. Dar, drept echilibru al lumii ca doritoare de întreg si echilibru, asa cum se va vedea în alte concentre, exista si alesi întru restabilirea echilibrului, respectiv desferecatori de blesteme, aspect ce va fi luat si el în atentie. Astfel, drama unei lumi se contureaza prin elemente care se coroboreaza între ele, devenind pâna la urma parte a unui întreg ce va deveni istoria halucinanta a unor vremi de distrugere si anulare a omului individual. Pentru omul devenit prizonierul unei societati cu trasaturi barbare, prin conturul oferit ca posibilitate de existenta, aceasta lume semnifica în fapt, ideea de blestem, revin, pentru nestiute pacate, din nedescoperite vremi.
Un fapt graitor este drama care urmeaza si figurativ intitulata „Întoarcerea vânturatilor”:
Dinspre rasarit bateau vânturile napastei, ale saraciei, cum le-au numit barbatii acelor vremi, azi batrâni uitati în portile caselor, ca niste obiecte inutile. Ei, dupa o numaratoare de nimenea stiuta, se muta la o vreme, la rândul lor în Coasta, limpezi si întelepti, cu mâinile pe piept, semn ca si-au încheiat târguielile cu lumea… Iar de câte au ramas datornici, ori prea mult cerusera de la viata, s-au împacat cu gândul ca da-vor ei seama în fata mult asteptatului, ce le va cântari în dreapta masura faptele. Asa ca din câti îsi mai aveau înca socotelile neîncheiate, putin au mai ramas pe drumurile satului, dar nici unul în stare sa se ridice sa opreasca astazi valul de rele ivit. De barbati în floarea puterii, nici vorba sa mai fie vreo unul.
Din razboi, mai revenisera câtiva dar cu oasele rupte, ciungi si ologi, si doi cu lumina ochilor pierduta. Apoi, unde mai pui ca aveau sângele apatos si mintile adormite, erau lipsiti de cutezanta înfruntarii railor.
Demult, ei se împacasera cu lumea povestilor, învaluiti de taria bauturii în negurile închipuirilor tulburi. Ca-si treceau vremea la cârciuma Schioapei, si de-aici numai ghiorlaitul matelor îi mai întorcea la ale casei, lihniti de foame. Pe unii nici atunci nu-i mai prindea gândul celor de-acasa si numai nevestele scofâlcite de truda si griji , îi mai târau afara din cârciuma… Din acei ani si pâna astazi, a ramas povestea lui Tanase, vita din neam blestemat, dar iertat de vreme, un alt chemat acasa de sângele dusilor.
Tanase aparu în sat într-o dimineata de mai, venind dinspre gara din Altâna. Dupa înfatisare, parea si el un strain si ca toti veneticii, mânati prin tara de seceta salbatica ce o pârjolise doi ani la rând, mai ales prin partile de rasarit, avea gesturi repezite si vorba milogita, pâna ce-ti înclesta între dinti mâna întinsa. Dar Tanase al Raicului îsi facuse dintr-un început prezenta galagioasa, fara urma de teama adresându-se sfidator oamenilor: „Mai, s-auziti toti, eu sunt Tanase din neamul Raicului si eu acum nu vin cu miloaga mai, cum a plecat muma, saraca, pe vremuri, vaduva si mânata de saracie, si sa sfârseasca printre straini, dar sa stiti ca eu sunt trimis de catre mai-marii tarii, sa seaman dreptatea comunistilor, dupa cum se cere! Si sa întelegeti, mai, de la copil, la batrân, ca eu sunt pentru voi omul legi comuniste, sa iau de la bogatani si sa dau partidului pâine lapte si carne! Asa ca jos bogatanii, la zdup cu ei, ca-i vremea comunismului înfloritor, ce-si apara tovarasii !”
Peste oameni, vorbele strainului, pretins fiu al satului, cazura ca niste bolovani desprinsi parca din râpa Coastei cea cu cimitirul pe umerii sai, iar cei mai întelepti se retrasera ca niste dulai ce musca pe furis, iar batrânii amânându-si parca chiar si plecarea pe drumul de pe urma al vietii îl priveau cu presimtirea prabusirii pamântului! Se încheiase astfel un târg dracesc, pentru ca si azi se mai spune ca de-atunci, de când Tanase se aratase în sat, trecuse vreme lunga pâna ce, dintre batrâni, unul sa-si mai paraseasca în poarta casei bocancii si sa plece pe drumul Coastei, asa descult, semn ca nu mai face galagie prin viata…
Cam tot pe atunci se nimerise sa se reîntoarca de pe drumul razboiului si Onul poreclit nebunul, întârziat prin spitale si ramas cu mintile sucite, Onul-nebunul, cum aveau sa-l strige copiii satului. Si tot de pe drumul Coastei se aratase si el oamenilor, izbind în portile caselor, cu vorbele lui sucite: „Uiuiuuu, Odoleana, împleteste-ti cositele ca m-am întors acasa, sa-mi gate maica mea camasa de mire ca mi-e vremea însuratului, la uscatul mohorului! Si voi, oamenilor, luati aminte ca s-a întors Anticristul în faptura lui Tanase, gura de guster, si-amarul o sa vi se verse pe suflet! Uiuiu, Odoleana, vai si-amar de tine, aduna-te cu mine, sa se treaca însemnul cel de demult, întins lacrima din usa bisericii si pâna-n altar! Ca unde s-o mai fi întâlnit ca una mândra ca tine, Odoleana, sa se uite la Anticristul, întors aici sa ferece pamântui?”
„Onule - nebunule, aduna-ti zdrenetele, si pleaca-n lume, Onule, sa nu-ti sece izvoarele si sa te uite pamântul!, îi strigau copiii, la îndemnul batrânilor, înfricosati de ivirea napastuitului. Dar Onul-nebunul îndaratnic, îsi înfipse adânc picioarele în pamântul Coastei, ridicându-si coliba, sus, tocmai la mormântul jidanilor, de unde veghea satul, ca si cum pumnul sau uscat si mintea ratacita ar fi putut sa opreasca dezlantuirea comunistului, aparut sa strice rânduielile cu greu adunate dupa atâta distrugere.
Despre acest semn al raului, în Cartea blestemelor, preotul satului a însemnat întreaga-i barbarie, cautând asemanare cu destinele celor bântuiti în acele vremi de atâtea necazuri, venite parca sa ascunda orice posibilitate de a putea fi îndreptate lucrurile: ”Ce striga aia, mai, se adresa veneticul asprit celor doi paznici, dati de la centru ca sa-l însoteasca prin locurile padurene, retrase din lumea civilizatiei. Dar cei doi îl priveau buimaci, rezemati de peretele, din apropierea mesei jegoase din cârciuma satului, unde Tanase îsi înghitise dumicatul de pâine cu brânza si oua prajite, îndoit cu vinul acrut, dat de catre cârciumar, asa ca sa-l îmbuneze ca, doamne fereste, oricând nebunul i-ar putea închide cotetul de cârciuma, cu puterea ce-o avea la sold! Dar pe Tanase altele-l macinau a neliniste.
Si pe când nu se mai astepta nimeni sa-l mai vada în stare de iesit din aburul bauturii, tocmai atunci Tanase îsi aminti de rostul întoarcerii sale în lumea celor cu el dintr-un sânge. Ca de la o vreme se dusese vorba ca noaptea el ar vorbi cu umbra bunicii sale, o femeie geambas, care alaturi de un ibovnic al ei, ani si ani facusera ravagii prin satele dimprejur, pâna ce acesta, într-o noapte, convins ca-i înjumatateste câstigul si prinzând-o cu ocaua mica, o spintecase cu junghierul, iar el pierzându-si urmele prin România si nimeni nu-i mai prinse niciodata urma... Si de multa vreme oamenii vorbeau ca prin casa aceea aproape ruina, noaptea, pe luna s-a vazut nu o data o aratare cu un capastru în mâini rotindu-se prin largul curtii. Iar acum, de la aparitia lui Tanase, nepotul ei însemnat cu steaua rautatilor pe frunte, din nou lumea îsi reamintise de ea.
Destul ca într-o dimineata, limpede la cap, Tanase tâsni de la masa din cârciuma în largul drumului, însotit de cei doi slugoi ai sai, însemnati, unul de-un ochi, celalalt de-un picior si dupa o scurta ezitare, se pornise în sus, catre capatul satului, de pe unde, cândva, drumul o cotea înspre Vinchelau, parte a satului azi lasata în parasire, dar de unde, pe vremuri, se spulberasera în lume avutiile neamului din care îsi tragea Tanase vita blestemata. Aici, în inima Vinchelaului, mai dainuia înca o sura pustie, înclinata, cu tiglele zburate de vânturi. Crescute pâna la streasina. Si din nou lui Tanase i se zburlise gândurile a rautate: „Mai, sa luati aminte, li se dresa el celor doua stârpituri, pe-aici s-a stins neamul meu, iar mama cea batrâna cu limba de moarte mi-a lasat porunca sa ma întorc si sa-i masor de pe-aici urmele. Ati auzit, mai, de mâine mi aduceti pe care-i întâlniti în cale, din a mea porunca, si-i puneti la lucru, din piatra seaca sa ridice din nou sura si casa la fel de aratoase, asa cum au fost înainte si sa va tineti de ei, ca mai stralucitoare sa le puna-n picioare! Asa ca de nu-mi veti împlini porunca voi cu mine o sa aveti de-a face ! Si-acum, la lucru, ca eu am ale mele !”

(Continuare în nr. viitor)