Alexandru Anca - Din primavara pâna-n toamna

Alexandru Anca s-a nascut la 13.06.1922 în Dej, judetul Cluj, în casa înconjurata de o superba livada, situata pe strada Gheorghe Lazar nr. 5. În aceeasi camera ne-am nascut si noi, nepotii sai: pictorul Marin Gruia si subsemnatul (membru al Uniunii Scriitorilor). Unchiul nostru face studii de drept la Cluj între anii 1940 – 1944 si colaboreaza la “Tribuna Ardealului” unicul cotidian în limba româna aparut în teritoriul cedat Ungariei horthyste prin Diktatul de la Viena. În toamna anului 1944 este dus cu forta de horthystii în retragere în vestul Ungariei, apoi în Germania. Se repatriaza în 1946. În anii urmatori lucreaza în presa la Bucuresti si colaboreza cu poezii la revistele: ”Tribuna”, “Familia”, “România literara”. Se casatoreste în 1950 cu ziarista Erna Blumenfeld si au doi copii. Din anul 1988 traieste în Israel.
Este autorul volumelor autobiografice DESTIN ARDELENESC (Ed. “Clusium”, Cluj Napoca, 2001) si DIN BUCURESTI ÎN TARA FAGADUINTEI (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004). Aceste carti au fost distinse la Haifa cu “Premiul pentru cultura si arta “Ianculovitz”, pe anul 2005, mentionându-se pe diploma: “Alexandru Anca: O poveste de familie începuta cu volumul DESTIN ARDELENESC (2001).
Drumul de la Bucuresti la Beer-Sheva, pregatirile de plecare, întâlnirea cu copiii si nepotii stabiliti în Israel si adaptarea la situatia de noi veniti DIN BUCURESTI ÎN TARA FAGADUINTEI (2004). O cronica adevarata descrisa cu mult farmec si sinceritate.” În prezent lucreaza la un nou volum cuprinzând aspecte inedite ale tulburatorului sau destin. La plecarea în Tara fagaduintei, pe urmele copiilor sai, Octavian si Tiberiu, mi-a lasat un volum de versuri în manuscris: DIN PRIMAVARA PÂNA-N TOAMNA, pe care l-am publicat în luna iunie 2007, când unchiul meu a împlinit 85 de ani. Coperta reprezinta un tablou de-al fratelui meu, pictorul Marin Gruia. În ziua când s-a nascut Alexandru Anca, ursitoarele i-au harazit calitatea de martor. Si el va scrie cartile memorialistice mentionate, care sunt adevarate documente istorice ale unor vremuri tulburi. De asemenea, în momentul nasterii sale, camera în care a vazut lumina zilei, a luat forma viorii cu care va cânta în formatia liceului “Andrei Muresanu” din orasul natal. În tot timpul vietii sale, a facut astfel ca sa pastreze sunetul viorii sale curat.
Desi a plecat departe, o parte din sufletul sau a ramas în permanenta aici, impregnându-se în peretii casei, urcând în seva copacilor primavara, lenevind în ierburi în arsita verii, întristându-se în frunzele uscate ale toamnei, înghetând în turturii stresinii, iarna. Imaginea livezii din jurul casei natale este atât de pregnanta în carte încât am impresia ca unchiul meu si-a scris versurile direct pe frunzele acestor arbori. Poeziile au crescut acolo primavara, s-au maturizat vara, s-au pârguit toamna si au cazut pe pamânt iarna. Eu le-am adunat de pe jos si le-am legat în volum. Când cineva citeste cartea, poeziile prind viata, sevele adormite încep sa circule prin frunzele uscate, apoi frunzele reînverzesc si se întorc în copacii din care au cazut. Cele mai frumoase fructe crescute în pomii gradinii sunt cele ale iubirii: “nu simti ca-i vântul una cu degetele mele / si te descânta-n taina cu flori de piersici ude?”; “Iar seara, când si iarba, lasata în genunchi, / ne oferea, pe-o noapte, un asternut sub luna, / o geana tremurata, mi-era de-ajuns, sa-mi spuna, / si-ti asezam, drept perna, tot sufletul manunchi!”
DIN PRIMAVARA PÂNA-N TOAMNA este alegoria anotimpurilor vietii: “Îmi voi lepada scoartele îmbatrânite, / purtate cu credinta ani si ani, / crestate de geruri, roase de tristeti, / aruncându-le pentru totdeauna uitarii: / armuri vechi, ruginite, zanganitoare, / de ratacitor cavaler medieval! / Cu sufletul usor, ametit de vinul diminetilor, voi porni apoi, din nou, pe dealuri si maguri, / îngânând cu vântul vechi cântece / si nimeni, nimeni, nu-mi va mai deosebi /capul de atâtea toamne nins / din multimea ramurilor înflorite...
Nemaifiind scrise la prima tinerete, trairile sunt temperate de meditatie si întelepciune. Atmosfera dominanta este melancolia provocata de trecerea timpului: “Mi-au întârziat tristetile pe câmp / cu ultimele urme de zapada… / De câte ori încerc sa le strâng, / îmi ramân în pumni numai lacrimile!”; “Nu vor mai fi întoarceri, nu vor mai fi nicicând, / din anotimpul palid mutat în vagi imagini… / Solemnii plopi si ulmii incinerati în gând / ne vor chema zadarnic de dincolo de pagini!”; “As râde de toate de n-ar fi în noi / tristetile toamnei adânc vegetale - / se schimba-n corole albe-n noroi, / si mor bucuriile-n gust de migdale.”
O metafora emotionanta a amplificarii dragostei odata cu trecerea timpului o descoperim în poezia Neuitare: “Cum as putea uita castanul gol, de straja / la portile plecarii spre lungul sir de ani… / Cu cele doua inimi crestate adânc în coaja, / blazon nobletei noastre neconvertita-n bani.”
Conditia poetului o exprima poezia Mesteacanul, copac neroditor între pomii gradinii: “Fluier prelung în coltul casei, /degete subtiri în manusi albe dirijând norii, / comunicând departarilor mesaje si soapte.../ Printre preacuviosii pomi ai livezii / încarcati de rod si importanta / atât de strain si nefolositor, / atât de bolnav de mister si poezie! / Nici de Aristotel, nici de Hegel, / n-a auzit vreodata, / totusi, seara de seara, culege, / din adieri abia simtite dinspre cimitir, / fioruri metafizice ciudate / si ramurile încep sa-i cadelniteze nelinisti / peste acoperisurile de tigla arsa.../ Cum de mai este tolerat / în gradina atât de bine chivernisita, / acest palid si netrebnic iluzionist / care nu stie sa scoata din bagheta-i magica / decât ieftine martisoare, galbene si rosii?”
Meditatia asupra vietii l-a facut sa-si confectioneze un surprinzator autoportret, descriindu-si mâinile si nu chipul, în creionarea carora descoperim toate calitatile sufletesti: ”Iata mâinile mele! / Priviti-le! / Sunt mâini obisnuite, mâini adevarate, / framântate, muncite, durute, / mâini miraculoase de om! // Vi le întind deschise ca o inima: / nu scrie pe ele nici un rang, / nici o minciuna / si n-au alta stralucire drept podoaba / decât acest delicat inel de logodna / si urma de bratara arsa a catuselor!” (Bratara)
Avatarurile publicarii acestui volum de versuri au fost urmatoarele. Manuscrisul a fost predat editurii Eminescu, directorul acesteia, poetul Ioanichie Olteanu avizând publicarea. Dupa câteva luni a fost schimbat din functie si venind un nou director, proiectul a cazut. Plecând în Israel, manuscrisul mi-a fost încredintat si a vazut lumina tiparului în acest an (2007), la moment aniversar. Astfel s-a împlinit previziunea exprimata în poezia Intrare în iarna: “Tot priveghind în nopti desarte, / Voi deveni curând o carte / Cu pagini albe, larg deschise / Poemelor de dor nescrise…// În locul versului, ca spada, / În lira-i linistea, zapada; / Vazduhul, parasit de vulturi, / Rasuna-n orgile de turturi! // Carunta, creanga mea de tei // Se-nbraca-n gheata si polei – / Metaforele, pe razoare, / Scriu flori si stele cazatoare…// În chiciura-i ascunsa fata / Poetului, semnând prefata: / Luati-i cartea (trei creitari!) / Voi brazi, si paltini, si artari!”
Deja cartea a avut ecouri favorabile în presa israeliana. În revista “Viata noastra”, Liviu Moscovici, în finalul unei analize pertinente, remarca:” Cu o predispozitie spre poezia adevarata, scrisa în dulcele stil clasic, nascuta din sinceritatea sentimentelor care îl domina, poetul Alexandru Anca scrie o literatura ce tinde sa atinga împlinirile unui destin poetic spre a întregi profilul unui scriitor care ne-a obisnuit cu proza… O poezie care totusi poate sa deschida usi spre cea moderna caci exista la Alexandru Anca un anumit patos, un anumit ritm al al exprimarii sentimentelor(alaturi de o expresivitate clasica a versului) ceea ce da valoare întregului volum… Un volum care trebuie citit, un volum care ne aduce la lumina înca un poet. Alexandru Anca (Hadera) ne da, fericit, un manunchi de poezii care poate fi citit ca un singur poem. Un poem închinat frumosului, iubirii, vietii!”

Lucian Gruia

LEOM - Am vazut lumea

De oriunde oriîncotro ai fugi, suferinta, tristetea dupa tot ce nu ai putut pastra, umilintele ca si nadejdea într-un orizont vindecator si pentru tine te însotesc neîncetat învelindu-ti fiinta în camasa racoros-pârjolitoare a respirului. Esti istorie vie, esti strigat de izbânda si îngenunchere fara voie, fiindca sub stelele reci ale departelui, destinul tau e scris de mâna Altcuiva, mai presus de stradaniile si bunul tau plac. Daca asa e, nu-ti ramâne decât sa accepti blestemul daca e blestem, ca si fericirea daca a fost vreodata cu adevarat, si sa-ti reversi sufletul într-o eterna împartasanie comuna fiintelor aidoma, în care numai timpul dat fiecaruia spre ardere, poate defini ce merita sa ramâna. Asta face LEOM*, poetul calator prin tarâmul tuturor încercarilor lumii, cu orgoliul singurului stapân peste propriile-i rani, si cu întelepciunea celui ce a înteles ca, numai acceptând, poti învinge: “Orase minunate nepretuite / Am vazut ochii orbi ai lumii / Unde drumurile plâng dupa mintea umana / Unde se raceste si se-ncalzeste lacomia / Unde se naste si se vindeca frumusetea / Pe plaiuri am vazut oameni ca niste maracini / Serpi si alte reptile / Prin orase ceresti am vazut pasari / Suferinte ale lumii, când plecau / În calatorii lungi, fara determinare / învinse de întuneric si frica / Prin orase lumesti, fara cai / Oamenii nu stiau pe unde merg / Am vazut dureri întregi fara sfârsit / Rani care nu se pot vindeca” (ORASE). Ne împartasim nu din pâinea si vinul Nascatorului de noi, caci ele ne sunt date numai la începutul si la sfârsitul “timpului de ars”, ci din suferinta drumului calcat cu talpile goale printre spinii realitatii inevitabile, din izbânzile pasagere ori întemeiate pe întelepciune, asa cum LEOM o face, asezând pe locul lui Dumnezeu în cuprinzatoarea-i antologie lirica, DORUL. Fiecare poem în parte, se încheaga în jurul acestei pietre unghiulare. De renuntare, de izbânda ori nenoroc, de trup si carne risipite pe saua fugarnicei clipe, DORUL devine patima, iar patima, împartasanie cu lumea: “Asta seara vreau sa beau tristetea altora / Nu ma opri iubito cu privirea ta dulce / Oricum ma vei privi, îmi vei parea si mai draga / Asta seara vreau sa beau, vreau sa port / în vinele mele sângele uitarii / Sângele frumos al sunetului unui cântec singuratic / Asta seara vreau sa beau ca sa iau pâna la urma / culoare vietii / Tu bucura-te de mine, îndurereaza-te tu beata / cuprinde-ma-n brate / Du-ma pâna acolo unde exista nisip sarat, / pe malul unei mari dulci / Du-ma-ntr-acolo unde exista oameni mai multi / si griji mai putine / Undeva ma voi apleca spre un izvor de raze / de lumina care nu ard / Si tu iubito, nu te supara,va fi ultima oara când / voi sorbi din tristete” (ASTA SEARA VREAU SA MA-MBAT) Sigur, ca e de necuprins poetul! Sigur, LEOM nu poate fi încadrat cu usurinta în tipare arhistiute, asa cum, bine remarca Marius Chelaru în prefata acestei carti, fiindca lumea lui LEOM si-a sfarâmat tiparele, lasându-i lui întreaga nemarginirea, sa si-o faca cerc rostogolitor fluier cântatet pe masura propriului suflet, precum si lama de pumnal hoteste ascunsa în soapta femeii dintre doua popasuri: “Geamat în aceasta frageda noapte voi fi cu tine / Ca o fântâna adânca de nostalgie / Cu o coroana de aur cu ramuri si flori vestede / Cu norocul cel dintâi si cu ultima pribegie / Cu ochi goi cu gura desarta de cântece / Bunatate si tacere îti voi aduce în dar / Si suvitele tale ca niste umbre vor luneca / Esti tu voi spune si umbra ta se va pierde / Ma voi bate în sinea mea cu satana dorului / Voi schimba mâinile cu privirea ta / Si cuvintele mele se vor pierde prin vânt / Stiu ca deja nu va fi de folos pumnul strâns si sarutul / Pe care ti l-am dat cândva în mijlocul unei nopti pierdute” (GEAMAT ÎN ACEASTA FRAGEDA NOAPTE). Poetul nu trebuie luat de undeva, cum ai lua o haina din cuier, ori o masa la un restaurant de lux. El trebuie asumat ca o permanenta a fiintarii tale, prin însasi masura întelegerii si nerenuntarii la puritatea sinelui tau celui mai intim. Poetul nu declama, ci marturiseste. Adeseori, el este prelungirea gândului tau nerostit, dreptul lacrimii ce se vrea plâns, tocmai spre a limpezi, si renaste speranta: “Mai întâi vreau sa ma consult / Si VOUA vreau sa va cunosc durerile / Cuprinzând printre ale voastre si durerea mea / Care vine si se duce si o ia la fuga / Nu sunt eu nu sunteti voi straturi limpezi ale bunatatii / Suntem catuse ale nostalgiei / Prin cerurile voastre am dar drum bratelor sa zboare / Ne-am cuprins de norii negrii ai cerurilor necunoscute / Daca ne vom întoarce vreodata la fiintele viselor uitate / Daca vom încarunti vreodata pe cararile necunoscu-te / Voi si eu sa iesim undeva, cineva sa ne povesteasca / Despre calea viitorului incredibil de greu / Dupa ce inimile noastre ar gasi un drum nou pentru popas / În pasiunile unei vieti mai bune” (MAI ÎNTÂI VREAU SA MA CONSULT). Poate tocmai neobisnuitele încercari ale omului LEOM, pâna la urma, refuzul de a sta în genunchi într-o lume nedrept îngenunchiata, asumarea prin jertfa de sine de a se face glasul tuturor în surzenia muta a suferintei colective, sa stea la temelia acestei carti excelente. Caci, nu mai stim, cine pe cine naste: omul cartea, ori invers. Ramânem cu certitudinea, ca volumul Am vazut lumea e o mostra de împartasanie si de trecere spre izbânda.
*Editura DELIANA, Bucuresti, 2007

Mihai Antonescu

Mihai Giugariu - Barca pentru paradis

Ceea ce m-a apropiat de cartea lui Mihai Giugariu nu a fost nici numele autorului, nici tematica (aparent intersectata pe alocuri cu preocuparile mele), ci încercarile fortate de condamnare a unei lecturi a clef fie prin sentinte transante, fie prin paralelisme nejustificate între acest roman, totusi, simplu în constructie si sens, si lecturile personale cu care recenzentul se împauneaza. Desigur, în cel dintâi caz, judecata de valoare se poate impune daca lapidaritatea nu e un impediment pentru argumentatie, în vreme ce, în cel din urma, apropierile inedite (ridicate la rang de algoritm de lectura) pot încânta si argumentatia însotita de citate poate convinge. (1)
Dar validitatea conexiunilor dezvaluite de o astfel de metoda, a carei inutilitate de o nobilitate îndoielnica (argumentabila numai prin artificialitate, ca subliniere cu tuse groase a unor valente care nu apartin textului si prin academismul ludic pâna la indiscretie si tradare) nu beneficiaza de gratia odobesciana (în acest caz, poate neobosita, dar obositoare neîndoielnic), nu tine decât de o supraclasificare de tipul: ne aflam în Sapoca, judetul Buzau, România, Europa, Terra, Calea Lactee etc. etc. etc. Recomandabila - cel mult - ca exercitiu, o astfel de bâjbâire prin text cu toate degetele are ca unic efect benefic faptul ca scormonitorului îi ramâne câte ceva pe sub unghii, demonstrând, în final, asijderi politistului din banc, nu mai mult decât o forta impresionanta.
Totusi, asemenea rataciri dupa sens(uri) nu sunt potrivit sanctionate, nici contraexemplificate la nivel implicit, cum se cuvenea, de o minimalizare (de tipul „în propozitie se vorbeste despre...”) a simbolurilor si epicului pâna la motorul presupus al oricarei povesti: un baiat iubea o fata. Ca, fragmentar sau în linii mari, povestea se apropie de conturul general al altora permite o interpretare dinspre mit, cenzurata însa de o coerenta si o fidelitate în raport cu textul.
Daca autorul ofera cu insistenta indicii, nu avem nici un motiv sa nu îngaduim privirea romanului sau ca pe o calatorie, în regres temporal pâna la paradis. Totusi, lucru sesizat, dar ignorat în interpretare si de alti comentatori, mici devieri semnificative corecteaza sensurile.
Da, insula (perceputa de Adam ca atare) nu este, de fapt, decât un grind, menit disolutiei. Si culmea este ca trimiterea la Michel Edwards si la insula pe care n-ai vazut-o niciodata, dar la care revii mereu este si ea justificata, dar din alta perspectiva. Grind (ancorat în ate, ca o marioneta, de unii) este cartea însasi, nu insula, ci popas mobil si înselator.
Înnoirea pe care autorul o pune pe seama personajelor sale este cea pe care însusi o face, caci Adam, autor în si prin toate evadarile, virtutile si nepermisele sale trufii, îsi creeaza personajul, Blanca, pe care îl pierde, îl cauta si, în final, pe care îl (sau: cu care se) regaseste în tarâmul deloc fix al grindului, al scriiturii.
Povestea este aceasta. (2) Dovada ca „nu e deloc improbabil ca, daca n-ar fi existat Blanca, Adam sa fi inventat altceva”. Instantele unei comunicari literare sunt bine reprezentate cu precadere în capacitatea (daca nu necesitatea) lor ambigua de a se naste unele pe altele.
Nasterea artistului ori a cartii nu este spectaculoasa, subliniaza Mihai Giugariu („fusese doar un fapt marunt: cineva facuse doi-trei pasi la stânga sau la dreapta, abatându-se din drum, si gata. (...) Numai acea schimbare de directie scosese faptul din anodin. Vuietul care îi da mai târziu destin întâmplarii se naste, cel mai adesea, din mintile întortocheate ale oamenilor.”), dar tine, cumva de un soi de nebunie: „era a doua oara în cursul unei nopti lungi când cineva se întreba daca Adam înnebunise” si unor superstitii legate de corespondente oculte între lumea fictionala si cea reala, fie de ordinul unei materializari a imaginarului - „Adam a ezitat. Nu voia sa vorbeasca, si nu din teama de celalalt, ci de el însusi - cuvintele, odata iesite din gura, atrag dupa ele chipuri, întâmplari care nu mai pot fi oprite” -, fie tocmai de neputinta unei astfel de materializari, femeia privita o clipa ca ispita amintind de pedeapsa pe care, conform lui Borges, musulmanii cred ca o primeste cel ce a creat o fiinta careia nu îi poate da viata.
Invalidul se constituie în critic de factura maioresciana. Necesita prezenta unei fiinte vii noaptea (lucru care se pliaza de minune peste insomniile si angoasele marturisite de critic în Însemnari) si îl avertizeaza pe Adam: „eu sunt invalid, tu esti valid. Eu pot sa fac aproape tot ce faci tu. Inversul nu este însa valabil.” (Cvasi-echivalent cu afirmatia din Poeti si critici ca „poetii însisi sunt cei mai rai critici asupra poeziei altora”.) Totusi, autorul si criticul sunt lucratori pe acelasi petic, doar cu instrumente diferite: „înfipt ca un spin în talpa”, „invalidul, desi nu o marturisise niciodata, era din aceeasi stirpe cu el”. Un repros la adresa criteriilor (axiologice), a categorisirilor, a etichetelor care fac nu o data apanajul criticului, dar si la adresa veleitatilor de geniu neînteles ale artistului constituie raspunsul lui Adam la îndemnul invalidului de a se reînregimenta: „Esti un idiot. N-ai priceput nimic.” Semnificativ, totusi, ca initierea si învestirea sunt primite de Adam tocmai de la invalid. Din trasaturi succinte, sociologul se constituie într-o fosta profesoara care observa oamenii aproape ca un biolog - specimenele care îl preocupa.
Personajul este, într-o ordine rasturnata, cel care-l scoate pe artist din rutina (asemanându-se vag daimonului stanescian): „gândul (...) iesirii lui din rând s-a ivit, foarte probabil, atunci când a simtit izbitura trupului ei”, chiar daca, initial, este lipsit de identitate - „Blanca (...) nu avea chip”. Pierdut, personajul nu poate fi regasit decât cautându-l în... cititor, care primeste povestea si este menit sa o clarifice si sa creada în ea mai mult decât creatorul ei - dovada întâlnirea cu batrâna care îi da fotografia cu Blanca.
Autorului îi este interzis sa ia în stapânire („constructia scarii fusese tolerata, dar nu i se îngaduia sa devina stapânul insulei”), ba nici sa recunoasca spatiul unde reuniunea are loc. Constientizare care are loc treptat, începând cu initiativa „sa-si faca o noua casa pe insula. Nu pentru a renunta la chiosc, ci pentru a o alatura lui. Nu stia cui îi era destinata” si care desluseste întrucâtva raportul de cvasi-identitate între creator si personaj: Adam îsi construieste o casa pentru Blanca. În plus, „ei doi semanau. Ca si cum s-ar fi tras din acelasi tesut, dar într-un fel chiar mai apropiat decât un frate si o sora”. Blanca „actiona cumva aidoma lui Adam, dar nu ca o pereche biologica, ci ca un fel de oglinda spirituala a lui”, caci „circuitele cautarilor lor par, fireste, sa se suprapuna, dar autentica identitate e de gasit mai degraba în resorturile lor. O deosebire esentiala exista totusi. Daca Blanca era sigura de la un punct încolo ca urmareste sa-l gaseasca pe el, Adam n-a avut niciodata certitudinea ca e mânat imperios sa mearga pe urmele ei, si nu doar în cautarea propriilor sale urme, ea servindu-i ca o oglinda cu un bizar sistem de refractii în care, înglobând-o pe ea, ajungea sa se vada pe sine.”
Practic, opera este încheiata când autorul si personajul ajung unul la celalalt în tarâmul de granita al grindului si personajul face sub îndrumarea creatorului sau un tur al acestui spatiu „elastic”. „Era destul ca ajunsesera, dupa atâtea ocoluri, fata în fata”. Aici efortul artistului se încheie. Totusi, epicul continua sa curga, regresul spre paradis sarind înapoi dincolo de el, pe suprafata apei. Acesta este indiciul-avertisment ca nu este Paradisul, ci o oaza iluzorie si perisabila. Fara a fi un Pygmalion, autorul devine una cu personajul, ca sanctiune pentru iesirea dintr-o puritate a distantei ori a perceperii ca joc a propriei creatii, un rol avându-l biografistii, (redati aici prin oamenii care, distrugând grindul, pier odata cu el), obsedati de identificarea psihologiei omului în spatele celei a personajului. Este ceea ce a facut si Lucian Alecsa în romanul Judecatorul (publicat în acelasi an la editura „Timpul” din Iasi), daruind, dupa modelul lui Adolfo Bioy Casares, o identitate nedezirabila si condamnata personajelor sale cu personajele lor si cu sine, într-un joc riscant si admirabil de-a papusarul ale carui degete atârna de sfori.

Mihail Gâlca

(1) În aceeasi maniera, romanul poate fi apropiat de Kafka pe malul marii al lui Haruki Murakami. Ambele carti stau sub semnul deluviului. În Barca pentru paradis - apa descompune grindul, iar în Kafka pe malul marii: „Uneori destinul seamana cu o furtuna izolata de nisip care îsi schimba cursul neîncetat. Îti schimbi ritmul de mers, încercând sa o eviti.
Furtuna însa se schimba si ea, potrivindu-si pasul dupa al tau. Schimbi din nou pasul, dar si furtuna face la fel. Acest lucru se repeta la nesfârsit, ca un dans macabru cu îngerul mortii, chiar înainte de revarsarea zorilor. De ce? Pentru ca furtuna nu este ceva fara legatura, venit de departe. Tu însuti esti furtuna. E ceva dinlauntrul tau. De aceea, n-ai decât sa te resemnezi si sa pasesti în mijlocul ei, sa-ti aperi ochii si urechile de nisip si sa o strabati pas cu pas.” Crimele care însotesc destinele celor doi eroi sunt puncte în formarea lor, nelipsita de prezenta unui intermediar: invalidul - nebunul Nakata, pustnicul - Ôshima. În ambele romane, eroul se refugiaza într-un spatiu izolat (un luminis în padure, pe o insula - în cazul tânarului Tamura, deja locuitor al unei insule, tranzitia se face spre alta insula din acelasi arhipelag) caruia cauta sa îi dea permanenta, dar din care se vad nevoiti sa plece. Spatiu în care „terenul urca în panta usoara” (Barca pentru paradis), „mai mult urca decât cobora” (Kafka pe malul marii) si unde, refugiati, cauta sa iasa din ei însisi - Kafka Tamura merge la sala, iar Adam cauta sa îsi „ocupe trupul cu gesturi mecanice”. Asa cum Adam o cauta pe Blanca si ea pe el, Sakura îl viseaza pe Kafka „ratacind printr-o casa uriasa, ca un labirint”, în care cauta pe cineva si persoana respectiva îl cauta pe el, dar nu se pot regasi.
Evadarile celor doi, vrute iesiri din sine sunt supuse unui soi de magnetism înapoi. De fapt, personajele nu cauta decât iesirea din timp (autorii chiar folosesc artificii ca flashbackul si suprapunerea unor fapte petrecute la momente diferite), dar sunt incapabile sa depaseasca în regresul lor temporal momentul deluviului - personajul lui Murakami chiar îsi ia numele de Kafka=corb. Ambiguitatea învaluie simbolurile - „lucrurile vor începe sa se amestece, contururile se vor suprapune, ca într-o developare ratata”. Spatiul de refugiu este, aparent, lipsit de timp si limite clare (în el se intra „asa cum încalci un hotar fara borne”, este „aceeasi vegetatie peste tot”, „peisajul e mereu acelasi”): „Zilele erau, cert, egale cu ele însele”, „pe insula timpul nu avea repere perceptibile”, „Ceasul a stat. Aici timpul nu este prea important”. Iar destinele eroului si eroinei se suprapun, decalate în timp: în Barca pentru paradis, Blanca urmeaza traseul lui Adam, iar în Kafka pe malul marii - iubirea tânarului cu doamna Saeki este temporal ambigua. În padure, tânarul Tamura intra printr-un loc unic, dar greu de gasit si nelocalizabil, asa cum Adam urmeaza un traseu sinuos pâna la grind si poate iesi din el printr-un singur loc, în vreme ce pentru dna Saeki si Blanca - acelasi traseu este parcurs cu usurinta, firesc. Finalul este simbolul unui nou început, sub semnul luminii - „În sfârsit, adormi. Iar când te trezesti, faci parte dintr-o lume noua.” (Kafka pe malul marii); „Deasupra fluviului, în departare, se ridica o geana de lumina. În curând va fi ziua.” (Barca pentru paradis)
Nici Viata lui Pi a lui Yann Martel nu e de lepadat, mai ales ca prezentarea editurii numeste volumul „o robinsoniada româneasca”.
(2) Sa nu se înteleaga de aici ca imaginez interpretarii mele un caracter unic si infailibil. Am cautat, însa, numai sa atrag atentia asupra unor mecanisme care nu îsi au locul în hermeneutica textului literar decât în „bucatarie” si care nu se cuvin lasate sa patrunda în comunicare.

„Jurnal erotic” sau Poezia, o dimineata cu parfum de femeie

Când eram copil, dadeam drumul spre cer la zmeele sufletului. Acum împart, celor ce doresc sa ma asculte, cuvinte.
Cu ceva vreme în urma, poetul Virgil Diaconu mi-a trimis ultima sa carte de poeme, “Jurnal erotic” care, atunci când am citit-o parca m-as fi luat “la întrecere cu pacatul”, dupa cum spune undeva Marius Tuca. De mult nu am mai citit poeme de un eros atât de pronuntat si care sa dea atâtia fiori. Citind-o, parca as fi devenit prizonierul tuturor femeilor, inima mea, gata sa evadeze dintr-un piept în alt piept.
Într-o zi, l-am luat prin surprindere pe prietenul meu întru poezie, profesorul de biologie Suba Alexandru: “Vrei sa-mi fi partas la parcurgerea unui volum cu un destin exceptional?” “Ai pus mâna pe o carte care face fruntea sa tresalte?”, îmi replica profesorul. “Da, îi zic, am o carte intitulata «Jurnal erotic» pe care mi-a trimis-o «cu prietenie» poetul Virgil Diaconu. Veritabilul pitestean, care, prin ultimele carti (Opium, Diminetile Domnului) si, bineînteles, aceasta, au rupt «gura târgului», au trezit interesul prin scrierea si publicarea unor carti de o concentrare aparte. Prin poezia pe care o scrie Virgil Diaconu curge doar sângele propriu, fara a altor generatii.” “Gata, m-ai convins, astazi putem demara prima declamare?” “Putem, draga profesore, abia astept sa vad cum bate poezia biologia!” Profesorul astepta ca în începutul acestei primaveri, când vreo doua-trei nopti, a stat sub ramurile unui salcâm pentru a vedea cum în zorii zile îsi va împodobi ramurile cu floare. Citesc prima poezie, “Piersica”, si din când în când vad fruntea profesorului luminându-se de parca toate florile din acel salcâm i-ar fi mângâiat-o. Citesc a doua poezie, “Distanta”, un fel de dialog între îndragostiti, când profesorul îmi da verdictul: “Pâna la ultimul poem, chiar daca ne apuca dimineata”.
Pe Lolita n-o abandonam. Ehei, poete Virgil ce discurs cald poti sa ne oferi?” Au urmat poemele “Dimineata, ca un cal alb”, “Muza adormita”, “Femeia secreta”, “O femeie frumoasa”, “Buna dimineata, femeie”, “Bulevardul gloriei”. Am ajuns la capitolul II, “Fructe secrete” si am gustat din fructul poemelor “Îmbratisare”, “Femei imposibile”, “Cavalerul florii de cires”, “Printesa într-un picior” sau “Amintiri din cuib” si noaptea a venit cu un parfum de floare de cires, dându-ne puteri si îndemnându-ne sa nu ne oprim decât în final când ne-am delectat cu superbele parabole intitulate “Omul vulnerabil”.
“Inima mi s-a umplut de poezie, de o poezie care, de acum, o port în suflet si, ce este mai important, învat sa nu o uit vreodata”. Acestea sunt cuvintele rostite de un profesor de biologie care, iata, s-a dovedit un îndragostit de poezia adevarata. Si-mi mai spune profesorul “Eu duc cu mine putinele bucurii, dar de azi înainte, prieten îmi este si poetul Virgil Diaconu”.
Era ora dinspre dimineata si parca simteam pe aproape, în aer, “ca zeul doarme”.

Miron TIC