A D N
Serghie Bucur
„Un cuib de nobili” nu mai întâlnesti astazi,
prin orasul acesta, iar sa pretinzi ca oportunitatea lui preocupa
pe cineva, este la fel de caraghios!... Nelia aiureaza, aere de
snoaba delicioasa. De aici pâna la a-si da în petic,
cu naivitatile ei (vazuta ca „o actrita care creeaza denaturând
rolul”), nu este de cât un pas. El – autorul acuzei,
în pasa proasta de câtava vreme, o asculta derutat si
se întreaba pâna unde poate merge invidia, daca acest
cusur are vreo margine, vreo granita. Davidon nu e insul oarecare,
de aceea are curajul sa i-o spuna în fata, întoarce
moneda pe cealalta parte, deferent. Te-ai plâns în pauza
concertului pianistului chinez, ca Nelia falseaza continuu, ca nu
intra în pielea personajului, iar când lasa impresia
ca ceva-ceva reuseste, cade într-un comic ridicol („Vad
în ochii vostri, se înfuriase, ca ma credeti o parvenita;
însa ma controlez lucid. Baieti, fluidul vostru bioenergetic
îmi spune ce gânditi despre mine, asta nu v-a trecut
prin cap niciodata, si-atunci cine e stapân pe situatie, aveti
demnitatea sa recunoasteti?, ia sa vedem!”). Ati vrea sa se-ntoarca
lumea la vremurile lui Turgheniev, bravo !, da’ cine mai aplauda
asa ceva ? (Astea tot într-o paranteza era cazul sa le includa
autorul, una dezvoltata, eventual cu asterisc si trimitere în
subsolul paginii, însa a mâncat copios, e foarte aproape
de o somiera de la Consignatia cumparata, pe care, asa, îmbracat,
s-a lungit si se gândeste cum sa continue; Nelia îi
scapa mereu printre degete, însa n-ar refuza o nevasta de
genul ei… Îi preia în gând gestul cu fluidul…).
Întrebati-va cum ati fi fost tolerati de societatea d-atunci,
cam aceeasi si la noi, pe vremuri, dar de ce sa facem acum istorie,
chestia e, vizigotilor, ca ne trebuie un cuib de nobili, azi, aici,
în urbea asta manelizata, ca sa folosesc o sintagma dupa romanul
care fac pariu ca nu l-ati citit!...
Nelia se baga în el, e dinadins persuasiva – ceea ce
medicului îi place la nebunie. Ritmurile dansului îi
constrâng cu simetriile lor, printre celelalte perechi se
strecoara un cuplu facut unul pentru altul, si multa lume –
asudata, precipitata, colerica, prada unei amenintari care nu stie
nimeni de unde este gata sa intre aici si sa pulverizeze frumusetea
de petrecere – crede ca ei traiesc împreuna, ca degeaba
Davidon iese asa rar la bratul Neliei, sa nu intre în gura
târgului… Se strâng unul pe altul, excitati, si
cauta – el sau ea sau amândoi; ea pare mai grabita –
sa se strecoare printre ceilalti, catre un loc mai dosnic, un separeu,
ceva… Hainele îi despart fara putinta, sunt strivite
de genunchii între genunchii patrunsi violent. Ma zdrobesti,
Dinule, mai încet, sau hai mai bine acasa !...Muzica argentiniana,
cu totul insolita în atmosfera pe care familia Enaru o întretine
cu gustul si rafinamentul de odinioara, l-au înnebunit. Doctorul
poarta costum á la Humphery Bogart, vestimentatie care a
stârnit admiratia Enarilor (Lucretia, doamna si amfitrioana,
o bruneta înca sarmanta la vârsta ei, i-a tras un perdaf
sotului: uite, Grigore, un domn care stie sa fie mereu nou, tu nu
vrei sa mai îmbraci costumul ala din cangar gri petrol!...).
Esti si indecent, dupa ce m-ai adus aici, pe veranda, zâmbeste
Nelia, lovind usor cu mâinile în zona umflata sub talie.
Dinu face pe obositul si o trage lânga el, pe o comoda întâmplator
aflata acolo. În jur, mult asparagus, un blindaj care îi
protejeaza de privirile furisându-se prin perdeaua transparenta.
Trebuie sa îl linisteasca, dar nu reluând povestea „Cuibului
de nobili”. Tu cânti tangoul asta altfel, la acordeon,
nu stiu sa îti explic cum, dar tesi un fir melodic aparte,
patruns de ceva între suferinta si exaltare; la tine, melodia
pe care o dansam razbate într-un cromatism dureros, melancolic.
Esti un împatimit al masurii care da o eleganta regala melodiei…
Nelia îsi da seama ca daca mai spune un cuvânt, pune
gaz pe foc. Se retrage în coltul canapelei, sterge o presupusa
transpiratie în jurul ochilor si nasului si apoi îsi
face vânt cu batista. (Pe lungul somierei, îmbracat,
cu siretele pantofilor deznodate, autorul, undeva, într-o
societate zgomotoasa, unde invitatii se îmbulzesc la bufetul
suedez, jinduieste în directie unei femei într-o rochie
portocalie, lunga, cu un trandafir negru pe sânul stâng,
ale carei mâini – de portelan – un tip i le strânge
cu grija si le duce repetat la gura… Are ceva din trasaturile
Neliei – acum într-adevar genul pe care neconditionat
l-ar accepta… Ce-or vorbi între ei, stând dincolo
de o perdeaua – venetiana? – prin care vede ca tipa
e strânsa în brate si silita sa se întinda –
sub el – pe o imperiala?)
–Azi retraiesc emotiile primei noastre întâlniri,
care, fericit, coincide cu debutul meu profesional în orasul
nostru !...
–Uite, Dinule, cum se leaga uneori, între doi îndragostiti,
ceea ce îi poate apropia si uni în viata !... Acum sapte
ani începeam facultatea de teatru, o grupa teribila, unul
mai scrintit ca altul, talente în linie… Dar noi am
venit la petrecerea sotilor Enaru, ar fi timpul sa le prezentam
mai întâi scuzele pentru întârziere si apoi
felicitarile, îsi sarbatoresc nunta de argint, nu ?
O gura de aer le prinde numai bine. Limpezeste putin nervii, e nevoie
si de ceva racoare… Vorbele sunt spuse în taina, lipite
de urechea subtire, fierbinte (simte sângele cum zvâcneste
în lobul cu cercel inelar, diamantin). Buzele aluneca însa
unele spre celelalte, de dincolo se anunta „valsul miresei”…
– Dupa !, decide Nelia, înfierbântata.
– Doctore, rar femeie în orasul acesta, care sa nu
uzurpe frumusetea vreuneia dintre concitadinele care ne înconjoara!,
întinde mâna spre a-l saluta, surprins de întâlnire,
Stelu, discretul lui admirator. M–am convins la petrecerea
Enarilor, unde, daca îmi îngaduiti, v-am vazut pur si
simplu în aura dragostei. Eu, cum poate ati aflat, m-am facut
praf, mi s-a zis ca mi-am pus cenusa-n cap într-un moment
în care pulsul mondenitatii a atins apogeul, în toiul
petrecerii … „V-ati dat în stamba tocmai când
intra medicul Davidon si amoarea lui !”, m-au pus la colt
Babenii. Drept pentru care va rog sa primiti din partea mea, scuzele
cele mai patetice!
Impersonal acest ins, pentru ca acum le taie calea, acum le tine
o conferinta despre el, acum – într-o conjunctura secreta
pentru ei, cu final pe care îl vor scurta cât va fi
posibil de repede. Stiau ca e singurul care cunostea împrejurarea
cu Nelia internata, cu pile serioase, în spitalul din München,
unde Dinu, trimis de „Elias”, tinea un curs de tehnica
speciala în chirurgie. Când a aflat ca Ceausescu a cazut,
a cerut azil politic. Pe Nelia o lasase în convalescenta postoperatorie,
în circumstante întelese de directorul spitalului a
fi totusi mai complicate, dupa cum, examinând situatia, românca
avea nevoie de o reteta hipervitaminica. Se împrietenisera
prin preferinta comuna pentru Bach, pe care îl ascultau la
herr Baumann acasa si la opera orasului. Frau Nelia are trasaturile
unei functionare de ambasada, îl flatase herr la o cafea,
pe Dinu, nutrind o simpatie ascunsa fata de ea, desi nu crezuse
vreodata ca va aluneca dupa alta femeie în afara de sotia
lui. Am sfatuit-o sa se marite cu un plenipotentiar, gasise Dinu
iesirea rezonabila, dar teatrul a înstrainat-o iremediabil
de lumea diplomatica !
Stelu, ajuns acolo într-o delegatie, l-a facut atent ca este
urmarit, sa-l lase dracului de frit, nu gaseste el un român
cu care sa iasa la o parola ?Acum se disculpa cu voce plina, tinea
sa flateze o cunostinta cu personalitate, pe unul din intelectualii
rasati ai orasului, temându-se totusi ca Dinu n-a uitat „indicatia”
primita cu discretie deloc sovaitoare. Ceva fusese fortat, întâlnirea
era „eficienta” pentru Stelu: avea de câteva zile
datele si adresa Neliei.
– Ce sa zic, Stelule, pari mai bun psiholog decât mine,
asadar ma las învoia aprecierii tale. Dar, observ ca n-ai slabit
interesul fata de mine, de când mi-e prietena Nelia. Observ
corect ?
Pentru Stelu, mirarea lui Dinu Davidon avusese efectul dorit. Ramasese
la adapost. Din bun simt sau de teama sa nu complice împrejurarea,
doctorul ocolise remarca privitoare la „indicatie” si
totodata la interesul acestuia pentru „biografia” Neliei.
Întâmplare sau nu, îi iese din nou în cale.
Medicul are un plic înfipt în buzunarul vestei, mult
lasat în afara. Îl desface în clipa în care
Stelu, facându-se ca nu îl vede, vira firesc spre el,
cuprins de instinctiva euforie.
- O scrisoare, doctore ? De la cine ?
Profesorul universitar Baumann îl punea în fata câtorva
„chestiuni” care îi ajunsese la urechi, în
legatura cu un anume Stelus ori cam asa ceva, care intrase fraudulos
la dispeceratul spitalului sau si, vorbind bine germana, se dadu
„fiul” lui fraulein Nelia, interesat sa o „ajute”
cu banii „tratamentului” de dupa operatie. Figura lui
Davidon capatase culoarea lamâii. Momentul sosise, fara voia
lor. Violenta îi repugna pe masura ce sângele îi
inundase tâmplele, fruntea, creierii. Acum se ivise clipa
de care se ferisera amândoi, în felul sau fiecare. Peste
ea nu se mai putea trece; scrisoarea devenise focosul unei bombe
deja declansat. Nelia sosi fara a-i da vreun bip sau alt semn ca
vrea sa îl vada. N-are ce sa-i ascunda.
– Vrei sa o citesti ? Am placerea sa te ascult …
Dupa ce o saruta, îl conditioneaza ea.
E stupefiat. Ziaristul care iscaleste reportaje despre închisorile
comuniste este herr Stelu, „atasatul” comercial „acreditat”
la Munchen, prin anii cutare. Tipul umbla pe internet, saitul descoperit
l-a convins. Numele Neliei este în paranteza, însotit
de semnul mirarii înainte si dupa cuvântul „actrita
de provincie” si nici de cum „mama” individului
cu nume atât de telegrafic. S-a dat, într-un moment
de disperare, „urmasul” provincialei, voind sa înmoaie,
probabil, sobrietatea asistentei de la registratura spitalului.
În siviul lui Baumann a vazut ca Stelu este nominalizat pentru
cel mai bun reportaj din presa româneasca a momentului, scurtul
arbore genealogic contine mentiunea „ Bunicul – mort
la Aiud”. L-a mintit ? Nelia este va sa zica sotia lui si
mama acestui ins curios, de o viclenie atât de naturala, încât
era si e de fapt felul sau de se comporta între oameni …
De ce i-a ascuns un asemenea detaliu de familie ? Sa nu-i fi fost
teama ca, prieten cu tatal sau, directorul spitalului care l-a gazduit
cu afectiune, ar fi devenit o lesnicioasa victima a unui spion ?
Este în pericol amicitia lor, pozitia fiecaruia în tara
lui, în bransa ! Sa faca examenul genetic cât mai repede
cu putinta, în numele prieteniei care înca îi
mai leaga si pentru care, rugamintea lui este ca totul sa ramâna
între ei, cu orice pret, neaparat !…
Timpul, mereu aceeasi grija: timpul – care ne are oriunde
si oricând la mâna. Unul e timpul în tara lui,
îi explicase Baumann, altul este la el, în România,
replicase Davidon, amiabil, simtind ca amicitia între ei prinsese
un teren fertil, promitator de bine. Îl condusese prin tot
spitalul, intrase si statuse în principalele cabinete de chirurgie
si tratament, în salile de maternitate si în reteaua
de reanimare, vorbindu-i din ce în ce mai româneste,
nu fara acele rabufniri comice datorate pronuntarii imprecise ori
incorecte. Într-o zi l-a rugat sa îl viziteze împreuna
cu Stelu, caruia Baumann îi purta o simpatie care nu lasase
pâna atunci sa transpara de sub ea prudenta sau o anume siretenie
care îl convinsese ca, în ciuda dezinteresului aratat,
„diplomatul”, uimit de tehnologia medicala de ultim
racnet mondial, îl va ameti si, prin urmare, în spiritul
„profesiei”, s-ar fi dat de gol, subjugat de cele vazute.
Medicul de la „Elias” s-a simtit la strânsoare,
când neamtul l-a facut mat cu o banuiala pe care o deconspira
printre înghititurile cu pauze, dintr-o înghetata cu
alune si fructe, în Alexanderplatz. Imposibil !, protestase
el, cazând pe spate, în potcoava de nuiele a scaunului,
pe terasa cofetariei. Nelia, mama unui copil facut cu insul asa
de obedient cu el (în clipa aceea, Stelu devenise un imbecil
rasat !)? Nelia trecuse prin patul acestui (cum sa îl mai
caracterizeze ?), Doamne, Dumnezeule! Se duce de râpa relatia
cu ea, acum la apogeu ? Si cum va da ochii, peste o ora, cu ea,când
s-au înteles sa mearga la „National” ? N-a auzit
aiurea, chestia asta, iar el preia o tragedie, când e posibila
(sa dea Dumnezeu sa nu fie, se ruga) o cacialma iesita din gura
cu dantura aurita a lui Baumann !?
„Meine herr,
Am informatii de la surse ce garantez, ca nu glumit în aceea
ce at aflat din al meu parte. Nu apar cauza lateral, nu partizan
la nu stiu cui. Scuze, herr Davidon”.
Obosit, Dinu se asezase în fata computerului, dupa ce preparase
cafeaua care acum aburea alaturi de el. Citea, sorbea din ceasca,
citea si iar sorbea. Pe ecran, mesajul îi fusese expediat
cu corp bolduit, lesne de dedus ca rândurile astfel culese,
trebuia sa-i atraga atentia din nou si neaparat transant. Ora de
vara tinea suspendata o dupa-amiaza înca încinsa, înabuseala
se insinuase si aici, în camera lui de lucru. Peste o jumatate
de ceas va trece Nelia, spectacolul e în premiera, asadar
cu lume multa, care mai deloc nu respecta numerele scrise pe bilete.
Dar soneria de pe hol rupe gândul de alt gând. Pâna
a ajunge la usa, Nelia e în spatele lui si îi acopera
ochii cu palmele, strigând tare „bau!”.
– Nu esti gata, Dinule ?
O trage lânga el si trece pe internet, la mesaje. Femeia îl
cuprinde dupa umeri, languroasa, si urca un picior peste genunchii
lui. Citeste fara sa vada anume ce. Trei rânduri, e adevarat,
unui „Domnule” de care nu e interesata acum, când,
daca insista, e sigura ca îl duce repede în pat. Pâna
la reprezentatie, înca o ora pentru ea si el. Dinu gusta cu
coltul gurii, din cafea, indiferent la avansul ei. Face pe niznaiu’
?
– Într-un fel sunt, sunt gata… Uita-te însa
acolo, putin!
– Despre cine e vorba în propozitie?
– Despre un fel de ADN care va trebui sa iasa la iveala, doamna…
Pâna atunci sa vedem totusi Hamlet-ul pentru care am dat deja
banii de bilete… Lasa-ma sa schimb camasa si sa ma îmbrac
cum cere eticheta. Pune-ti cafeaua, ca înca este calda.
