Eugen Ionescu
sub reactivii otrãvurilor securiste

Ionel Necula

Putem bãnui cã pribegii români aflati în capitala Frantei, dar si în alte zãri mapamondice - dacã nu toti, mãcar cei mai bine asezati în viata spiritualã - aveau pe urmele lor informatori plãtiti de securitatea lui Ceausescu sã-i tinã sub observatie si sã informeze despre ei si despre miscãrile lor. Se-ntelege cã, din aceastã pleiadã a urmãritilor nu puteau lipsi cei trei corifei români - Eliade, Cioran si Eugen Ionescu - un trio de notorietate pe malurile Senei. Mai ales Eugen Ionescu era greu de intimidat pentru cã, neavând „ostateci” în tarã (rude apropiate prin care sã poatã fi amenintat, avertizat sau santajat) îsi permitea îndrãzneli ne-reprimate ce stârneau indignarea regimului de la Bucuresti. E1, Eugen Ionescu, avansase ideea temerarã ca intelectualii români sã nu mai fie invitati la reuniunile internationale pânã când regimul lui Ceausescu nu va da semne ele democratie realã, de-a intervenit Ioan Zamfirescu, cu acea replicã durã si neiertãtoare în paginile „Contemporanului”.
La 24 ianuarie 1985, sursa „Grigorescu” depunea la Serviciul III al Inspectoratului judetean de securitate Prahova o notã informativã care cumula observatiile asupra lui Eugen Ionescu pe o perioadã mai lungã de timp, 1981-1984. Putem bãnui cã „sursa” a stat o perioadã mai lungã în capitala Frantei si, ca orice albinã harnicã, a adunat polenul bob cu bob, dupã indicatiile primite si acum, la întoarcere, îl depunea în poala securitãtii. Nota informativã este mai mult o sintezã despre purtãrile dramaturgului, asa cum erau oglindite în presa francezã de la acea datã. Autorul „Rinocerilor” era deja membru al Academiei Franceze (ocupa scaunul cu nr. 6 din forumul nemuritorilor) iar piesele sale se jucau seara, de searã si cu sãlile pline la teatrele pariziene.
Informarea este lacunarã; desi mentioneazã multe aspecte, nu detaliazã niciunul dintre ele. Informeazã, bunãoarã, despre cãlãtoria lui Eugen Ionescu în S. U. A. si despre spectacolele de la teatrul metropolitan din New York, în care dramaturgul a acceptat sã joace rolul unuia dintre personajele sale, ceea ce a declansat reactii destul de acide în presa francezã.
Adevãrat este cã Eugen Ionescu a întreprins o vizitã peste ocean începând din luna martie 1981, fapt consemnat si de Cioran într-o scrisoare cãtre Arsavir Acterian cu un fel de îngrijorare: „A plecat acum în America, îi scria la 15 martie 1981, pentru niste conferinte si cursuri, în ciuda stãrii lui - o crizã de depresiune care mã nelinisteste, cu toate cã nu e prima” („Scrisori cãtre cei de-acasã”, p. 231).
Faptul c-a acceptat sã-si interpreteze singur unele roluri din piesele sale nu li s-a pãrut unanim ciudat. Nu-i deloc exclus ca autorul unui personaj sã fie si cel mai potrivit pentru interpretarea acestuia.
Oricum, presa francezã, cum aflãm din nota informativã depusã de sursa Grigorescu, l-a taxat cu cuvinte grele, precum «cabotin», «sclerozat», «betivan», etc.
Reproducem textul în integralitatea lui.

MINISTERUL DE INTERNE
INSPECTORATUL JUDETEAN PRAHOVA
SECURITATE SERV. III
Lt. [...]
Inf. „GRIGORESCU”
nr. 21099/0088/24.01.1985
NOTA
referitor la scriitorul EUGEN IONESCU de originã românã, stabilit la Paris:
Celebritate unanim recunoscutã pe criterii bine întemeiate si bine stiute.
In perioada 1981-1984 E. IONESCO prin atitudinea sa si anumite manifestãri... „quasi” ciudate dacã nu doar originale -... ca tot ce este ciudat - original în fenomenul de descompunere a lumii capitaliste plinã de ciudãtenii.
La E. IONESCO faptul cã în stagiunea teatralã 1983-1984 a putut sã urce pe scena teatrului metropolitan din New-York searã de searã, pentru a interpreta un rol dintr-o piesã scrisã de el însusi... (interpretare mai mult ridicolã decît originalã mai mult publicitarã decît de calitate) a prilejuit multe „susoteli” în lumea literarã a Frantei: ,,cabotinul”! „sclerozat”… „betivan”... etc., etc.
Oricum, Frantei nu a plãcut aceastã abdicare a scriitorului „adoptat” de ei în numele unui serios si a aprecierii unanime cîndva.
America a gustat cu aplauze asa cum poate ea oricînd sã aplaude orice trãznaie.
In perioada oct-nobr .1984, perioadã în care eram la Paris, si-am putut vizita expozitia EUG. IONESCO la galeriile La Hum, 14 rue de L’Abbaye Personel (mãrturisesc cã m-am dus special si cu o sperantã de respect în plus ce-as putea dobândi fatã de personalitatea în discutie) dar a vizita expozitii, muzee face parte din marile mele pasiuni de-o viatã… deci fãrã sã-mi arog pretentii de mare cunoscãtoare... totusi... pot spune cã am gustat tristetea si amãrãciunea defilând prin fata unor desene colorate... mai putin reusite decât ar desena un copil de grãdinitã…

Aceasta nouã manifestare a celebrului scriitor E. IONESCO a dat prilejul unor critici defavorabile... si cum e lumea: .... s-a comentat mai mult si în presã si în cenacluri, despre scleroza si betiile „marelui” scriitor.
„GRIGORESCU”
OBS; Nota a fost furnizatã de informator ca urmare a unei vizite în strãinãtate, la rude. Va fi înaintatã în copie la Directiile I-a si a III-a
lt. [...]
DE ACORD
Col. Rãdutã Ioan
rd. 0530/390/3 ex.

Comentarii. Asocierea numelui lui Eugen Ionescu cu ideea de clown nu este neobisnuitã în lumea francezã si cea de peste ocean. „Povestea lui Ionesco, avea sã reafirme ulterior si Michael Finkenthal, pare a fi povestea clownului care încearcã sã atragã atentia unui public zgomotos si nelinistit; oamenii trec prin fata lui, ascultã, un moment, apoi se îndepãrteazã. Clownul trist râde si plânge, insultã, spune prostii, spune lucruri întelepte. Când si când, un bãtrân, un copil, o femeie îl ascultã cu atentie. Apoi, alt trecãtor devine tãcut pentru un moment, alti câtiva i se alãturã în tãcere, apoi linistea se întinde pânã când, ca din senin, toatã lumea ascultã” (Adevãrul literar si artistic din 3 februarie 1998).
Nu stiu dacã scenariul tusat aici în linii caricaturale se potriveste întocmai cu evolutia succesului public al lui Eugen Ionescu. Sigur este cã dramaturgul a câstigat repede interesul publicului parizian.
Cât priveste expozitia de desene deschisã de dramaturg la galeria la Hune în octombrie 1984, perceptia era radical diferitã; iatã pãrerea Monicãi Lovinescu, mai avizatã decât sursa „Grigorescu”. „Expozitie surprinzãtoare nu numai prin inventivitatea în umor, dar si prin bucuria neasteptatã a culorii. Îi propun lui Eugen sã înregistrãm o discutie sãptãmâna viitoare asupra desenelor si pare încântat” (Monica Lovinescu, Jurnal - 1981-1984, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002, p. 33l).
Din relatãrile sursei, care pretindea cã „a vizita expozitii, muzee face parte din marile pasiuni de-o viatã” rãmâne, oricum, valabilã prin partea finalã din nota informativã, aceea unde recunoaste cã nu-si „arogã pretentii de mare cunoscãtoare”.