Theodor Codreanu
Postmodernism si narcisism

Privitor la viitorul unei mode culturale, cred cã aceia care decid sunt tinerii. Ei vin din urmã si e dreptul lor sã opteze pentru ce li se potriveste mai bine. De regulã, se impun grupãrile mai bine organizate si mai gãlãgioase, care beneficiazã si de o creditare oficialã în dublu sens: sprijin din partea unor scriitori si critici de prestigiu si acces la infrastructura culturalã a epocii. Asa s-a petrecut la noi cu optzecistii, textualisti ca tehnicã literarã si sprijiniti de N. Manolescu, de Marin Mincu sau de Eugen Simion (chiar dacã ultimul se va depãrta de ei, dupã 1989). Marea loviturã a constat în asimilarea textualismului cu postmodernismul aflat în vogã pe mapamond, desi, în România, postmodernismul nu a beneficiat de contextul unei societãti postindustriale, deci cu adevãrat postmoderne. De aici ciudãtenia postmodernismului românesc, artificialitatea lui, prin aceea cã a existat o contradictie între practica poeticã si doctrinã. De aceea, postmodernismul a riscat sã reia, totusi, o traditie autohtonã – aceea a formelor fãrã fond.
Dupã 1989, succesul optzecistilor a fost asigurat de adoptarea în societatea româneascã a ideologiei postmoderne occidentale, fãrã ca decalajul dezvoltãrii sã se micsoreze, dimpotrivã, mãrindu-se catastrofal pentru viata publicã. De unde si haosul creat, favorabil marilor lovituri economice în beneficiul indivizilor prãdãtori care au stiut cu multã abilitate sã „transfere” averea publicã în cea „privatã”. Acest haos s-a oglindit fidel în morala publicã si în culturã. Urmãtoarele generatii („nouãmiistii” si „douãmiistii”) au abandonat textualismul verbios, dar au preluat eticheta postmodernismului, vãzut acum ca „paradigmã culturalã” iar nu ca simplã modã. Si de astã datã s-a insinuat o contradictie comicã: între grandoarea teoreticã a conceptului si practica poeticã. Dacã textualistii nu abandonaserã literarul, orientându-l spre parodic si joc, cu o savoare a cuvântului (cu remarcabile performante în Levantul cãrtãrescian), noii veniti au restrâns experimentul la o „libertate” a „literaturii fãrã chiloti”, cum spunea cineva, savurând pornograficul si scatologicul, în numele „omului concret”. Literatura fiziologicã este un soi de neozolism de avangardã, ce se doreste un semn de „distinctie” a unei minoritãti sexuale.
Meritul ultimelor douã generatii e cã au adus literatura într-o înfundãturã, într-un vid existential, imagine fidelã a societãtii postcomuniste, din care nu se poate iesi decât printr-o schimbare de paradigmã, capabilã sã tragã dupã sine o schimbare de mentalitate economicã, moralã, culturalã si politicã. Iar o altã generatie (care poate sau nu sã fie si biologicã) pare sã se identifice într-o nouã paradigmã culturalã – transmodernismul. Grupãri literare si culturale precum cea a tinerilor de la revista clujeanã Aisberg (care a si dat publicitãtii un Manifest al transmodernismului), dar si altele din Târgu-Jiu, Brasov, Baia Mare, Iasi (unde Editura Junimea a initiat o colectie de Studii transdisciplinare), Vaslui, mã fac sã cred cã acesta e viitorul culturii, ca depãsire a individualismului postmodern, încorporat de era vidului, cum o numeste Gilles Lipovetsky, într-o carte purtând chiar acest titlu. Postmodernitatea, demonstreazã Gilles Lipovetsky, a creat societatea narcisistã, sub masca „individualismului” ca supremã valoare umanã, cea care face abstractie de istorie (cãci am trãi în postistorie), izolând omul de tridimensionalitatea timpului, redus acesta, doar la prezent: „A trãi în prezent si numai în prezent, fãcând abstractie de trecut si viitor, de fapt pierderea sensului continuitãtii istorice si eroziunea sentimentului de apartenentã la o succesiune de generatii, dã nastere societãtii narcisiste. Azi trãim pentru noi însine, fãrã sã ne facem griji pentru traditie si posteritate: sensul istoric este golit în aceeasi mãsurã ca si valorile si institutiile sociale”. (Gilles Lipovetsky, Era vidului, v. fragmentele trad. de Emilia Poenaru Moldovan, în Aisberg, an. II, nr. 1-2, ianuarie-februarie 2006, p. 2).
Omul narcisiac postmodern eliminã tragicul, sacrul (religia), morala, traditia, familia, istoria etc., valori anacronice, dupã dânsul, aducând în prim plan divertismentul, care a dat nastere vipomaniei, cultivatoare a unui anume tip de „vedetism”, menit sã distreze fãrã limite, într-o lume tot mai tragicã, autodistrugãtoare. În locul iubirii si al familiei, vipomania feministã cultivã sexomania: „Propovãduind sexul de divertisment si relatiile libere, condamnând gelozia si posesivitatea, se acrediteazã tot mai mult ideea de sex lipsit de tensiuni emotionale si se ajunge astfel la o stare de indiferentã, de detasare, menite sã protejeze nu atât de deceptiile amoroase cât de propriile impulsuri care îsi amenintã echilibrul interior”. Astfel, narcisismul contemporan dezvoltã o apatie generalã într-o mare informationalã, consumându-se într-o „sensibilitate epidermicã fatã de lume”, asociatã, paradoxal cu o indiferentã profundã fatã de aceeasi lume. Psihiatrii constatã o mutatie în sfera psihozelor: „Simptomele nevrotice care corespundeau unui capitalism autoritar si puritan au fãcut loc tulburãrilor narcisiste, informe si intermitente, dintr-o societate prea permisivã. Pacientii nu mai prezintã simptome clare, ci au tulburãri vagi si difuze; patologia mentalã urmeazã legea timpului a cãrei tendintã este atât reducerea severitãtii excesive cât si disolutia reperelor stabile: crispãrii nevrotice îi ia locul sovãiala narcisistã. Imposibilitate de a simti, vid emotional, lipsa de substantã, toate acestea relevã adevãrul procesului narcisist, ca strategie a vidului”.
Nu e de mirare cã literatii postmoderni cautã „compensatii” în „senzatiile tari” ale pornografiei si scatologiei, caracteristica acestora fiind golirea totalã de sentiment. Existã, însã, cãi de iesire…

Christian Crãciun
Vã dau o veste bunã!

Postmodernismul a murit! (asta în cazul în care a existat vreodatã). Mai mult decât atât, vã pot da si ora exactã la care s-a petrecut decesul: 11 septembrie 2001, ora localã 9.03, atunci când primul avion a lovit Turnul de sud WTC. Iluziile melioriste de tip Fukuyama a unei pax democratica nivelând întreaga umanitate s-au prãbusit si ele. Mã refer, sigur, la postmodernismul ideologic, acela estetic va intra în discutie mai târziu. Miturile diferentei acceptate, tolerantei, preeminentei individului fatã de fortele supraindividuale, justitiei independente samd au fost dovedite ca neputincioase. Si tot ce s-a întâmplat de atunci încoace, fundãtura rãzboiului din Irak, criza iranianã, aroganta cu miros de gaz a Rusiei putiniene, Oscarul pentru Michel Moore, scandalul „închisorilor aeriene” si al celei de la Guantánamo, rãzboiul de cârcoteli între Europa si America, obnubilarea inteligentelor critice de pe ambele maluri ale Atlanticului, obisnuite sã vadã printr-o singurã lentilã a ochelarilor… Toate acestea marcheazã falimentul unei filozofii cu origini îndepãrtate, încã în secolul XVIII. Si care se împiedicã de un mãrunt impas logic: poti sã-l accepti pe Celãlalt, cu toate particularitãtile lui, chiar cele care te contrariazã, cu o singurã conditie: ca si Celãlalt sã te accepte pe tine. Sã existe o platformã minimã, cât un tãis de bisturiu, de discutie comunã. Ceea ce, evident, nu se petrece în conflictul dintre Islam si Modernitate (cãci despre un conflict este vorba, oricât s-ar încerca vãtuirea termenilor)
Problema este cã Occidentul trebuie sã se regândeascã în întregime, mai bine zis sã-si regândeascã rãdãcinile. Altfel, sfârsitul istoriei ca eveniment acumulator de tensiuni nu numai cã nu se va petrece, el se va confunda, în fapt, cu sfârsitul Occidentului, într-un alt sens decât cel spenglerian. Postmodernismul este filozofia care paralizeazã orice capacitate de ripostã a celui care o adoptã. Stãm si-i asteptãm pe barbari, cum spunea scriitorul sud-american.
Pentru intelectualii români, postmodernismul a fost un spatiu de resapare. Evadarea în estetic, era o solutie - viabilã cultural, rãmâne de discutat si cât de viabilã în planul moralei publice si individuale - de supravietuire. Jocul postmodern p(r)e texte ne dãdea pretexte de a explora fortele subversive ale limbajului. Chiar Occidentul descoperã acum cã nu si-a încheiat modernitatea, cu atât mai mult noi, o literaturã de o tinerete eclatantã. Spectacolul literaturii române din ultimul deceniu are de ce sã ne încurajeze. Ca orice curent cultural, postmodernismul se transformã în alt-„ceva”, pãstrând anumite achizitii de poieticã si de ideologie. Oricum am lua-o - fie ideologic, fie pur estetic - mi se pare un subiect deja de domeniul istoriei literare si al mentalitãtilor si nu unul de actualitate. Se pot face, de pildã, analize spectaculoase pe unicitatea (blestemata, binecuvântata specificitate a „cazului românesc”) felului în care la noi relatia ternarã scriitor - mesaj - cititor a suferit niste modificãri radicale dupã 1990. Si procesul este încã în desfãsurare, chiar dacã sedimentarea primelor straturi deja a fost determinatã de geologii literari. Boom-ul memorialistic din anii 90, revenirea la fictiune de la începutul anilor 2000, ego-fictiunea, scãderea dramaticã a apetitului pentru lecturã si, pe acest fond, totala lipsã de succes la noile generatii a „numelor mari” care dominau canonul pânã în ‘90, de-tabuizarea limbajului (cu toate excesele subsecvente), marginalizarea poeziei, în genere pierderea aproape totalã a vizibilitãtii sociale a scriitorului, înlocuit în perceptia publicã de cu totul alte „VIP-uri”, scãderea autoritãtii critice, conexatã relativizãrii generale a criteriilor, trecerea de la calitate la cantitate… sunt numai câteva dintre fenomenele bine cartografiate si aflate încã în desfãsurare.
Dacã intelectualii din tãrile de top îsi vor recãpãta exercitiul privirii critice si nu vor mai purta ochelarii de cal al asa-zisei morti a ideologiei, care este, de fapt, una dintre cele mai periculoase ideologii, prin abolirea criteriilor, atunci, dupã post-modernism va mai urma ceva. Nu stim ce. Dacã nu… Nu.

Florin Dochia
Modernism reloaded

Ghicesc în întrebarea-temã o nuantã retoricã. Poate chiar mai mult. Ce mai e cu postmodernismul? Pãi, ce sã fie? Bine. Asa se obisnuieste sã se spunã. De mortuis nil nisi bene. El a fost, e bine cã a fost, chiar dacã nu e foarte clar ce-a fost… Prefixul trimite automat la ceva de dupã, urmarea a ceva ce-a sfârsit (în glorie?). un fel de parastas dupã înmormântarea modernismului. Suntem prea aproape în timp pentru o viziune mai clarã asupra tumultuosului (si tragicului) secol XX, însã unele semne se pot decela cu oarecare sigurantã. Secolul crizelor (si de crestere, cum ar zice un economist), al abandonului modernitãtii epuizate (rãmâne de vãzut cine pe cine a abandonat…) este si secolul în care a încoltit sãmânta plantei (din grãdina) viitoare. Dar, despre aceasta, mai încolo.
Postmodernismul s-a asezat ca un epitaf pe piatra tombalã a modernismului, uneori cu sensul si frumusetea inscriptiilor de pe crucile cimitirului vesel de la Sãpânta. El n-a adus nimic nou, a recapitulat, adesea la întâmplare, fãrã vreun program coerent, întâmplãrile din viata modernismului si chiar mai din urmã. Uneori atitudinea a fost à rebours, alteori mimetic-ironicã. Cert este cã a lipit din nou câteva din zalele rupte ale lantului smulse de miscãrile bruste, dorit eliberatoare dintr-o paradigmã în care spiritul uman (creator) nu mai încãpea decât acceptându-si încarcerarea. Chiar dacã se aflã efectiv în altã parte prin esenta celor ce le face si le scrie, Constantin Virgil Negoitã exprimã sintetic sensul conceptului: „Esti postmodern când te întorci la premodern si asta însemnã traditie”: este una dintre încercãrile de definitii. Mai putin convingãtoare sunt opiniile care leagã postmodernismul de postmodernitate, în urma unei viziuni dogmatice determinist-stângiste la a cãrei sustinere (si în felul în care celebrul Bulã îl tinea pe bunicul sãu decedat la fereastrã în asteptarea pensiei) se întrec intelectualii trotkisto-marxisto-maoisti din Franta si Statele Unite si câtiva din jurul unei reviste dâmbovitene. De aici si uimitoarea idee cã în România nu putem avea postmodernism întrucât suntem departe de postmodernitate. De parcã ar fi prima datã când ideile circulã/se impun mai repede decât întâmplãrile social economice!
Iatã, asadar, cã postmodernismul s-a terminat. Ultimele zvâcniri, muribunde („o literaturã a epuizãrii” - John Barth), se mai gãsesc prin librãrii sau pe birourile editurilor, prin sãlile de expozitii, mai „epateazã burghejii”, mai fac valuri în paharele cu apã. Un critic lucid ar putea începe, deja, sã-i scrie istoria. Si, poate, ar trebuie sã tinã cont de influenta pe care psihanaliza freudianã (descoperirea inconstientului) l-a avut asupra “maturizãrii” modernismului si împingerii acestuia spre “decãderea” în postmodernism. În clipa asta as zice cã a început, timid, pentru mine, cu Jean Giraudoux, a continuat cu scriitorii beat americani din anii ’50 (Allen Ginsberg, Jack Kerouac, William S. Burroughs) si „tinerii furiosi” din Anglia anilor ’60, orientarea sud-americanã “real maravilloso”, ca sã sfârseascã penibil în chicken literature („chick lit”) de succes pe cele douã maluri ale Atlanticului si cu reprezentanti de „marcã” si la noi, inclusiv în sensul metaforic românesc al unei traduceri jucãuse. (Cãci ce altceva sunt unele dintre produsele Polirom-ului et comp.?) acest din urmã „gen literar” (care merita discutat în numãrul anterior al revistei, dedicat literaturii feminine) „plaseazã femeia într-o perspectivã post-feministã” (Tony Cartano, Editions Albin Michel), este „o literaturã esentialmente destinatã femeilor, scrisã de femei pentru femei” - cum afirmã Candace Bushnell (Sex and the City), care mai constatã un lucru ce-ar trebui sã ne punã pe gânduri: ”Azi, îmi pare cã cea mai mare parte a creatorilor, constient sau nu, sunt influentati de televiziune”. Plecând de la aceastã idee, ne putem întreba dacã nu cumva agonia modernismului a început odatã cu aparitia radioului ca mijloc de informare/comunicare în masã, apoi a televiziunii si internetului. „Postmodernismul vede lumea ca pe un joc video, croindu-si calea de aici-acolo, purtând rãzboaie în ciberspatii, iubind o lume formatã din biti…” - citim într-un text al lui Ziauddin Sardar, unul dintre analistii postmodernismului si promotor al transmodernismului. Dar ce carte va trebui sã deschidem de-acum? Ce urmeazã dupã înmormântarea si parastasul modernismului? În orice caz, nu un hiat. Copilul care-i urmeazã s-a nãscut deja, în acelasi mult hulit secol XX, ba chiar mai devreme, poate, dacã, fie-mi iertat, apelãm la fondatorul pragmatismului, C. S. Pierce, si cele trei categorii cenopitagoreice ale sale. Sensul acestei nasteri este renuntarea la logica traditionalã bivalentã (tertium non datur) si întoarcerea la logica trivalentã (tertul inclus), care lãrgeste substantial câmpul fenomenelor ce pot fi întelese rational.
Nu voi intra în detalii, le poate gãsi oricine, de exemplu, în excelentul studiu al lui Theodor Codreanu Transmodernismul sau în numãrul 3/2006 al revistei iesene Convorbiri literare. Voi reproduce numai, pour la bonne bouche, câteva rânduri din Aventurile tertului de Cassian Maria Spiridon: „pentru Basarab Nicolescu [ploiestean de origine, n. m., F. D] tertul inclus are o existentã ternarã: tertul inclus logic, tertul inclus ontologic si tertul tainic inclus.” Ce legãturã directã ar avea acest lucru cu literatura? Iatã, mai departe: „Tertul tainic inclus pare a fi izvorul însusi al poeziei, tot el, împreunã cu Subiectul si Obiectul, conservându-le diferenta”. Am gãsit (si) în aceste cuvinte o confirmare a intuitiilor proprii privind sursele si rosturile Poeziei, pe care o socot (mallarméan) o categorie generalã, cuprinzãtoare a tuturor creatiilor care se slujesc de Cuvânt si singura cale deschisã spre împlinirea Lumii, adãugare la Creatia initialã.
Acestea sunt semne pe care le aflu în primele pagini ale cãrtii pe care o vom „citi” de-acum încolo, odatã ce postmodernismul ca agonie a modernismului se încheie. Le-am gãsit încã la Nichita Stãnescu cel din volumele ultime, în care se preocupa, în fundal, de logica ideilor vagi, chiar aceea a tertului inclus. Ne-a luminat calea, într-o conferintã la Palatul Culturii din Ploiesti, si Andrei Plesu, invitat de Rodion Galeriu, în perioada când filosoful avea „interdictie” la public(are), pe la sfârsitul deceniului al nouãlea. Sã fie Nichita primul transmodern al literaturii române? Am pus si eu aici o nuantã retoricã…

Viorica Rãdutã
Noua rupturã, un deces anuntat?

Postmoderni(sti)lor li s-a luat/filat referinta?
Fiindcã nu-i vorba de „o referintã fãrã referent”, speculatie Derrida versus…altii. Dacã procedeul oglindirii este unul pe fata sau dosul covorului/texturii în oricare vârstã poeticeascã, mimesisul pare sã-si revinã în „drituri” la vremuri noi. Dar trebuie amendatã acea suspensie într-un gol referential la care (la deces?) e acordat postmodernismul. A se vedea volumul de portrete recente, Personae de Alexandru Musina, de pildã.
Tehnica oglindirii este strã-veche. Doar cã postmodernii reflectã si realitatea, nu mai discutãm de textele dinainte, ca pe un pre-text. De aici pronuntatul aer livresc pe care-l produc si care a intrat în saturatie. Chiar autoreferentialitatea pare un abis…textual. Cum s-ar spune, postmodernii si-au trãit scriitura, dar au si rãmas înãuntrul ei. Grosan surprinde impasul de comunicare chiar înãuntrul scriiturii cu remarcabila Insula, dar se face vizibil, în ciuda plãcerii pe care o aduce lectura, în amuzamentul picaresc de „texte” cãlãtoare (nu!?) din Suta de ani… În ce priveste Orbitorul, cu toatã hermetica, Mircea Cãrtãrescu nu scapã de aceastã învelire în învelire a textelor fãcãtoare. În Levantul formele poeticesti mai mult ca „trecute” sau mai putin trecute au statut de „referintã”, se fac vizibile si tocmai în aceastã dublare, fie si caricat-restauratoare, fiinteazã poemul. Epica „textelor” înlocuieste ceea ce numim, de fapt, diegezã. Asta e noutatea, aceastã figurã a epicii, convingãtoare, în ce mã priveste, fatã de poezia de factura livrescului luat în rãspãr de spiritele astea ludice care nu mai scapã de „învãtãturã”. Lasã cã azi cãutãm accesibilitatea, fragmentul, fractalitatea si tranzitia. Parcã s-ar repune în drepturi vechea oglindire, dar cu aer/procedee provocatoare, de la figura de continut la cea literalã. Oricum, sã zicem, figuralitatea, prezenta textului în „genetica” hm! a lui Ego scriptural, de! se mutã/focalizeazã în afarã. În Levantul, plãcerea vine tocmai din în-trupãri, demonizare gratioasã (!) a textelor, prin urmare a referintelor asezate, ludic, într-o aventurã, pe care (încã) n-o citim cronicãreste, dintr-o bunã cunoastere a înaintasilor nostri si a înaintasilor înaintasilor nostri cuvântãtori. Vedeti cum ne contaminãm de referinta asta textualã?
Valul tânãr (nu se poate sã nu i se recunoascã efortul de „generatie”/înnoire, fie si fracturistã, ego-tistã minimal-istã! s.a.m.d., dar nu cine stie ce), chiar dacã nu impune unui scriitor ca Mircea Horia Simionescu (Doamne, contemporan si acestui deceniu grotesc nouã), gloseazã, provoacã tocmai… referinta. Astfel, fatã de întreaga scriiturã a lui Agopian, atemporalã prin statutul de crizã al fictiunii, dintr-o datã prolificã si memorabilã în aria unui anti, la orice tine Tobit sau unul Tache de romanesc…
Vasãzicã, referinta pare sã se mute în albia ei, dar cu stiintã recuperatoare de, cum îi zice, Realia. Câtã încape ea la o perspectivã asa de provocatoare, minimalizantã, nu mai putin ludicã, adesea, accesibilã, ce mai, autenticã prin nonfictionalitate. Verosimilul se crede reportaj, memorie, jurnal, îsi ia mersul pe rotile în plinã realitate, n-are, domnule, timp de distantare/fictiune. Critica, si ea, se alãturã-n valuri. Cu grãbire? Ei, as!
Ne plac atât patosul (datorat apropierii de subiect) lui Bogdan Lefter cât si luãrile de pozitie Olãnesti Musina (dinãuntru). E beneficã si provocarea. De poeticã, de grup, de editare-certificare, de re-citare. Toate indicã o vietuire literarã. Fie cã radicalitatea fracturistilor se canalizeazã spre confirmare, calmare, fie cã editurile îsi fac ecou în directii opuse, de gen, viziune, oportunitãti. Critica, si ea, se re-face, de la Paul Cernat la Daniel Cristea-Enache. Ajung la „public” mai ceva decât Manolescu, Ion Pop, Mircea Martin, acordati mai mult sau mai putin, ca perspectivã, la actualitatea cea literarã. Dan C. Mihãilescu trece, în felul sãu clovnesc-strãlucitor, într-o arie mai largã, de filozofare, memorialisticã, Ioana Pârvulescu se fixeazã în eseul document, revelator al spatiului si timpului de al’dat’, C. Ungureanu spatializeazã literatura pe un alt principiu, spiritus loci, Al. Cistelecan este îndreptat spre umbra literaturii în floare, cu primire la „gazetã” a noilor etc. Revistele îsi întineresc formatul, rubricile, „tastatura”, pânã la digitatia criticilor. De unde grupãri-regrupãri, ierarhii sinus si cosinus. Editurile au tot miscãri ofensive. Par sã-si asume chiar rolul vechii critici literare, „fac” scriptori. E o adevãratã miscare tectonicã, relativizantã, între Centru si margine. Între scriitorii consacrati, dar indexati, si valul din urmã. Dacã scriitorii deceniului 8 erau validati de criticã sau Cãrtãrescu îsi dubla opusul literar de un hiper-program postmodern, desi e prea abisal si criptic pentru o decriptare pe astfel de grilã, un Ianus ia pozitie la consumul, validarea, chiar editorialã, a „vechiului”, Polirom „face” valuri de scriitori tineri, Humanitas intrã în acest joc, Vinea mizeazã pe înnoire liricã si reuseste, dovadã re-lansãrile de la Cartea Româneascã s.a.m.d. Optzecistii intrã în „canon”, par sã aibã un destin închis, dar se îndreaptã si definesc zone vecine „clasicizãrii” lor. De fapt, se impune tiparul amplitudinii. Capii (optzecisti) scriu prozã, poezie, articole de opinie, eseu, jurnal. Fericiti, în opinia mea, cei care cârmuiesc edituri, ca Musina, au patosul culturii, directiei literare, ca I. B. Lefter, fericiti sunt si realizatorii de pozitii (literare) în diverse alte situãri, un D.C.M. cafeaua noastrã, cu sare, în bucate/ bucãti literare, pe care de ce nu le publicã, întreb. Oricum, optzecistii se multiplicã, distribuie puteri, fac si desfac ierarhii. Vasãzicã totul e în miscare, mai putin „drepturile” lor (!). Vocile au, adesea, o îngrosare… civicã.
Scriitori de trecere, Ioan Es. Pop sau Daniel Bãnulescu , de pildã, chiar dupã volume care s-au impus, par mai „tãcuti” la opusul lor. Dintre „fosti”, câstigã teren axiomatic cei care constituiau deja alternativa, Agopian, în prozã, incitantul Cristian Popescu, în poezie, o panã liricã, aflatã pe val, înnoire, ca Doina Ioanid, amintindu-ne un Cuvânt Înainte, nu?!
*
Postmodernismul, haina asta conceptualã prea largã si, accentul se impune, distantat de modernism prin livrescul (si realitatea e vizatã ca „literã”) suprasolicitat, pare încã viu pentru vreun nãscãtor al lui, teoretician marcant, dar asteptat la tomuri din cele ample (iarãsi Lefter?), la Critice, am zice, dacã Alex Stefãnescu dã un exemplu, nu-i asa, de asemenea fapte historice. Altfel aratã asezarea lui Brumaru în ordinea tupavlãdãreanuciosukomartin, e semn de tinerete, din aceea scripturalã. Cum patriarhalul din Petre Stoica e semnalul rezistentei la rãdãcinã, liricã. Multiplul, azi, prin urmare, nu e anulat, dar se înclinã dispozitia lecturii/publicãrii, si e bine, cãtre autentic, asa cum încape el în formule de poezie sau prozã atât de mediatizate încât, pe lângã bunul fapt al înnoirii, se instaleazã si judecata de valoare, în care functioneazã optzecism, sã zicem, versus minimalism, fracturism, ego-tism etc. în fortã.
Totusi, actualitatea care intrã în textura literarã e luatã/placatã pe viu, neabstractizatã, netransformatã în pre-text, ceea ce-i dã creatiei un aer curat, o eliberare. A se vedea literatura tânãrã publicatã la edituri ca Polirom, Aula, Vinea, Paralela 45, recent Humanitas etc. Este vorba, fireste, de o rupturã voitã. O directie?! Cred cã, dupã cenacluri, acum a venit vremea editurilor, care au pâinea si cutitul literar, sã valideze noul. Desi, postmodernismul pare sã îmbrace si altã mantie, dar suntem sãtui de orice figurã a vesniciei, dupã iepoca cea auritã, ca sã mai suportãm încã una, nu? Asa cã, salutãm încercãrile de poeticã nouã, de operã provocatoare, de gesturi negatoare s.a.m.d. Numai cã senzatia este, încã, de flux si reflux postmodern, mai ales din cauza desacralizãrii permanentizate, chiar dacã o iesire a oferit-o jurnalul sau memoriile. Antologiile si istoriile recent literare sunt, totusi, indicii ale unei oboseli, par cam anchilozate, cum si critica literarã este asteptatã mai mult de autorul în discutie; asemenea pozitii scripturale nu mai certificã. Relativitatea s-a instalat pretutindeni, vâna literarã nu mai este confiscatã decât prin gesturi, re-editãri, publicitate, asediu. Uneori, cu îndreptãtire fãptuit, alteori cu sprijin de sus (în România, vorbesc). Si mai este o realitate, pe care nu o prea discutãm, clasicii, încã vitali. Dar câti citesc noile aparitii ale lui H. M. Simionescu?! Noroc de Stefan Bãnulescu, nu mai vede cu provincia lui.
Asadar, cei care stau în texturã cu luciditate, sã-i spunem „constiintã”? nu mai vor livrescul, ci viata. Corpul, sã parafrazez, rumânesc, aratã placat la fragmentul de real, jurnal, memorial, mai ceva decât Don Quijote la cãrtile lui. De unde si senzatia de rupturã literarã, de nasterea, domnule, a unei alte vârste în proza, poezia si critica rromânã. Cã un Eugen Simion citea greu teoria poeticii Magdalenei Ghica intra în regula înnoirilor acceptate partial din zona criticii. Azi, tocmai împãrtitorii de daruri valorice sunt adaptati, arondati la nou. În cazul ãsta, sã avem parte de luni, scuzati, de un Saint-Beuve. Pentru cã scriitorii, oricum, vin la vremuri.

Vasile Spiridon
Dualitatea recesivã a postmodernismului

Gheorghe Manolache realizeazã în studiul Regula lui doi (registre duale în developarea postmodernismului românesc) (Sibiu, Ed. Universitãtii “Lucian Blaga”, 2004) permanente relationãri si trimiteri la momentele hotãrâtoare ale implementãrii (atâta cât a fost) a postmodernismului în literatura noastrã. Urmãrind dezbaterile din ultimele douã decenii în jurul conceptului, acestea i se par autorului mai mult axate pe contradictiile interne ale fenomenului, generatoare nu o datã de confuzii. Sintetizate însã, ele definesc, în varianta “soft” a unor interpretãri, literatura postmodernã ca pe un comentariu ironic, ludic si parodic la adresa oricãreia dintre formele canonice. Atunci când postuleazã versiunea “hard” a fenomenului, comentatorii (în marea lor majoritate si “practicanti” ai postmodernismului si/sau textualismului) evitã orice definitie intertextualã, metafictionalã, pentru a eticheta literatura (si arta, în general) postmodernã a anilor ’80 drept lipsitã de o paternitate recunoscutã, suferind, dupã cum se poate observa si din antologiile generatiei, de ceea ce autorul Aurei postmoderne, Charles Newman, numea “anxietatea non-influentelor”.
Postmodern(ism)ul pãtrunde în literatura noastrã pe filierã americanã, în douã valuri: 1974 si 1980, interval în care prozatorii postmoderni nord-americani au fost tradusi sistematic în revista Secolul XX. În morfologia “reliefului fractal” al scrierilor de formulã nouã din anii ’80 – haotic si totusi ordonat, dezorganizat si totusi coerent – presupune redefinirea literarului ca un câmp de tensiuni deschise. Reconsiderarea lui ca dimensiune fractalã intermediarã (“o dimensiune a haosului ordonat” în care lectura devine un act inter-textual, inter-cultural, inter-fractal) relanseazã si tentatiile unei maniere la fel de postmodernã (acceleratã) de lecturã. O anume rezistentã postbelicã a culturii franceze fatã de cea americanã si, partial, chiar fatã de cea britanicã, ni s-a transmis si nouã, odatã cu liberalizarea relativã post-stalinistã din anii ’60. Dovada o gãsim în indiferenta de atunci a tinerilor nostri autori de prozã scurtã fatã de fenomenul postmodern american, desi ceea ce scriau ei era similar stãruintelor teoretice si practicilor de inovare de peste Ocean, popularizate în aceeasi revistã Secolul XX.
Acestea sunt câteva dintre punctele de plecare ale studiului Regula lui doi (registre duale în developarea postmodernismului românesc). Urmãrind anchetele, dezbaterile si mesele rotunde din ultimele douã decenii, Gheorghe Manolache constatã gradul de deschidere a publicatiilor literare fatã de noul concept, fatã de structurile socio-culturale si academice reprezentative (scriitori-studenti-profesori, si nu numai). Astfel, cercetând colectia din 1984 a Revistei de istorie si teorie literarã (spre a lua în discutie o perioadã relativ favorabilã asumãrii si asimilãrii fenomenului în plan national), autorul observã cã aceasta nu contine nici un articol dedicat postmodernismului literar, ci doar unele abordãri venite din context. O altã asertiune importantã este aceea cã literatura minoritãtii maghiare din Transilvania, chiar dacã este mai putin familiarã cititorilor români, cunoaste si ea aceleasi tensiuni (mai accentuat avangardiste!) în legãturã cu prolificitatea postmodernismului în perimetrul est-central european. Conceptul de postmodernism a fost folosit sistematic în anii ’70 de cãtre Andrei Brezianu, dar, din pãcate, interzicerea dreptului de semnãturã a acestui autor – promotor al prozei postmoderne americane si romancier ezitând între textualism si postmodernism / l-a fãcut sã fie un ilustru necunoscut mai tinerilor sãi confrati.
Gheorghe Manolache aserteazã si el, alãturi de alti cercetãtori, cã postmodernismul nu exprimã însã, în virtutea mult discutatului prefix, tot ceea ce urmeazã dupã modernism, ci, în logica “gândirii slabe” despre care vorbea Gianni Vattimo, doar acel fenomen cultural care, refuzând sã fie (sau nemaiputând fi) modernism, nu mai poate nici mãcar depãsi printr-un nou proiect (existential, literar, cultural) modernismul. Prin europenizarea tuturor structurilor, pe poarta, strâmtã pentru noi, a postindustrializãrii, postmodernitatea este acrosatã în România de o modernizare incompletã.
Nu toatã generatia optzecistã este postmodernistã: practica scripturalã virtualã si pluralistã a textualismului este cu totul altceva decât lectura realist-biograficã a postmodernismului, întrucât textualismul este situat între cadrele manieriste ale unui modernism târziu. Universitarul sibian are în vedere conceptul de text în viziune sinteticã (tel quel-istã, contextualistã si deconstructivistã), partial coincidentã cu reactivarea unor segmente ale formalismului rus, ale structuralismului francez si ale new-criticismului american. El insistã asupra acelor elemente ce se regãsesc în modelul plural al postmodernismului românesc, cel care aspirã spre o nouã sintezã, integrând si depãsind aceste dimensiuni ale tardomodernismului resimtite la noi în anii ‘70–’80 prin intermediul traducerilor si/sau al textelor teoretizante. O concluzie importantã în acest sens este aceea cã în anii ’80 se produce în literatura românã trecerea spre postmodernism ca structurã consecutivã modernismului.
Într-o bunã parte a studiului Regula lui doi (registre duale în developarea postmodernismului românesc) se evidentiazã faptul cã, în ciuda sovãielilor teoretice, generatia ’80 a optat pentru sincronizarea structurantã cu literatura de peste ocean. Popularizarea unor fenomene recesive ale modernitãtii târzii în defavoarea “asianismelor” interbelice confirmã o evolutie fireascã a discursului literar românesc din anii ’80. Chiar dacã metisajul bucurestean dintre textualistii “junimisti” si “lunedistii” postmodernisti nu se va realiza la începutul deceniului opt, cercetãtorul demonstreazã cã gruparea textualistã va continua sã aibã rolul sãu hotãrâtor în impunerea unor experimente. Prin urmare, Gheorghe Manolache nu va fi de acord cu Mircea Cãrtãrescu, care vãzuse, în Postmodernismul românesc (1999), o discontinuitate între aceste douã orientãri, aici vorbindu-se despre o (auto)reglare, o (re)adaptare a textualismului la o nouã paradigmã, modificatã gratie acumulãrilor teoretice si practicii nestrãine de experimentele postmoderniste din proza nord-americanã.
Mircea Cãrtãrescu afirmase în teza sa doctoralã pãrtinitoare cã tot ceea ce pãrea un progres literar evident fatã de aservirea ideologicã din “obsedantul deceniu” nu era decât o relativã libertate plãtitã cu pretul încremenirii într-un modernism anacronic. Gheorghe Manolache îi dã dreptate doar pe jumãtate si ia în sprijin situatia modernismului din perioada ’60-’70 în Occident. În primul rând, literatii vest-germani ai anilor ’60 redescopereau propria culturã modernã, care fusese opritã din desfãsurarea ei fireascã în timpul dictaturii hitleriste. În al doilea rând, notiunea de postmodernism nu a apãrut în Germania decât spre sfârsitul anilor ’70 (si nici atunci prea evident, dacã ar fi sã ne raportãm doar la evolutia din arhitecturã), în atmosfera noilor miscãri sociale si a criticii îndreptate de acestea împotriva modernitãtii. Dan Grigorescu avansase ipoteza (gãsitã si fiind plauzibilã, de altfel) conform cãreia rãspândirea notiunii de postmodernism coincide în Germania cu valul de miscãri pacifiste si cu succesul obtinut de partidul ecologist. Si tot cãtre sfârsitul anilor ’70, termenul de postmodernism a imigrat si în Franta, fiind reluat (din perspectiva unei relatii neconflictuale cu modernitatea) cu precãdere, în Conditia postmodernã, a lui Jean François Lyotard.
Autorul studiului descrie cu rãbdare nucleele generative ale textualismului: autoreferentialitatea si metatextualitatea; autenticitatea; interglossarea (intertextualitatea); fragmentarismul; deschiderea textului; supraproductia textualã si acumularea de “capital estetic”; “textuarea” si afirmarea caracterului corporal al textului; disolutia procedeelor literare bazate pe imaginea si/sau metaforã; reciclarea vechilor motive, structuri, procedee si regândirea raportului dintre estetic si popular, literaturã/subliteraturã; întoarcerea la o literaturã participativã. Apoi face o trimitere la disputa “aticism-asianism”, la bivalente de tip baroc, accentele premoderne ale generatiei ’80 recuperând tocmai prolixitatea intentionatã, exagerãrile, echivocul de tip manierist,. “Substanta si cadrajul intrã amândouã în atentia autorului. Iar ele se supun în egalã mãsurã dualitãtii care naste pluralul, dând perfectã legitimitate expansiunii iluzoriului si lumilor posibile.” – afirmã Diana Adamek în prefata la volum. Ca si în cazul barocului, un mit al iregularului dominã si regizeazã atât arta manieristã, cât si pe cea postmodernã. În practica scrisului optzecist, permisivitatea barocã dualã îsi mentine permanent actualitatea.
“Aticismul” textualismului (caracterizat la începutul anilor ’70 prin realism, rigoare si concizie) intrã în discordantã cu “asianismul” postmodernismului din anii ’80, cu aplicatia sa înspre fabulatie, fictiune, ornament, elocventã. De asemenea, dimensiunea “popularã” a postmodernismului (“romantism tipologic” de facturã carnavalescã) intrã în contradictie cu epistema modernitãtii clasice. În aceste conditii, autoreferentialitatea textualã din proza scurtã a optzecistilor ar fi, asadar, punctul de intersectie dintre tardomodernism si postmodernism. Cu toate disjunctiile lor, textualismul si postmodernismul românesc se regãsesc în actiunea de a monitoriza ceea ce este numit în carte “indetermanenta artisticã”.
În cadrul demersului, se fac observatii legate de relatia marginalitate – liminalitate, ultimul termen având capacitatea de a subsuma si a transcende întreaga dialecticã a centrului si emanatiile sale secundare sau, mai bine spus, înspre secundar. O astfel de geometrie este sensibilã mai mult la (con)fluenta intersectãrilor si mai putin la formele propriu-zise. Gheorghe Manolache insistã asupra conflictelor, tensiunilor si contradictiilor ce caracterizeazã textele generatiei aflate într-o dinamicã instabilã, dominatã de asimetrii si morfologii ale iregularului. O concluzie fireascã este aceea cã postmodernismul aduce în scenã, în locul refrigeratului cerc modernist, tensiunea nãscutã din conflictul celor douã focare ale elipsei.
Luând în discutie o serie de fenomene underground, considerate îndeobste bizarerii literare, universitarul sibian analizeazã – în termenii împrumutati de la Mircea Florian – dualitatea recesivã a modernitãtii noastre literare. Îi vine în sprijin si teoria despre secundar a lui Virgil Nemoianu, conform cãreia secundarul reprezintã conditia sine qua non a desfãsurãrii proceselor în istorie si în societate. Oricând va exista un termen “mai tare” decât altul, însã aceasta nu înseamnã cã o componentã “recesivã” va avea o semnificatie “mai slabã”. Astfel, în literatura anilor ’80, nu discursul supravalent, oficializat, ci acela subvalent, recesiv este continuatorul legitim în evolutia formelor literare. În termenii raportului dintre modernismul dominant, tipic generatiei ’60, si (post)modernismul recesiv, iesit la ivealã în anii ’80, prevalenta cade nu atât pe dimensiunea ontologicã, cât pe cea axiologicã, a semnificatiei si a importantei recesivitãtii ca structurã a postmodernismului.
Se evidentiazã faptul cã raportul care se instituie este marcat de predominanta recesivului, de superioritatea lui fatã de formula canonicã “tare”, întrucât nu existã o directionare în sens unic, de la dominant înspre recesiv. Altfel nu ar fi cu putintã schimbarea continuã si evolutia formelor literare. Raportul recesiv identificat nu este bazat pe diacronie, despre care vorbea Mircea Florian, ci pe simultaneitate, prin care unul se opune celuilalt si prin aceasta îsi recunosc reciproc co-prezenta. Prudent în judecãti, exegetul sibian nu afirmã cã modernismul literar al anilor ’60 ar fi perimat si discreditat: ceea ce a înfãptuit promotia anilor ’80 era, în fond, o reasezare a discursului literar într-o relatie de inegalitate recesivã fatã de literatura antecesorilor.
În ciuda aerului de frondã, actiunea optzecistilor are semnificatia unei reconcilieri prin parodie si ironie a douã tipuri de culturã: cea popularã/de masã si cea elitistã/canonicã. Contracultura/literatura popularã defuleazã sub presiunea acumulatã în retortele modernitãtii. “Ca într-o scenã a excelentului roman al lui Adrian Otoiu, Coaja lucrurilor sau dansând cu Jupuita, stau fatã în fatã în culisele textului optzecist «hainele fãrã trup» si «trupul fãrã haine», aceasta cu atât mai mult cu cât momentul ’80 redeschide seria unor spectaculoase reinvestiri si revalorizãri ale corporalitãtii, ale unui trup adânc si nestiutor.” – spune în aceeasi prefatã autoarea cãrtii Trupul neîndoielenic.
Teoreticienii ’80 (Mircea Cãrtãrescu, Gheorghe Crãciun, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Musina, Monica Spiridon, Radu G. Þeposu, Carmen Musat, Adrian Otoiu) au insistat asupra faptului cã, pe de o parte, postmodernismul românesc, în general, reprezintã o sintezã ironicã, parodicã, ludicã etc., promotoare a unei “noi priviri” (formate la scoala lui I. L. Caragiale), iar, pe de altã parte, sustin cã acesta promoveazã deliberat o rupturã obligatorie cu trecutul. Gheorghe Manolache remarcã însã si existenta unor voci care contestã validitatea si functionalitatea unor astfel de notiuni în cultura noastrã si care nu acceptã înregimentarea sub o umbrelã conceptualã atât de încãpãtoare. Iar aici, el face o distinctie necesarã între contestatari si denigratori: contestatarii erau si sunt practicantii unei literaturi postmoderne, pe când denigratorii se recrutau dintre reprezentantii “culturii oficiale”, mai ales din rândul protocronistilor. Ar mai exista si o a treia categorie, a neutrilor, veniti din rândurile establishement-ului modernismului clasic, agreati de ideologia culturalã si rãmasi încatenati într-un discurs depãsit, de pe ale cãrui pozitii emiteau la modul distant opinii în legãturã cu un atare sincretism stilistic.
De-a lungul cãrtii Regula lui doi (registre duale în developarea postmodernismului românesc), se subliniazã existenta unui echilibrul dificil pe care îl realizeazã postmodernismul românesc, care “denaturalizeazã atât transparenta realistã, cât si reflexivitatea modernistã”, dar pãstreazã, într-o manierã criticã si complice, puterea atestatã a amândurora. Într-un loc, autorul va vorbi despre “edificii de lecturã cu dublã intrare”, iar altundeva va deconspira subtextul procesului de facere-desfacere, de montare-demontare a obiectului textual si a instrumentarului sãu. În ciuda tonului scãzut si a demersului retinut, afirmatiile au sigurantã, iar formulãrile, claritate. Chiar dacã universitarul sibian preia concepte sau se aliazã unor alte interpretãri, demonstratia se remarcã prin atitudini ferme. Polemicile sunt în general evitate, iar atunci când astfel de accente existã totusi, ele au eleganta tonului bine temperat si siguranta rezultatã dintr-o la fel de bine chibzuitã alegere si cântãrire a argumentelor. Marele merit al lui Gheorghe Manolache este acela de a fi repus în discutie dificila paradigmã a postmodernismului românesc, fãcând în studiul Regula lui doi (registre duale în developarea postmodernismului românesc) o cercetare criticã a tot ceea ce s-a scris la noi pe marginea acestui amplu subiect.

C. Trandafir
Pentru judecãti bine cumpãnite

„Despre orice eveniment se pot întocmi cel putin douã rapoarte diferite” (Protagoras). Si se mai stie cã o faptã deosebitã, o personalitate de anvergurã sunt întâmpinate, de regulã, cu aplauze sau cu adversitate mai mult sau mai putin radicalã. Asa s-a întâmplat (si campania continuã) cu postmodernismul, despre care s-ar putea alcãtui o giganticã antologie pro si contra. Iar cu studiile consacrate acestei orientãri s-ar umple câteva rafturi mari de bibliotecã; de unde se poate trage concluzia cã el existã într-adevãr (mãcar cã unii i-au contestat însãsi existenta, ceea ce ar însemna suprema dezavuare), cãci dacã n-ar fi, nu s-ar povesti. Umberto Eco vorbeste de „rãdãcini homerice”, aducând dovezi credibile, cele mai stãruitoare fiind referentialitatea, „democratismul” si impulsul recuperator. Mai ales resuscitarea vechilor retorici si aplecarea cãtre cotidianul de o banalitate fantasticã, precum în viziunile „populare”, toate acestea, alungate din lumea modernismului „înalt”, justificã paradoxul lui Lyotard: „O operã poate deveni modernã doar dacã e, mai întâi, postmodernã. Astfel înteles, postmodernismul nu e modernismul care sfârseste, ci modernismul în stare nãscândã - si aceastã stare e o constantã”.
Altcineva, un român excesiv, merge pânã în pânzele albe: „Totul e postmodernism”. La fel de abuzivã este si înflãcãrarea acelor fani care s-au declarat adversari ai modernismului, cu deosebire ai aceluia care exacerbeazã inovatia pânã la anarhica rupturã de tot ce s-a creat anterior. Asta i-a supãrat tare si pe neoromantici, neosimbolisti, neoimpresionisti, neosuprarealisti, neoexpresionisti etc., chiar din vremea optzecismului cel cu deschidere cãtre metafictiune, reactivarea traditiei si a realitãtii imediate, a discursului ludic, parodic si ironic. Mai aproape de adevãr sunt aceia care admit procesul de continuitate modernism-posmodenism, postmodernismul ca „o nouã «fatã» a modernitãtii” (Matei Cãlinescu). Contestatarii de la bun început s-au arãtat neînduplecati: „Postmodernismul este numele cel mai recent, sub care prostul gust comercial ia cu asalt integritatea artei, mimând un «epigonism sofisticat»” (Clement Greenberg). Chiar si pentru John Barth termenul este „stângaci”, ca si cel de „«postimpresionism», evocând activitatea unui grup de epigoni întârziati”. Ca dovadã de ce greutate logicã, intelectualã si de bun simt dau dovadã criticii postmodernismului, sã se ia aminte cã ei au trecut de la argumente la nervozitãti si insulte, pânã într-acolo încât îi acuzã de slãbiciune mintalã si de cine stie ce apucãturi politice pe adeptii postmodernismului si pe sustinãtorii evaluãrilor echilibrate. Unora le displace notiunea fiindcã exprimã ceva care se aflã „dupã aceea”; termenul ar mai fi „neinspirat” si deoarece modernismul este o trãsãturã constantã a civilizatiei si culturii, pe când postmodernismul ar fi lãturalnic si vremelnic. Inamicii s-au înmultit mai „recent”, desi, la o adicã, multi se trag din mantaua postmodernistã, dar „înnoitori” cum sunt, nu vor cu nici un pret sã accepte antecesori.
Iar asocierea cu political correctnes nu-i decât o chestie politiceascã, nici vorbã, care pune în suferintã tot ce atinge. Incriminarea adusã postmodernismului românesc pe motiv cã ar fi o formã fãrã fond, din cauzã cã noi n-am beneficiat de o societate postindustrialã, n-are nici justificare logicã si istoricã.
Parcã E. Lovinescu încuviinta, împotriva tezei junimiste, cã formele împrumutate pot stimula fondul, potrivit cu sincronismul. Modernismul românesc profita de o societate industrializatã când s-a fãcut istoria civilizatiei române moderne, antitraditionalistã? Simbolismul ca formã a modernitãtii se bucura de un context favorabil, la noi, în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea? Avangardismul românesc, un fel de hipermodernism, pare-se cã a fost premergãtor celui occidental, Europã industrializatã cu un secol sau douã mai înainte. Mai sunt invocate abjurãri de la postmodernism, dar apostaziile au fost frecvente totdeauna. Sã ne amintim numai de simbolistii transferati la Scoala romanã si la Scoala naturistã. Simbolismul ca miscare constituitã s-a isprãvit în prima parte a secolului al XX-lea, dar a rãmas infiltrat ca o constantã, ca si clasicismul, romantismul, parnasianismul, expresionismul, hermetismul. Paradigmele nu mor niciodatã cu totul, iar uneori renasc mai viguroase decât au fost. Fireste, se poate vorbi de un „climax” al postmodernismului prin anii optzeci la americani, dar actualmente aparentul abandon s-a reanimat în ultima vreme. Iatã douã exemple consemnate de curând: Johnatan Franzen (distins cu National Book Award în 2001) si Jeffrey Eugenides (laureat al Premiului Pulitzer în 2003), primul cu romanul Corectii, al doilea cu Middlesex, traduse în limba românã la Polirom. Acestia, alãturi de Dona Tartt si de altii dintr-un nou val recurg la remodelarea „vechilor” structuri mostenite de la Barth sau Hassan, dar cu reabilitarea epicului si a viziunii narative integratoare. În locul perspectivei fragmentare a postmodernismului din ultimele decenii ale secolului XX, prozatorii actuali construiesc potrivit cu tiparele clasicizante ale realismului târziu. Dar, recunoaste Eugenides, se mentin postmoderniste autoreferentialitatea, autofictionalizarea, impulsul deconstructiv, ironia si sentimentul alienãrii. Ideologia textualã a acestei noi promotii rãmâne asemenea cu aceea a camarazilor lui Barth si Hassan. Nu stiu dacã e cazul sã se cânte prohodul postmodernismului, chiar dacã se ticluiesc alte directii noi, sã zicem, „noul antropocentrism”, ”experimentalismul”, „himerismul”, „conexionismul”, „fracturismul”, „utilitarismul” (care vine tare de demult), „virtuali” online, fantasy si cyberpunk, ”transmodernismul” etc. Sã fim seriosi, adicã sã avem ceva umor. Iar dacã postmodernismul s-a „clasicizat”, e foarte bine.

Radu Voinescu
Postmodernism versus postmodernitate

Într-o anumitã mãsurã, o discutie despre postmodernism, acum, când în literatura românã acesta si-a dat obstescul sfârsit, pare de prisos. Subiectul tine capul de afis al dezbaterilor, polemicilor, controverselor de vreo douã decenii, iar lumea literarã, dacã s-ar fi sãturat de atâta bãtut apã în piuã, ar fi cam trebuit sã-l abandoneze mai demult. Nu s-a întâmplat asa din mai multe motive. Mai întâi probabil pentru cã nu aveam altceva de pus în loc, nu era altceva de abordat, nu exista nimic comparabil, ca anvergurã a angajãrilor din partea scriitorilor si a criticii. Apoi, pentru cã la ora la care el expiase ca modalitate a scrisului, promotorii lui tocmai începuserã sã ocupe posturi în universitãti si slujbe de un nivel mai înalt în ierarhia mass-media, ceea ce le-a îngãduit sã continue cu si mai mare fervoare punerea pe tapet a unor chestiuni care ar fi trebuit sã facã doar obiectul studiilor si istoriei literare. Studii serioase despre postmodernism la noi nu s-au prea scris. Vreau sã spun cã nu s-au scris destule. Cele câteva care existã denotã, prin numãrul lor redus, faptul cã la noi literatii preferã sã se consume în bãtãlii de gazetã si mai putin sã se astearnã la muncã în orizontul unei arii critice si teoretice care implicã o cheltuialã considerabilã de timp si de energie. Desi, pânã la urmã, dacã privim lucrurile cu o dozã de detasare ironicã, fragmentarismul postmodernismului, lipsa lui de coagulare nu puteau fi ilustrate mai bine.
Ce a rãmas din postmodernismul românesc? Nedelciu, Grosan, Cãrtãrescu, Soviany, Gârbea (în teatru) si, nu în ultimul rând, Foartã, care, prin Caragialeta si Erau ziare, evenimente… se dovedeste un postmodernist întârziat, dar de o pregnantã care recupereazã multe dintre restantele celor care apucaserã pe acest drum înaintea lui. Aceasta în conditiile în care Serban Foartã se dovedise deja cel mai mare manierist al literaturii române, un domeniu în care, iatã, a fost tot un fel de recuperator de epoci si curente. E, totusi, destul ce rãmâne, e o proportie mai mult decât onorabilã, tinând cont de potentialul unei literaturi destul de mici cum este a noastrã.
O eroare care se face adesea este aceea de a pune semnul egal între optzecism si postmodernism. Marta Petreu si Liviu Ioan Stoiciu, de exemplu, nu sunt poeti postmoderni. S-au realizat, cel mai bine scriitorii care au reusit sã se serveascã de postmodernism, nu sã-l serveascã. Când Gheorghe Crãciun a scris Pupa russa, a spãlat pãcatele Frumoasei fãrã corp. Vreau sã spun cã aceia care au mizat mult prea apãsat pe tehnicã - si n-au fost printre pionieri, precum Mircea Nedelciu - au pierdut la examenul final. Cei mai multi scriitori postmoderni de la noi s-au agãtat de posibilitãtile tehnice pe care le oferea jocul cu textul - si, la un moment dat, chiar intertextualitatea - pierzând din vedere povestea.
Cu vreo câtiva ani în urmã, Alexandru Musina se exprima, într-un articol din „Vatra“, cred, dar probabil cã si în alte locuri, în legãturã cu neligitimitatea utilizãrii la noi a termenului de postmodernism. Argumentul sãu era acela cã postmodernismul înseamnã un nivel social, economic, un stadiu al civilizatiei. Cum noi nu ajunseserãm la etapa postmodernitãtii, atunci pãrea logic sã nu fi asimilat nici elementele de suprastructurã care îi sunt proprii. E adevãrat, dar înapoierea noastrã la nivel social nu putea fi o piedicã în calea circulatiei ideilor. În istoria româneascã nu este prima oarã când avem de-a face cu o formã fãrã fond. Acum, la nivel literar, forma a trecut. În vreme ce societatea postmodernã îsi face din ce în ce mai prezente ipostazierile.
Asa cã, pânã la urmã, cum n-am consumat din dimensiunea artisticã decât latura literarã a postmodernismului, probabil cã vom vorbi încã vreo câtiva ani de aici înainte despre el. Si aceasta pentru cã ne vor intriga încã mult timp manifestãrile lui. Multi oameni de litere, multi intelectuali vor fi în continuare prea putin dispusi sã accepte axiologia acestui sistem. Care constã din a amesteca valorile, din a promova non-valoarea la rangul de produs artistic. În viata literarã - pentru cã postmodernismul are o laturã esteticã si una eticã - se fac deja simtite micile seisme pe care le provoacã promovarea unei avalanse de non-talente.
Dezbaterile despre postmodernism va trebui de acum sã iasã din cadrul iremediabil limitat al operei. Pentru cã am intrat în postmodernitate.