Constantin Ciopraga - 90
Personalitatea literatului de exceptie

Constantin Trandafir

În planul literaturii, Profesorul Constantin Ciopraga s-a consacrat o vreme unor studii monografice: Calistrat Hogas (1960), G. Topîrceanu (1966), Mihail Sadoveanu (1966), lãsând a se întelege cã de asa ceva aveam nevoie urgentã, cum s-a si confirmat mai apoi. Cu alte cuvinte, Profesorul vede bine si putin mai repede decât restul lumii în acest domeniu al culturii românesti. De altfel, cine îl cunoaste aievea, nu doar prin operã, se poate convinge mai lesne de aceastã virtute. Desi om de bibliotecã si de catedrã, totdeauna a rãspuns la apelul actelor de culturã, în Cetate, sau le-a initiat, oficiind sobru, impecabil, solemn ca într-un sanctuar, în ritmul culturii. La aparitia în 1973 a monografiei Hortensia Papadat-Bengescu, se pãrea cã acesta e cadrul predilect al istoricului literar, gospodãrit cu o liniste „netulburatã”. Prin aceste monografii rezistente si prin Literatura românã între 1900 si 1918 (1970), Constantin Ciopraga pune piatrã de temelie la prestigiul criticii istoriografice, departe de „montajul” lansonist, suspectat de factologie, si mai aproape de biografismul sante-beuvian, din înaltã pretuire pentru literatura ca artã. Contribuie si la consolidarea demnitãtii documentului, aplecându-se asupra cercetãrii cu infinitã rãbdare, seriozitate profesionalã si de multe ori cu o scriiturã dezinvoltã, datoratã severelor si energicelor discerneri, care asigurã atractia si interesul pentru epoci literare si valorile ei. Metodele sunt biografice, istorice, sociologice si axiologice pentru a ajunge la semnificatiile de adâncime. În tot ce scrie istoricul literar pune competentã, acribie si seriozitate - efort anevoios, foarte necesar pentru o culturã a cãrei soliditate se verificã prin modul în care este valorizat tezaurul ei în lumina actualitãtii.
Portrete si reflectii literare (1967) deschid o altã dimensiune a scrisului sãu, reflexiv-eseistic, bine cumpãnit, între rigoare si largã deschidere, al comentariului deopotrivã relaxat si erudit, elastic si problematic. Sinteza istorie literarã-criticã-ideologie se împlineste prin cartea emblematicã a Magistrului, Personalitatea literaturii române (1973, ed. a doua 1997). Despre personalitatea unei culturi în raport cu altele nu putea sã scrie cu temei decât, evident, o personalitate de anvergurã, un istoric literar de mare altitudine, un cunoscãtor de adâncime al evolutiei culturii si literaturii noastre, dublat de un spirit de rarã capacitate asociativã si disociativã, cu o putere expresivã împunãtoare: „Departe de orice fanatisme si apologie, dar cu voluptatea adevãrului, sinteza aceasta reprezintã în esentã puncte de vedere, poate mai exact o meditatie despre literatura românã în raport cu alte literaturi romanice sau de alt gen. Alte perspective sunt nu numai posibile, dar si necesare. Luciditatea ne obligã sã declarãm, magna voce, cã dacã ritmul constructiei nu e totdeauna acela pa care l-am cãutat, în cazurile în care este onorabil acest ritm se reazemã pe valorificarea sugestiilor mai vechi. Toti suntem debitori înaintasilor. Nimic nu se naste din vid...”. Pasionat al artei si al ideilor, Constantin Ciopraga are si privilegiul restaurator de a redimensiona aspecte si profiluri literare, de a discerne constantele definitorii ale literaturii române permanent raportatã la literatura europeanã. Domnia sa cunoaste si interpreteazã ansamblul din punct de vedere al unor realitãti inextricabile, dar si dintr-o perspectivã bine impregnatã de spiritul propriu. Stilurile individuale ale literaturii române s-au unit în coordonata stilului national si s-au concretizat în anumite dominante. Startul este dat de afirmatia, aforisticã si perfect îndreptãtitã, cã principiul unificator al constiintelor individuale este limba. Apoi, intrând în miezul dezbaterii, se discerne cum constiinta fenomenului autohton stã sub semnul tensiunii dramatice, dar cu estomparea tragicului, devenit un mod al melancoliei, de unde si cunoscuta noastrã „melancolie a istoriei”. Judiciosul analist este de acord cu opinia potrivit cãreia în Miorita nu-i vorba de pasivitate si fatalism, ci de sentimentul cosmic, dupã cum aspiratia spre desãvârsire prin jertfã se gãseste în parabola miticã a „mesterului Manole”. Cultura noastrã are o bazã folcloricã, dar s-a deschis spre universal, mai ales într-un proces de complementaritate cu civilizatia europeanã, dupã cum s-a preconizat cu deosebire de la „Junimea” la sincronismul lovinescian, un fenomen normal de intercomunicare, nu printr-un transplant mimetic, ci prin modificarea datelor preluate în functie de forma mentis . Intervine, inevitabil, un coeficient de refractie, de diferentiere. Specificitatea ei stã si în izbitoarea bipolaritate între clasicism si romantism, un proces de interferentã si sintezã spre desãvârsire. Alte coordonate caracteristice ale literaturii române, totdeauna puse în analogie europeanã, sunt deslusite cu maximã rigurozitate, de la prezenta naturii drept componentã existentialã la polivalenta dorului si situarea între solar si nocturn, care determinã o specialã vibratie liricã, „una din notele distincte ale literaturii noastre” (Mihail Sadoveanu); dar si tentatia stilului narativ, plãcerea pentru legendã si baladã, amestecul de realism si magie, precum si frecventa oralitãtii. Generatiile se succed asigurând continuitatea, cu tot spiritul novator pe care îl nutresc (observatie care astãzi nu prea mai este valabilã), pendulând între traditie si „ultramodernism” (avangarda).
Între constantele definitorii ale literaturii noastre sunt examinate convergentele mit-literaturã (cu stãruintã pilduitoare asupra lui Eminescu, Blaga, Mircea Eliade), dimensiunile fantasticului (am fi noi refractari la absurd, suprarealism, onirism?) si interludiile balcano-orientale, cu delimitãri si exemplificãri din literatura lui Anton Pann, Mateiu I. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Eugen Barbu. Cele „câteva rezonante” sunt destinate pentru adâncirea ideii de personalitate a literaturii române: Eminescu cât priveste metamorfozele timpului, I. L. Caragiale cu dislocarea prezentului, Creangã prin memoria timpului trecut, Sadoveanu care instituie o viziune româneascã a existentei, Rebreanu - constructor al romanului românesc modern, G. Cãlinescu - artizan al situatiilor duble si contrapunctice în Enigma Otiliei, Arghezi - sintezã de modernitate si suport popular, Blaga - între modernitate si orizont mitic, Ion Barbu, autor al unei poezii a „modului interior” etc. Scurtul capitol final adânceste ideea de proiectie în universal a vocatiilor si dimensiunilor specifice, justificând acea amprentã a literaturii române, corespunzãtoare pulsiunilor psiho-istorice speciale, anume „aspiratia rotundului”.
Disponibilitãtile reflexive ale lui Constantin Ciopraga s-au fãcut resimtite în progresie geometricã. Moralist modern, în fatã cu ideea de relativitate si cu problemele arzãtoare ale prezentului, domnia sa adoptã regimul meditatiei care tine de propria-i structurã. Istoricul literar a ajuns la concluzia fertilã cã „experienta fundamentalã” apartine unui excitator mentis în stare de mari aventuri spirituale. Miracolul cuvintelor este obsesia cãrtii Între Ulysse si Don Quijote (1978). Al cuvintelor devenite fapt artistic: „Scrisul poate fi voluptate, expansiune, mod de rezistentã. Din cuvinte au luat fiintã Ulysse si Don Quijote, care n-au existat...” N-au existat, dar literatura i-a ridicat la rangul de mituri, deasupra existentelor comune din realitatea strictã. Sunt „douã tipuri umane, douã categorii spirituale, între care pendulãm cu totii”. În eroul homeric recunoastem polul atitudinii lucide, ratiunea în raport cu exteriorul, inteligenta treazã, atasarea de realitate, truda de echilibrare a lucrurilor, gândirea pragmaticã, orientarea spre grandios, energia, practica astutiei; el „tine de un ritm clasic”, un clasicism laic sau, dacã apelãm la tipologia nietzscheanã, el, Ulysse, ar reprezenta apolinicul, mai cuprinzãtor în versiunea lui Constantin Ciopraga. Don Quijote, polul opus, simbolizeazã „idealismul neistovit”, „febrilitatea si îndrãzneala”, „credinta în eroic si frumos”, candoarea, inefabilul, sublimitatea, inspiratia dezlãntuitã, tentatia absolutului, negatia; eroul - dyonisiac si mai mult decât atât - ilustreazã „aspiratia spre extraordinar”, „incitã la meditatia melancolicã: despre absurd, despre extravagantã, himeric”. Noi întrezãream de mult cã istoricul literar, academic, imperturbabil, de structurã prioritar clasicã, va ajunge la cota întrebãrilor acute si a sondajelor febrile. Nici mai mult, nici mai putin, nu aprobã spiritul clasicizant (al unui Pontus de Tyard, de pildã), ideea unui „limbaj general” si a unor forme întepenite, în schimb se dã de partea rãzvrãtitului François Villon, acceptã frumosul labil, nu pe cel stabil, e foarte întelegãtor cu zbuciumul modernilor, admite, într-un loc, chiar prioritatea spontaneitãtii genuine fatã de deliberarea si elaborarea mestesugitã, încuviinteazã fantezia, misterul, aplaudã poezia „purã” si poezia ludicã. „Surpriza” apartine, desigur, prejudecãtii; apoi „universitarul” nici gând n-are sã respingã intelectivul, valorile clasice, metoda, constructia, claritatea. Mai e si vointa de largã receptivitate. Si sã nu uitãm un lucru foarte grãitor: Constantin Ciopraga este autorul volumului de versuri Ecran interior. Si, înainte de orice, îl intereseazã nucleul magnetic al artei, fãrã sã desconsidere nuantele, ecourile, reverberatiile „miezului”. Opera idealã este nu neapãrat cea modernã sau clasicã, ci aceea multiplu semnificativã, iar criticul are a explora aceste semnificatii si a medita în temeiul profunzimilor.
Sobrietatea, pasiunea investigatoare, expresivitatea, facultãti ale criticii lui Constantin Ciopraga, se regãsesc si în volumul Propilee, subintitulat Cãrti si destine. Autorul are grijã sã explice alegerea titlului, de fapt sã lãmureascã „programul” cãrtii încã de la început, în Inscriptie: “Simbolic vorbind, Propileele au functia unui «memento», avertizând si instruind în sensul reculegerii. Te consideri, poate asemenea celor vechi, un constructor. Ai cioplit coloane si frize, ai sculptat cariatide si figuri votive, - însã acestea nu sunt încã temple. Ele, piesele astfel pregãtite, asteaptã momentul convergentei, prinderea în încheieturi, clipa când, strânse într-un ansamblu, vor spune privitorilor mai mult decât niste lucruri disparate. (...) Nu numai poezia e re-creatã de cãtre toti cei care o cultivã, ci si pagina criticului. În spatiul cu dublã perspectivã al Propileelor, privind deopotrivã spre interior si spre afarã - cãutãtorului de frumos îi rãmâne ca bucurie efemerã mirajul templului imaginat, dar care nu va fi construit, poate, niciodatã”. „Sintezele” si „ansamblurile” Magistrului ne-au convins demult cã aceastã realitate nu-i exclusã. E adevãrat cã „propileele” de acum sunt „trepte”, dar si imagini ale metamorfozelor care au loc în „istovitorul tãrâm al creatiei”. Poate nici nu-i absolutã nevoie sã se ajungã la capãt, de vreme ce drumul contine mai mult: si dificultãtile, si frumusetea, si mãretia. În „galeria de portrete” vom gãsi o specificã aplecare portretisticã, abnegatie initiaticã, dar mai cu seamã proiectia acelei obsedante forma mentis. Dimitrie Cantemir, Heliade, Iorga, G. Ibrãileanu, M. Sadoveanu, Arghezi, E. Lovinescu, Tudor Vianu, G. Cãlinescu etc. sunt „modéle” propuse si adoptate pentru instituirea unei continuitãti culturale. Spiritualitãtii românesti nu i-au lipsit, deci, aspiratia spre sintezã, deschiderea largã spre universal, nostalgia arhetipurilor, tentatia arhitecturii colosale, temperamentul nelinistit-vizionar, vocatia luptei, mobilizarea resurselor fanteziei, viziunea totalizantã, armonia si limpezimea clasicã etc. Într-un cuvânt: monumentalul, cuvântul cel mai ademenitor pentru Constantin Ciopraga, mãcar cã astfel se dã pe fatã o preferatã plasare în zone de norocoase explozii ale spiritului românesc ori, pur si simplu, într-o nobilã nostalgie. E drept cã acest „renascentism” ascunde, de fapt, un umanism fãrã frontiere: de la „neoumanismul” lui Tudor Vianu la „constiinta universalã” a lui Romain Rolland, de la „spectacolul omenescului sfâsiat” al lui Bacovia la „solitarismul” lui Jean Giono, de la „tristetile” lui Camus la „comentatorul conditiei umane”, Marin Preda. Armonia si completitudinea sunt, în credinta sa, reperele care trebuie sã ne cãlãuzeascã oricând. Dar nu surprinde nici pactizarea cu mobilitatea lui Serban Cioculescu, cu insurgenta acestuia de prin deceniul al treilea al secolului trecut, cu un „fond polemic” „fãrã de care criticul riscã sã esueze în platitudine”.
Între „cariatide” si „figuri votive”, ca sã-i preiau metaforele, se situeazã Poezia lui Eminescu. Arhetipuri si metafore fundamentale, Mihail Sadoveanu. Fascinatia tiparelor originare, Amfiteatru cu poeti, Partituri si voci. Poeti ai acestui timp. Constantin Ciopraga se dovedeste mereu un spirit deopotrivã metodic si artist, ademenit de valori în general si românesti în special, din toate timpurile, care adeveresc personalitatea literaturi române, a culturii, si, odatã cu aceasta, certificã personalitatea însãsi a reputatului cãrturar.