Barometru

Christian Crãciun

La sfârsitul anului trecut a fost datã publicitãtii o cercetare sociologicã serioasã despre consumul de culturã în România. Între timp, subiectul a dispãrut desigur din presã, rãmânând doar sã fie invocat alarmist în discutiile private dintre intelectuali. Nu am competenta de a analiza fundamentele sociologice ale cercetãrii, desi destule nedumeriri rãmân. Cãci ce sens are sã-l întrebi pe locuitorul comunei unde nu bate nici GSM-ul dacã se duce la teatru? Þinând cont de raportul populatie ruralã - populatie urbanã, cifrele nu mai sunt atât de clare. Întrebarea ar fi trebuit adresatã - cred - doar locuitorilor din acele orase unde existã teatru. E doar un exemplu. În totul însã, acest sondaj ar fi trebuit sã aibã efectul canei cu apã rece aruncatã dimineata în capul somnorosului. Intelighentia noastrã trãieste încã într-un somn dogmatic. Iar dogma este: suntem farurile cãlãuzitoare, poporul ne urmeazã. Si când s-a trezit (?) cã „farul” este în realitate alde Gutã, a suferit un soc. Meritul teribil al acestui sondaj este cã ne-a pus în fatã o oglindã necrutãtoare, cu rãceala cifrelor, rãmâne doar sã stim ce facem cu aceastã realitate.
Iluzia unui popor alfabetizat, însetat de valorile culturale, admirându-si elitele, s-a spulberat odatã cu acest barometru sociologic. Ceea ce, mã grãbesc sã spun, este foarte bine. Cãci ne ajutã la o mai justã pozitionare fatã de consumatorii de culturã. Este vorba de o schimbare topologicã greu de înfãptuit, antrenând varii sectoare sociale, de la învãtãmânt la marketingul cultural, sã zicem. Jelirea pe mormântul „Cântãrii României” nu foloseste la nimic. Este, în schimb, nevoie de proiecte coerente de revigorare a cãminelor culturale rurale, a bibliotecilor publice, a seriilor de carte ieftinã si bunã, a cinematografelor care practic au dispãrut cam în proportie de 80%, a programelor de culturã generalã în scoli, a formelor de a subventiona turnee de spectacole diverse în orãselele moarte culturaliceste si în comune, introducerea unor forme non-clientelare de subventionare a cãrtilor, revistelor, spectacolelor etc. etc. Semnele unei reasezãri, modeste, se vãd totusi. O propunere surprinzãtoare a sugerat tuturor posturilor de televiziune sã acorde mãcar douã minute în jurnalele de stiri unor informatii culturale. Putin, dar mult. Se simte o foame de a vedea omul de culturã în carne si oase, de a vorbi cu el, depãsind rãceala televizorului. Lumea care se înghesuie la conferintele de la Teatrul National, la cele ale revistei Cuvântul sau cele patronate de Microsoft, lecturile plãtite sub egida Uniunii Scriitorilor, sunt initiative citabile. Statistic, sigur cã acest segment de populatie va reprezenta totdeauna o zdrobitoare minoritate. Inutilizabilã electoral. Majoritatea nu va putea în veci numi un pictor contemporan. Dar se va bucura de micii si berea dati de-a moaca de „ziua muncii”. Nu vã asteptati ca politicienii (statul) sã rezolve asta. Aici este de înlãturat o altã prejudecatã a celor care gândesc nu conform realitãtilor locale, ci dupã retetarul occidental. Ei ne propun ca panaceu descentralizarea. Numai cã, în Românica noastrã dragã si d(r)acã administratia este în general mai a-culturalã (ca sã folosesc un eufemism) chiar decât cetãteanul. A da pe mâinile ei trebile (id est bugetul & proiectele) culturii (la fel si ale învãtãmântului) este calea sigurã de a asista la prãduirea tuturor localurilor (ceea ce s-a întâmplat cu sãlile de cinema sau cu cele ale cãminelor culturale), „restaurãri” tip termopan sau ridicarea unor „monumente” ale kitschului dupã gustul fistichiu al cine stie cãrui administrator cu pretentii (vezi Clujul sau Bucurestiul, dar câte localitãti au scãpat de elanurile de „ctitori” ale unor edili cu ambitii?)
Barometrul acesta nu mãsoarã – cum par a fi înteles multi – un proces de prãbusire statisticã a consumului cultural dupã 1990. Este vorba doar de „coada” unui proces cu rãdãcini istorice foarte vechi, chiar în vremurile idealizate. Pe la 1870, Carol I dãdea un decret prin care interzicea sã se construiascã locuinte din chirpici. Ceea ce se întâmplã acum la Dunãre si s-a întâmplat anul trecut în alte regiuni tine de acea Românie pentru care „consumul cultural” este ultima dintre griji. România cu WC în fundul curtii, sau pur si simplu fãrã. Cãci nu-si poate permite decât o casã din chirpici. Si într-o tarã unde doar sub 8% din populatia ruralã are wc în casã nu se poate vorbi pretentios de „consum cultural”. Diferenta, de pildã, dintre Transilvania si sudul Munteniei sau Moldova de jos este în mare mãsurã si una de „culturalizare”. Neamul românesc nu a atins niciodatã un nivel satisfãcãtor de civilizare si, în momentul când sistemul de valori al traditiei s-a prãbusit, omul rural a rãmas fãrã alt reper axiologic decât ceea ce vede pe Taraf Tv, pradã oricãrui miraj asa-zicând „urban”. Scoala generalizatã sub comunism, imens aparat de mistificare si îndoctrinare, de umplere a creierelor cu poncife, a desãvârsit acest proces de spãlare a creierelor. Grav nu e cã sunt oameni care nu merg la teatru, ci cã un numãr covârsitor de studenti, de exemplu (si nu doar cei de la Litere) nu-ti pot cita nici o singurã revistã culturalã. Nicolae Manolescu observa recent cã nici mãcar profesorii de românã nu mai citesc. Perfect adevãrat. Un astfel de sondaj sociologic mãsoarã realist in-cultura nationalã. Grav este si faptul cã unii intelectuali s-au mirat atât la aflarea rezultatelor sondajelor. Asta aratã iarãsi lumea paralelã în care ei trãiesc. Personal, sunt de un pesimism ferm. Cred cã vom avea o populatie majoritarã perfect a-culturalã, lobotomizatã, care n-a citit nici o carte si n-a vizitat nici un muzeu si o „pãturã” subtire de „reprezentativitate” intelectualã, tot mai competitivã pe plan mondial. Ne va lipsi si aici, ca si în economie, acea middle class care sã fie membrana celularã de transmisie. Fenomenul sociologic De ce iubim femeile tocmai de aceea a fost atât de surprinzãtor, a pãrut cã aruncã o clipã, o pune între cele douã lumi, altfel atât de autarhice.
As mai putea comenta cifre. Dar ce rost are?