Gherasim Rusu Togan

Deochiul sau rãul de pãmânt

Deochiul este o veche traditie, atât la români, cât si la sasi din arealul Vãii Hârtibaciului, jud. Sibiu, cândva, într-o lume încãrcatã de adânci reverberatii magico-ritualice, deopotrivã accesibilã celor douã populatii. Conform traditiei, una dintre cele mai grave boli a copiilor este „deochiul de pãmânt”. El apare atunci când cel care posedã forte de penetrare a celui de lângã sine, priveste în acelasi timp victima si pãmântul de la picioarele sale. ,,Cã de cum s-o asezat pe copilã cu ochii din cap, pânã la pãmântul bãtut de piciorusele ei, mai mult n-am mai vãzut-o, un pas fãcând!”, îsi explica mama cauza paraliziei unicei sale fiice. Tot aici îsi avea cauza si frasul copiilor.
Dacã pruncul se îmbolnãveste de „fras”, „tremurici”, „aia rea” sau „neputinta picioarelor” (paralizia infantilã), procedurile magice cu rol vivicativ sunt diverse. Se aseazã de-a latul leagãnului, deasupra pruncului bântuit de boalã, un lemn dintr-o troitã putrezitã si cãzutã la pãmânt, ori o stinghie de la fereastra camerei în care s-a nãscut copilul. Se spune o rugãciune, apoi se bate cu degetul arãtãtor de nouã ori în fereastrã. Boala îsi va cãuta astfel ,,cãrare de ducã”. Sau doar în caz de „neputintã a picioarelor”, se aduce de la o mânãstire, unde s-au dat 70 de pomelnice, lumânãri si anafurã. Nouã nopti la rând se vor aprinde în camera în care zace copilul, câte patru lumânãri deodatã, vegheate de membrii familiei în mãtãnii si rugãciuni. La încheierea oficiului procedural, i se dã copilului anafurã sfintitã. Oricât de micã evolutie în bine este consideratã interventie miraculoasã a divinului. De asemenea, ca sã fie apãrat de când se naste, copilului i se prinde la brat „un ciucuras rosu”, sau i se aplicã un zbenghi în frunte, fãcut cu salivã si cenusã din os uscat pe câmp.
Revenind la persoana suspectã de a provoca deochiul sau rãul de pãmânt, acestuia i se atrage atentia de cãtre o persoanã cu rol proteguitor sã ia mãsuri proteguitoare, bunãoarã este îndemnatã sã spunã cu voce tare: „ptiu, ptiu, sã nu te deochi”, scuipând „mãrunt” în directia copilului, sau sã lase „urmã”, respectiv fir de pãr sau de lânã pe leagãn!
În fine, se apeleazã si la descântece, recurgându-se în unele cazuri la practica asezãri copilului, gol-golut, pe pãmânt, turnându-i-se pe crestet ,,apã descântatã”, pe care „s-o soarbã pãmântul”, apã dintr-un izvor sau fântânã „neînceputã”. ªi astfel, râul „va fugi prin sat / ca un câine turbat”.
În sinteza asupra raportului chirurgului Georg Pallar, privind „Credintele românilor asupra moroilor”, efectuatã de Valeriu Bologa, raport apãrut în 1784, la Viena si Lipsca, printre multimea credintelor combãtute de eminentul chirurg, Valeriu Bologa, în rezumatul sãu publicat în Anuarul Institutului de Istorie Nationalã, Cluj, IV, 1924, consemneazã si modul în care îsi trateazã valahii bolile: „Începutul curei la orice fel de boalã se face cu repetarea de 5-6 ori a unui descântec...” Cu referire la acest concentru, drept procedurã proteguitoare, autorul readuce în atentie, de astã datã prin procedura comentariului, un frumos descântec reprodus si-ntruna din cãrtile anterioare, ale cãrui valori vivicative erau utilizate pentru performarea actului curativ, în diverse ocazii. Asadar, apelãm în continuare la o procedurã mai putin cunoscutã, pentru a dovedi existenta unor forme conceptual poetice la intersectia remediului medical cu acela ritualic, cu scopul ca boala „sã-si piardã urma”.
Revenim, însã, la procedura noastrã, pentru a-i redimensiona structura si întelegerea. Semnificãm în deschidere existenta spatiului proteguitor de gândire pozitivã: un copil sãnãtos, cu rol prevenitor, sau bolnav, dupã botezul religios, ori mai înainte de acest ritual, este adus în fata descântãretei ca sã-l scape de „pociturã”. În revenirile sale asupra acestor proceduri, autorul adaugã modului de a concepe semantica, vãzutã în ideea cã descântãreata detine puteri magice asupra fortelor malefice si de aici viziunea de interferentialitate, anume cã fortele acvaticului si ale teluricului actioneazã deopotrivã asupra copilului. Bolnav fiind, el va prelua forte vivicative, respectiv energice din apa si pãmântul locului, redevenind în starea initialã si redevenind sãnãtos, el va fi asimilat acestor forte si prin sugestie si autosugestie curativã, se reîntroneazã armonia lumii.

„Asa sã treacã boala, cum a trecut ziua”
De la obiecte, substante si participare magicã, în lantul descântecelor, cel mai important univers în practicarea sa pare sã fie segmentul dedicat tratãrii magice a copiilor. O întreagã suitã de practici, de forme verbalizatoare, într-un joc imaginativ de mare fortã emulativã este pus în scopul salvãrii copilului, de „relele lumii, de rãii ca tãciunii”
Iar Maica Luminatã este imaginea idealului comun, Maica Salvatoare, înspre care se îndreaptã invocatiile. De altfel, descântatul, observã George Pavelescu, „este plin de elemente religioase, nu are nimic de el demonic si el seamãnã mai degrabã cu un ritual liturgic”. ªi mai ales, adãugãm noi, acele proceduri puse la cale întru salvarea copiilor în caz de boalã. Iar exorcizarea întru salvarea copilului pune în miscare o întreagã lume imaginarã, proces însotit de practici care se desfãsoarã într-o ordine impusã de importanta agentilor chemati în ajutor.
Dar sã urmãrim, pentru starea ce o avem în vedere, desfãsurarea acestui scenariu: descântãtoarea foloseste o oalã de pãmânt nouã, în care a turnat apã neînceputã, adusã în acea dimineatã de la un izvor, de cãtre „o fatã curatã”. În ea se aruncã nouã cãrbuni încinsi, procedându-se la numãrãtoarea inversã. Ceva trebuie sã redevinã la starea initialã! Se spune formula de descântec abia dupã stingerea cãrbunilor. Pânã atunci se amestecã apa cu cutitul, o datã de la stânga la dreapta, apoi în sens invers. Incantatia versurilor este aglutinatã de rostirea lor în soaptã. Cuvântul însã devine element cu efect curativ. Salba verbalã contine un sir de imprecatii, în scopul eliminãrii neprevãzutului. Starea e prezumtivã: „De l-o vãtãmat” urmatã de o întreagã gamã de referinte la adresa subiectilor dãunãtori, cãrora li se doreste rãul, în scopul readucerii victimei la starea normalã: „De l-o vãtãmat / o nevastã buzatã, holbatã / Ori de l-o vãtãmat, un bãrbat, crãcãnat si buzat, lacom si cu toti certat...”. Ambilor li se doreste rãul: Femeii, „pice-i pãrul ca fuiorul”, iar bãrbatului: „Crãpa-i-ar matele, curgã-i sângele, de-o fãcut vãtãmãturã, de umblãturã, curgã-i si dintii din gurã!”
Survolând un asemenea teren magic, prin urmare, dincolo de ideea ce o urmãrim, observãm cã prin asocierile ce se pot stabili, respectiv în limbajul ciudat de semne si de gesturi, descoperim modalitãti incipiente de transmis mesaje, care învelite în coaja cuvântului îsi amplificã valoarea cumulativ-curativã. Cuvintele, de altfel, s-au sacralizat, primind valoare tainicã si dar al alesii, doar ei pot sã aducã speranta ca viata sã-si reintre în normalitate, prin alungarea bolii si a necazului ce apasã pe umerii celor din jur, totodatã.