Centenar 1906-2006

Asteptându-l pe Beckett

Nu mai stiu de unde am împrumutat cuvintele din titlu, cert este cã mi-au rãmas în memorie, chiar dacã nu debordeazã de originalitate. Dau seamã, însã despre o personalitate a secolului trecut dificil de prins în definitii, de clasificat, asteptatã si recunoscutã ca atare târziu, cu uimire, drept unul dintre aceia care au schimbat paradigma literaturii, alãturi de Kafka (pe care l-a citit în germanã), Ionesco ori Joyce, as cãrui secretar va deveni, dupã ce sosise la Paris, în 1928, pentru a preda engleza la École normale supérieure din rue d’Ulm. Dar între cei doi dublinezi era o diferentã de „rasã”.
Samuel Barclay Beckett provenea dintr-o solidã familie protestantã din Foxrock, suburbie înstãritã a Dublinului. A urmat cursurile la Protora Royal School, unul dintre cele mai vechi colegii protestante irlandeze, unde învãtase si Oscar Wilde. Pe acesta îl va „urma” Beckett si la Trinity College, eleganta universitate georgianã din centrul capitalei irlandeze, prin care a trecut mare parte a scriitorilor anglo-irlandezi - Swift, Goldsmith, Berkeley, Burke… S-ar putea scrie o carte întreagã despre prezenta protestantismului în opera lui Beckett – versete din Vechiul Testament, fragmente din Manualul de Imnuri Religioase protestante sclipesc în textele sale. Dar semnificativ este cã în prima parte a carierei sale Beckett a fost interesat de filozofie, lucrarea sa de diplomã (si „primul sãu lung poem” - John Montague) trata despre Descartes. Un poet irlandez, amic de-al sãu, povesteste cã în acea vreme a cerut si a primit din Germania o „editie antedeluvianã” a operelor complete ale lui Kant. Replicile absconse ale lui Lucky din Asteptându-l pe Godot vor fi discursul funebru al cercetãrilor sale metafizice.
Dar, ca si Joyce - care provenea dintr-o familie de mici burghezi din nordul Dublinului si nu urmase scoli celebre -, Beckett se interesa si de limbile romanice. Eroul foarte erudit al primei sale scrieri (Dream of Fair to Middling Women, 1932, roman publicat postum), letargicul Belacqua, si-a primit numele de la un personaj dantesc, iar imagini împrumutate din Divina Comedia (cititã în italianã) pot fi regãsite si în Tous ceux qui tombent (1956). În afarã de italianã si germanã, Beckett citea spaniolã - era un mare admirator al lui Pedro Calderon de la Barca (1601-1681; îndeosebi La Vida es Sueño).
Cele mai aprofundate studii le-a fãcut, însã, în ceea ce priveste limba francezã, cu strãlucitul si excentricul profesor Rudmose-Brown, care era prieten cu numerosi poeti din generatia sa – Larbaud, Fargue, Stuart Merrill, Viélé-Griffin.
Firesc, asadar, a luat drumul Frantei, mai întâi pentru un tur pe bicicletã al castelelor de pe Loara, în 1926, apoi ca lector, pentru o vreme, la École normale supérieure. Va descoperi libertatea intelectualã, alcoolul, iar May Beckett, o «mamã comico-realistã», dupã propriile spuse, va fi convinsã cã fiul sãu este un incapabil; Bill Beckett, un «tatã realist», si-a si declinat orice responsabilitate, ca sã n-aibã bãtãi de cap. Deloc surprinzãtoare prietenia cu bãtrânul maestru irlandez, care, aproape orb, l-a chemat în ajutor, ca secretar, pe când lupta cu stufosul manuscris al Veghii lui Finnegan (Finnegan’s Wake). E fascinant sã ne gândim, vãzând opera lui Beckett, cã el se leagã de Joyce chiar în momentul în care acesta se declara „la capãtul englezei” si devenea marele preot al „Tranzitiei” si al „revolutiei cuvântului”. Aceeasi preocupare o vom gãsi în eseul consacrat de Beckett Veghii lui Finnegan, unde ajunge sã declare cã „nu existã limbaj mai sofistic decât cel englez - care e abstract pânã la moarte”. Când Joyce descrie ceva, el refuzã gestul care precede cuvântul: „Nu scrie despre ceva; scrie chiar acel ceva”. În astfel de remarci putem afla sursa interesului manifestat de Beckett fatã de poetii suprarealisti precum Breton, Crevel sau Eluard, pe care i-a tradus pentru revista montparnassianã This Quarter, si putem retrasa ratiunile propriilor sale probleme lingvistice.
Deja, din câteva fraze ale eseului despre Joyce, apare o nouã viziune: Beckett vede lumea ca „un neîncetat proces purgatorial, nici recompensã, nici pedeapsã, nimic decât o serie de stimulente care-i permit motãnelului sã-si prindã coada”. Viziunea se accentueazã în remarcabilul eseu despre Proust, pe care Beckett îl va publica în 1931. stilul eseului se va arãta prea dens pentru a-i permite sã facã din el, asa cum dorea, baza unei teze de doctorat; dar ar putea servi astãzi drept temã a unei teze despre Beckett. Când noteazã, descriind ecuatia proustianã ca „necunoscutul alegându-si armele dintr-un arsenal de valori, si ele de necunoscut”, ar putea fi calea de a-si analiza dinainte propria operã. ªi când evocã greaua povarã a timpului, declarând cã „nu putem scãpa orelor, nici zilelor, nici lui mâine, nici lui ieri”, avem deja lamentatia unui Molloy sau Malone.
În acest Beckett al primilor ani avem o primã schitã a modelului international viitor. Capodopera acestei perioade este Murphy (1938), refuzatã de 42 de edituri, în care gãsim eroul gol-golut si într-un scaun rotativ, douã conditii esentiale în cãutarea Nirvanei. Ne putem gândi la faimoasa frazã a lui Pascal: „Tout le trouble du monde vien de ce qu’on ne sait pas rester seul dans sa chambre”. Murphy îsi rezolvã problema slujbei angajându-se la un azil, refugiu favorit al solipsistului beckettian. Se remarcã la aceastã scriere complexitatea demodatã a intrigii ce obscurizeazã mesajul. Nu doar pentru cã Beckett si-ar fi descoperit geniul pentru dialog si, încã mai mult, pentru monolog, care i-a putut elibera talentul de obstacolele formei, ci si fiindcã a trebuit sã scrie, apoi, în francezã, o limbã ce nu-i împãnatã cu metafore si calambururi, o limbã „în care e foarte usor sã scrii fãrã stil”. (Cioran va dovedi cã se poate scrie foarte bine si cu stil… Mais c’est autre chose…) Decizia de a scrie în francezã este un moment crucial în viata lui Beckett. La întrebarea cum si de ce aceastã decizie, se poate rãspunde, cu destulã sigurantã, cã rãzboiul marcheazã frontiera între cele douã perioade de creatie. Pânã acum, Beckett era un scriitor cu o anume reputatie. Începutul rãzboiului îl va prinde în Irlanda. De unde pleacã, declarând, se pare, cã preferã „Franta în rãzboi Irlandei în pace”. În spatele acestei afirmatii se ascunde o convingere profundã, desigur, Beckett nu avea de ce sã iubeascã o tarã care îi interzisese operele si care îl umilise public socotindu-le de un gust îndoielnic. În realitate, Irlanda era în afara jocului. Prin lungul sejur în Franta, sotia si prietenii francezi, Beckett se simtea mai legat de Montparnasse decât de Foxrock. Departe de a fi indiferent fatã de amenintarea nazistã, nu suportã antisemitismul si, în fata spectacolului stelelor galbene, al ostaticilor, nu se poate, spune, „sã rãmâi cu bratele încrucisate”. Intrã în rezistentã, scapã de justitia Gestapo-ului, se mutã cu familia la Roussillon, unde face munci agricole si încearcã sã scrie în timpul noptii. Watt, textul de frontierã între cele douã perioade lingvistice, e poate cea mai irlandezã dintre cãrtile sale, ca si cum separarea urmeazã culorile peisajului natal. Tema centralã este descompunerea verbului, crucificarea intelectualã a lui Watt, care descoperã cã nu poate explica cu claritate ceea ce se întâmplã, chiar lui Sam, însotitorul sãu din azil. În textele viitoare, Sam va dispãrea, impunându-se monologul - al lui Molloy, Moran sau Malone, în francezã, sigur în scenã.
Sunt câteva teme familiare la Beckett. Prima ar putea fi importanta obisnuintelor. În eseul despre Proust, ea este „compromisul între individ si mediul sãu”; ne apãrã de realitatea care - dupã T. S. Eliot - „umanitatea n-o poate suporta”. Toate personajele lui Beckett ilustreazã acest aproape adevãr, cum se întâmplã cu Winnie, care enumerã obiectele din sacosa sa, în Oh les beaux jours, sau cu Molloy, care parodiazã repetitia ritualizând pânã la absurd, trecându-si pietricelele dintr-un buzunar în altul. (Nota bene: lui Joyce îi plãcea sã-si petreacã timpul pe plajã examinând la nesfârsit forma si textura încãltãrilor…) Nevoia noastrã de ceilalti este forma cea mai profundã a obisnuintei. Aici, geniul lui Beckett ne obligã sã facem fatã propriei conditii. În Proust, adevãratã minã de teme viitoare pentru Beckett, nevoia de a comunica atunci când nici o comunicare nu este posibilã apare ca „oribil de comicã”, câtã vreme „prietenia implicã o jalnicã acceptare a aparentelor”. Exemple revelatoare descoperim în viata cuplurilor Didi si Gogo din En attendant Godot sau Domnul si Doamna Rooney din Tous ceux qui tombent. Poate cã ei nu comunicã, în sensul propriu al termenului, dar micile lor schimburi de exasperare si tandrete le permite sã continue sã trãiascã. Nu lipseste tema dragostei („tema supremã a artei si cântecului” - W. B. Yeats, un alt premiul Nobel irlandez), „acest desert al solitudinii si imputãrilor pe care oamenii îl numesc iubire” (cum gãsim în eseul Proust). Vezi „oribilul comic” din Comédie, în care douã femei asalteazã un bãrbat cu cererile lor, dar, evident, nimeni nu ascultã pe nimeni si nu se sinchiseste sã justifice. Însã amintirile iubirilor sunt la fel de puternice ca în textele proustiene, chiar dacã, aparent, sunt trecute în derizoriu. De obicei, singura companie a unui erou al lui Beckett aste o cotoroantã decrepitã, ceea ce subliniazã absurdul cãutãrii sufletului într-o „gaurã dintre picioare”. Ca si Swift, Beckett acceptã cu greu lipsa de demnitate a vârstei înaintate, spiritul înlãntuit într-un corp putrezind. Acei struldbrugs din Cãlãtoriile lui Gulliver sunt antecesorii pãrintilor din Fin de partie, închisi în pubelele lor, orice ar însemna dragoste reducându-se la scãrpinatul reciproc pe spinare. Existã o poezie a degradãrii care subjugã la Beckett, o poti admira pe Doamna Rooney - aceastã masivã Reginã Lear -, sau pe hidoasa Moll din Malone meurt.
„Sã ne gândim la orele în care, îmbrãtisati, osteniti, în întuneric, cu inimile strãduindu-ni-se la unison, asteptãm sã spunem în vânt ceea ce nu este decât fiinta exterioarã, noaptea, în iarnã, si sã fim ceea ce am fost deja, si sã ne scufundãm împreunã într-o nenorocire fãrã nume apãrându-ne. Iatã ceea ce trebuie sã vedem curaj, asadar, bãtrâne prunc pãros si adorat.,”

Florin SCARLAT

Samuel Beckett intervievat de Samuel Beckett
de Samuel Beckett

Introducere
La sugestia unor cititori loiali, Nicolas Pineau si Gregory Seagle, m-am aruncat direct în greaua misie de a-l deranja si a-l întâlni pe cel mai dificil, pe cel mai timid si pe cel mai reticent dintre maestri literaturii moderne. Perspectiva de a vorbi în persoanã cu acest irlandez canonic dramaturg, poet, contribuabil francez, jurnalist biografic, colectionar de timbre si proprietarul unui câine (colley berger) m-a umplut simultan de spaimã si teroare. Am tot amânat timp de câteva sãptãmâni înainte de a încerca sã obtin o întâlnire. În fine, m-am hotãrât s-o termin cu asta si, dupã cel putin o mie de apeluri telefonice (nu stiu de ce, linia era mereu ocupatã), în modestul, dar frumosul apartament al lui Beckett din bulevardul Saint-Jacques, nr. 38, o persoanã încântãtoare, care a pretins cã este „Asistentul personal al D-lui Beckett cât si prietenul sãu invizibil”, a rãspuns la telefon si a vorbit cu mine. Am cãzut de acord asupra faptului cã as putea fãrã îndoialã sã iau interviul si cã puteam rãmâne cât timp voiam, cu conditia sã vin imediat, sã-mi aduc propriile tigãri si sã fumez cumpãtat. „Ah, aveti dreptate!”, mi-am spus (oficial) de cum am închis telefonul, amintindu-mi de consecintele dezastruoase ale faptului cã am fumat copios tigãri în timpul interviului cu Marcel Proust, în 1922, atunci când nu eram încã decât un adolescent!
La insistenta prietenului D-lui Beckett, întâlnirea convenitã era la o cafenea apropiatã a cãrei terasã rãmânea deschisã toatã iarna.
Dupã ce am trecut rapid pe la chiosc ca sã-mi cumpãr un pachet nou de Gitanes, m-am dus la cafenea si am comandat douã cesti de cafea ca sã mã pregãtesc pentru sosirea lui Beckett si, de asemenea, ca sã-mi dau curaj. În tot acest timp, am avut de suportat privirile bizare ale patronului. Beckett a sosit, din pãcate, mai târziu decât prevedeam, s-a asezat si si-a terminat cafeaua. Am pãrãsit barul si l-am urmat pe autorul taciturn. Am trecut prin fata Sofitel-ului, am coborât pe bulevard, apoi am urcat scãrile ciudat de familiare. Speram cã vioiciunea mea naturalã nu-l va coplesi pe acest profet orfic al melancoliei comice si al disperãrii burlesti, nelãsându-mã sã-mi umplu carnetul decât cu elipse punctate ale tãcerilor sale, râsete si plânsete tãcute. N-aveam de ce sã mã îngrijorez! Gândeam cã nu va tãcea deloc si nu mi-am amintit de vreun subiect stabilit dinainte. Constrângerile mãrimii acestei pagini vor limita publicarea la doar câteva fragmente din deliciosul nostru dialog glumet.
Interviul

I
Spargerea ghetii

Beckett: Sã vorbim aici.
Beckett: Dumnezeule, nu.
Beckett: Sã fumãm.
Beckett: Nu acum, nu.
Beckett: Gitanes.
Beckett: Nu, ba da.
Beckett: Am fost la chiosc ca sã…
Beckett: Am luat cafea.
Beckett: Înaintea interviului.
Beckett: Interviul? Nu, nu poate fi nimeni intervievat. Gérard, Franz, toate aceste marionete m-au fãcut sã-mi pierd timpul, cãci aveam sã vorbesc doar despre mine. Dar vreau sã fiu intervievat în sfârsit, fie ce-o fi.

II
Tata

Beckett: Era tata!
Beckett: Tata!
Beckett: Erai tu!
Beckett: Tu! În Irlanda, la Dublin, la Renvyle.
Beckett: Ce departe e totul, ce departe!
Beckett: Nu-mi aduc aminte! Tu?
Beckett: Mama? Tata? La New York, în California.
Beckett: Tata! 1964. Se maimutãrea, Tata. Am filmat.
Beckett: Îsi amintesti asta!

III
Ultimele himere ale lui Krapp

Beckett: Hai sã-l ascultãm pe acest sãrman idiot pentru care m-am pornit acum treizeci de ani, greu de crezut cã as fi ajuns vreodatã pânã aici. Cel putin s-a sfârsit, multumescu-ti tie, Doamne.
Beckett: Ce ochi avea ea!
Beckett: Totul era acolo, tot acest vechi stârv al planetei, toatã lumina si obscuritatea si foametea si chiolhanul… secolelor! Da! Lasã sã treacã! Isuse! L-ar putea distrage de la pretioasele studii! Isuse!
Beckett: Ce ochi avea ea!
Beckett: În fine, poate cã avea dreptate. Hm. Nimic de zis, nici pâs. Ce-i azi un an? Rahat mestecat din nou si dop în cur. Degusta cuvântul mosor. Mosoor! Clipa cea mai fericitã a ultimelor cinci sute de mii. ªaptesprezece exemplare de vândut, din care unsprezece la pret de en-gros bibliotecilor municipale de dincolo de mãri. Pe punctul de fi cineva. O carte sase silingi si câteva pence, opt probabil.
Beckett: Ce ochi avea ea!
Beckett: M-am târât afarã o datã sau de douã ori, înainte ca vara sã înghete. Rãmas asezat dârdâind în parc, înecat în vise si arzând sã sfârsesc. Nimeni. Ultime himere. De refulat!
Beckett: Ce ochi avea ea!
Beckett: Mi-am crãpat ochii ca sã citesc Effie din nou, o paginã pe zi, cu lacrimi din nou. Effie. As fi putut fi fericit cu ea sus pe Baltica, si pinii, si dunele. Nu? ªi ea? Pah!
Beckett: Ce ochi avea ea!

IV
Ne mutãm împreunã
Dansãm

Beckett: Îsi amintesti de 1953?
Beckett: Vei dansa cu mine?
Beckett: Cum am dansat înainte?
Beckett: Te vei învârti cu mine?
Beckett: Frunzele pe solul din pãdure!
Beckett: Dragostea incendiarã!
Beckett: Potolitã de Decembrie.
Beckett: Revino, vom arde pentru totdeauna!
Beckett: Ce rãmâne? Roze fanate!
Beckett: Vise prãfuite, oasele celor care eram.
Beckett: Ca zãpada, unde te duci?
Beckett: Mã gândeam cã sunt plecat pentru totdeauna.

V
Piquer Haystacks Calhoun

Beckett: Acea încãierare de luptã de la Harrisburg.
Beckett: Nu pot privi în urmã.

Trebuie sã continui.

Nu pot sã continui.

VI
Amintire
Albert Schweitzer la Lambarene

Beckett: Tatã?

VII
Paharul plecãrii

Beckett: Mai ai bani?
Beckett: Nici un sfant!
Beckett: Ei bine, cred cã e sfârsitul, atunci.

În româneste de Fl. SCARLAT