Boka Kotorska

Daniel Crãciun

Cine ar fi crezut cã drumul spre Belgrad si, apoi, spre Coasta Dalmatã trece prin Praga? În cazul meu, asa s-a întâmplat. Din câte am aflat, nu mai sunt curse aeriene directe de la Bucuresti la Belgrad, desfiintate demult din lipsã de clienti. Asadar, am ajuns întâi în aeroportul cosmopolit si aglomerat al capitalei cehe. Tânãrul pilot ceh al companiei care ne-a preluat de pe Otopeni ne-a “trântit” gospodãreste, ca pe un sac de cartofi, pe pista, de altfel, impecabilã. Din cele câteva companii aeriene de serviciile cãrora am avut privilegiul sã beneficiez, am constatat cã cei mai buni piloti, cu aterizãri precise si line, sunt cei germani, urmati îndeaproape de sârbi. Dar, sã nu anticipez.
Precum spuneam, Praga are un aeroport modern, aglomerat si cosmopolit, cum e firesc pentru o capitalã europeanã. Nenumãrate magazine si cafenele elegante, preturi pe mãsurã. Un ceai m-a costat vreo sase euro…
Dupã câteva ore ne-am îmbarcat în avionul de Belgrad al companiei iugoslave. Pentru cãlãtorul începãtor, ca mine, pe liniile aeriene internationale, orice impresie este cântãritã si înregistratã cu grijã, blazarea specificã rutinatilor sau snobilor nu s-a instalat încã. Astfel, am remarcat o schimbare într-adevãr în bine în eleganta si frumusetea stewardeselor, în calitatea gustãrii, în tapiseria scaunelor chiar. La apropierea de Belgrad am vãzut podurile rupte de peste Dunãre. Pista aeroportului era crãpatã si peticitã aproape ca soselele din Bucuresti, dar chiar si asa, aterizarea sârbului a fost perfectã. Odatã ajuns la sol, avionul hurducãia, dar ne aflam pe sol ferm, nu mai existau riscuri. Erau, fãrã îndoialã, urme ale rãzboiului, încã vizibile si dureroase pe alocuri la acea datã, anume, toamna anului 2004. Chiar si faptul cã pilotii sârbi erau atât de buni mi s-a pãrut urmarea faptului cã ei erau supravietuitorii, cei care nu au fost doborâti de inamici cu tehnicã mult mai performantã. A fost selectia cea mai durã cu putintã pentru profesia lor. Presupunerea se baza si pe impresia pe care mi-o fãceau când urcam sau coboram din avioane si ne urau “Dobrâi den!”. Nu erau piloti tineri, dimpotrivã, aveau vârsta potrivitã pentru a fi trãit “la mansã” împrejurãrile prin care trecuse tara si pãreau exact tipul de oameni care avuseserã parte de toate încercãrile si testele, cu sau fãrã mizã letalã.
De la Belgrad trebuia sã iau alt avion, pe o linie aerianã localã, pentru Tivat, un orãsel din Muntenegru, de pe Malul Adriaticii. Era un avion de tip mai vechi, bimotor, cu elice. Lângã un motor care întârzia sã porneascã se aflau mai multi tehnicieni. La un moment dat, exact ca în filmele de rãzboi, motorul a pornit, a iesit un fum negru, tehnicienii au lãsat capacele si avionul a fost bun de drum. Totul pãrea cam nesigur si dãtãtor de nelinisti... dar n-au fost probleme. Aterizarea la Tivat s-a fãcut conform orarului, nu înaintea unui survol deasupra incredibilului Golf Kótor.
Fericiti sunt aceia care trãiesc în locuri dãruite cu climã blândã si frumusete. Dar e prea putin spus “frumusete” sau “loc frumos”, atunci când frumusetea îti taie respiratia. Asa este Boka Kotorska, Golful Kótor de pe malul muntenegrean al Mãrii Adriatice.
Deti latitudinea de 42oN pare apropiatã de a zonei noastre, clima este cu mult mai blândã, chiar dacã nu lipsitã de capricii. Iarna, în luna ianuarie, temperatura medie zilnicã scade rar sub 8o C, iar vara trece rareori de de 26o C. Boka Kotorska este îngemãnarea a patru golfuri legate între ele prin canale înguste, la poalele Muntelui Orjen (1895 m), alcãtuind astfel “cel mai sudic fiord al Europei”. Golfurile interioare, care pãtrund în mijlocul muntilor, sunt Risan si Kótor, legate printr-un istm cu golful Tivat, cel mai mare dintre toate patru. Acesta, la rândul lui, se deschide spre Marea Adriaticã prin golful Herceg Novi. O dantelãrie alcãtuitã de geniul naturii din munti semeti, vãi înverzite si apa limpede a Golfului!
Sub aspectul originii geologice, acest miraculos loc este canionul unui râu scufundat, modelat de milenii prin procese tectonice si de carstificare.
De la Tivat, am mers pe drumul îngust care urmãreste linia tãrmului pãnã la Lepetane, unde se face trecerea cu feribotul pe celãlalt mal. Am fost uimiti cât de limpede era apa. Desi adâncimea trebuie sã fi fost destul de mare, poate de vreo zece metri, se vedeau perfect pestii sau pietrele de pe fundul apei, si o specie de meduze mari, gratioase. Urmând în continuare linia tãrmului, am ajuns la Herceg Novi, un orãsel-statiune aflat pe malul din fata iesirii spre Adriatica al golfului cu acelasi nume.
Conditiile de cazare mi s-au pãrut la început exagerat de austere, e adevãrat cã pentru atât plãtisem, dar dupã câteva zile am înteles cã sârbii, de felul lor firi sobre, sunt totusi niste gazde foarte bune. În plus, personalul nu astepta bacsis, dimpotrivã, când plãteai ceva aduceau restul pânã la ultimul cent, de parcã ei n-ar fi trecut pe sub stãpânirea turceascã! Noi, în orice caz, facem din asta o scuzã, ca si din multe altele. Sincer, la început îmi era teamã sã ies singur prin oras, pentru cã rãmãsesem sub influente mediatice din anii anteriori, pânã când am constatat cã nu se leagã nimeni de strãini, turisti sau aflati cu treburi. Oamenii sunt seriosi, îsi vãd de ale lor.
Golful Kótor a fost inclus oficial în asociatia celor mai frumoase 28 de golfuri din lume. Dar frumusetea devine si mai interesantã dupã ce afli istoria lui bogatã. Strãvechi centru locuit de iliri, beneficiind de timpurii influente grecesti, tãrmurile întortochiate ale golfului au intrat în lumea romanã la începutul secolului al II-lea î.Hr. Kótor a fost cunoscut ca oras fortificat de timpuriu, întâi sub stãpânirea romanã (Acruvium), apoi, sub goti si bizantini. Pe la anul 809 se formeazã aici un fel de confrerie navalã cvasi-independentã, care concura Venetia si alte puteri maritime ale timpului. Tocmai din acest motiv venetienii au încercat sã-si aserveascã regiunea, ceea ce au si reusit în anul 1420. Stãpânirea turceascã a început în anul 1538 si a durat pânã la 1797, când teritoriul a intrat în componenta Imperiului Habsburgic. Italienii, francezii, rusii si germanii au trecut si ei pe aici, în diferite etape.

În aceastã istorie îndelungatã si încâlcitã nu au lipsit bãtãliile aprige, cu eroii lor. În prezent, orasul Kótor are 19 000 de locuitori, este plin de monumente de o inestimabilã valoare si se aflã sub protectia UNESCO. Se spune cã aici ar fi locul de bastinã a numerosi cãpitani de marinã, existã si o scoalã navalã reputatã, ceea ce nu-i deloc de mirare. Populatia întregii regiuni este de aproximativ saptezeci de mii de locuitori, nu foarte mult, având în vedere suprafata.
La acel început de octombrie, statiunea Herceg Novi era plinã de pensionari nemti, acestia fiind, probabil, o prezentã constantã a zonei. Cu engleza nu reuseam sã comunic mare lucru, însã majoritatea localnicilor vorbesc germana si foarte multe inscriptii si afise sunt în aceastã limbã.
Eram bolnav când am plecat de-acasã, sechelele unei boli mai vechi m-au trântit la pat cu febrã si pãreau sã mã împiedice sã plec în zilele premergãtoare. Venisem cu anumite treburi, era ceva nou pentru mine si purtam o rãspundere ca lucrurile sã iasã bine, dar aveam în geantã si prima listare a cãrtii mele “Zile si nopti în Wanamotu”, pe care musai trebuia sã o corectez în timpul liber. Editorul îmi ceruse asta dacã voiam sã mai fiu publicat în anul acela. Fac aceastã parantezã pentru a fi înteles în ceea ce vreau sã spun în continuare. Scrisesem despre tãrmuri si insule extraordinare si despre aventuri pe mare, fãrã sã fi pãsit vreodatã pe puntea unui vapor, în afara celor de pe lacul Herãstrãu ori, în câteva cazuri, de pe Dunãre, iar cea mai îndepãrtatã insulã pe care am ajuns a fost cea de la Capidava. Altãdatã, am fost chiar si în Insula Mare a Brãilei, desigur! Cu toate acestea, nu as putea admite cã am scris ceva fals, lipsit de trãire, bazat exclusiv pe experiente livresti. Þãrmuri exotice mai vãzusem, dar cu multi ani în urmã, în Africa. În golful Kótor am pãsit pentru prima datã pe puntea unui vapor maritim si, altãdatã, am iesit în largul Adriaticii cu o salupã. Am simtit o inefabilã împlinire, de parcã, “corãbierii strãbuni (…) i-am simtit bucurându-se întru mine”, ca sã citez un personaj al celui mai fascinant roman al literaturii noastre... În douãzeci si patru de ore de la sosire mã simteam perfect sãnãtos. Cu ocazia iesirii în larg, chiar mi s-a spus: “parcã ati fi fost marinar într-o viatã anterioarã!”. Exagerând, desigur, mã asemãnam cu vânãtorul din “Lost”, serialul hollywoodian, care, pânã sã ajungã în misterioasa insulã, trãia tintuit într-un scaun cu rotile.
Fiecare cãlãtorie deschide o poartã spre ceva, o precunoastere si o explorare a propriilor noastre limite. Dar, mã opresc aici, nu vreau sã calc pe urmele lui Coelho! (Nu cã lui i-ar merge rãu!)
Dupã ce mi-am rezolvat sarcinile îmi mai rãmãsese vreo zi si jumãtate pânã la plecare, timp în care am corectat cum am putut cartea, asezat într-un fotoliu de pe balconul camerei de hotel. Momentele cu adevãrat plãcute în viatã sunt rare, marcate de griji. În fata mea era o grãdinã cu palmieri (mari, nu ca la Mamaia) si un eucalipt bãtrân care îmi trimitea mireasma frunzelor lui lunguiete. În luna octombrie câteva soiuri de arbusti mediteraneeni erau în floare, cu flori rosii, galbene sau albe. Mai departe, în fatã, vedeam intrarea golfului, strãjuitã de o insulã cu o veche fortãreatã. Fortãreata Mamula a fost rând pe rând fort, leprozerie si, ultima datã, o închisoare strasnicã, un fel de Château d’If local. Este uimitor câtã seninãtate si noblete poate inspira acum un loc al suferintelor de odinioarã. Oamenii sunt foarte priceputi în a transforma orice colt de paradis în infern, dar Afrodita este mai puternicã si frumusetea învinge în cele din urmã. Cât de izbitor semãna tara aceasta, Muntenegru, cu Marina, tinutul alegoric descris de Ernst Jünger! “Câteodatã, stând pe terasã si privind cununile de flori ale grãdinilor, simteam adierea unei ascunse oboseli si anarhii. Si tocmai atunci frumusetea acestei tãri ne misca inima pânã la limita durerii.”*
Mi-a plãcut mult Boka Kotorska si mi-au plãcut sârbii si muntenegrenii, cu seriozitatea lor îmbufnatã. Seriozitatea celui care stie sã râdã, dar nu are chef de râs. Într-un fel, îi caracterizeazã cântecul acela, “Umoran, umoran sam prijateliu umoran…”**, sterpelit si transformat de un gurist de-al nostru în manea. Este nostalgia celui care se simte nedreptãtit, se simte bun când toti îl cred rãu, dar îsi poartã cu demnitate regretele, frustrarea.
Este greu sã uiti Golful Kótor si sã nu-ti doresti sã revii acolo, dupã ce-ai trãit rãsãritul de soare la Herceg-Novi. Soarele rãsare din spatele muntilor, scãldând golful într-o luminã proaspãtã, în vesnic reînnoita lui generozitate. Diminetile sunt magice în acest fiord sudic al Europei…
* Ernst Jünger, “Pe falezele de marmurã”, Ed. Paralela 45
** Versuri de Jasmin Stavros