Christian Crãciun
Intrãri în labirint

Nu întâmplãtor, Dan C. Mihãilescu marcheazã, în prefata volumului Intrãri în labirint, Editura Libra, un adevãrat spatiu de crestere, specific lui Christian Crãciun, prin constanta ”fascinatie fatã de limbaj, mai precis pentru filozofarea Cuvântului”. Nu este întâmplãtor nici cã eseurile Intrãri în labirint oferã o solutie de dialog pe seama cuvântului întrupat tocmai la un autor, Nichita Stãnescu, cel care a preluat, cu recurentã, “lupta lui Iacob cu Îngerul”.
Eseurile aduc în prim plan o imagine strãveche, Cuvântul ca labirint. Viziunea este, la adânc, mitologicã, în ciuda supliciului unui sceptic, si el “mântuit”, din multele mãrturisiri, glosãri la cãrti-existente, ipostaze ale logosului. Gânditorul întru rostire, pe urmele lui Noica, exerseazã (pe) claviaturi lingvistice diverse. Angoase si premonitii sunt protejate tocmai de registrele stilistice. Spectacolul este si de limbaj. Poezie si gnomism coexistã în pagini care tind spre parabolã, mai ales cea biblicã, în urma cãreia se aseazã oricare luptã cu logosul. Christian Crãciun vizeazã o altã “nastere a tragediei”, cu acelasi fundament nietzchean, un impas, o crizã a limbajului, “intrãri” , experiente, exercitii de lecturã/trãire, meditatii si temere de vid (lipsa referintei), dar voluptatea cu care mânuieste cuvântul conduce la în-trupãri, de unde si ingenioasa mutare finalã în imaginarul daimonului nichitastãnescian, în fond salvare.
“Intrãrile” constau în rãtãciri, lupte dinãuntrul limbajului, cu iesire doar la trup, în felul daimonului nichitastãnescian, pus, herme(neu)tic, în luminã. Glosele tin de plãcerea, trãirea cuvântului, astfel îmbogãtit, si îmbunãtãtit, vãzut în pozitia de Pieta, în prezenta Celuilalt, al Îngerului, clarvãzãtorul care face exercitii de despãrtire, crizã, rupturã, alterare, adresare. Lupta lui Christian Crãciun este, de aceea, spre fiintare,textul devenind rostire; Calvarul limbalului, schitat filmic, transformã fragmentul-text în Sens, cartea-existentã e drum, purificare. File de jurnal în prozã, de meditatie sunt coagulate în jurul Sensului, justificã textul pe Cale/Dao. Chiar dialogul lui Apollo cu Dionysos actualizeazã lupta lui Iacob cu Îngerul, de unde si efectul de dupã suferintã versus întrupare, situarea dincolo de dihotomie. Riturile de fixare a luptei apolonicului fatã cu dionisiacul se desfãsoarã pe o figurã centralã, ouroboros.
Paginile despre suferinta Cuvântului sunt acute. Existã o puternicã mobilitate si selectie a lecturilor, un ton grav al interogatiei, smereniei sau optiunii, cât si scrisul/cititul purtat ca oracol. Surprinde re-dimensionarea micilor si marilor profetii, dinamizarea ori dislocarea unor spuneri, vidate prin utilizare, preluarea lor dintr-un unghi fecund, chiar paradoxal. Dialogul Apollo-Dionysos se mutã în spatiul de crestere al Logosului. Scrierea este privitã ca înger. Întocmai ca în parabola talantilor, Cuvântul trebuie înmultit/îmbunãtãtit. Criza comunicãrii adusã de inflatie adduce golul referential. Între “dezastrul amutit” si nevoia purificãrii limbajului, accederii la Sens, Christian Crãciun introduce lupta. Întâlnim pagini de mãrturisiri, de meditatii la ordinea Cuvântului, pagini de hermeneuticã, perspective etice, estetice, formulãri dezarmante si revelatii.Autorul rãscoleste pilde, spuneri celebre sau obisnuite, le re-lanseazã în matrice actualã, consumã viziuni si trãiri care vin dupã experiente fundamentale în textexistente. Interogatii imposibile se alãturã unor rãspunsuri problematizate, vizionare.
Cuvântul, în ciuda crizei de Sens, rãmâne tot Cale Regalã, Christian Crãciun schitând un excurs filozofico-eseistic pe un mit evident, cel al creatiei, care pune în miscare mãrturisiri si referinte livresti, trãiri si oracole. Surprinde dispozitia autorului pentru roluri, existentiale si stilistice, totodatã, de la cel angoasant/apocaliptic la cel auroral, de la dramaticul mânuit de limbaj la mânuitorul marcat de “luptã”, ca Iacob , vezi daimonul. De unde si paradoxul, punerea la/pe Cale, desferecarea temelor, motivelor, afirmatiilor memorabile, subtilitatea trimiterilor eseistului, îndârjit în ale Cuvântului, fericit, în ciuda semnelor de absentã dinãuntrul acestuia, pe o cale deja parcursã ca sã nu se creeze, deja, mari combustii, fie si stilistice. Cuvântul des/întrupat naste entuziasm, dar si disperare, ierarhii si adeziuni, revolte si temeri. Dar totul e accedere, dacã lupta conduce la împãcare apolonic-dionisiacã, la Cuvânt în trup, dovadã însãsi senzualitatea pe care o poartã limbajul în eseurile unui sceptic îmblânzit de rostire (filozofare, chiar pe aproape de Noica, în formula ei). Diversitatea stilisticã trage, si ea, o pânzã protectoare peste strigãtul de absente dinãuntrul verbului; se trãieste si textul Celuilalt, textul empatic, astfel încât frecventarea cãrtii ca lume creeazã tocmai Sensul, referinta, plinul vietii ca lecturã-meditatie. La fel se întâmplã si cu fragmentele de real. În virtutea “luptei cu îngerul” e transmutat în semn, pildã, e “însusi Cuvântul”.
Nu existã frondã în aceste eseuri, ci energie si, totodatã, combustia unui gânditor Calmat tocmai de varietatea stilisticã si de un rar suflu existential, dincolo de actualitate. Punând în discutie criza comunicãrii, cu istoricul de generatie, Christian Crãciun proiecteazã o altã “nastere tragicã”. Odatã cu rostirea, însã, au loc, formulã canettianã, “provincii ale gândirii”, exercitii democratice ale Cuvântului, cu toatã scriitura computerizatã, cu tot Babelul lingvistic, cu vidul referential, chiar. Autorul crede în smerenie, formã de rugãciune ca rostire. Formulãrile sunt, uneori, abisale. Dar orice “cãdere în istorie” devine trup/limbaj, angoasele verbale au energie stilisticã, nu angoaseazã, dimpotrivã.
Scene din realitate, film, fragmente livresti îi oferã lui Christian Crãciun un dublu, o posibilitate de împãcare a dionisiacului cu apolinicul prin asumare, distantare, transmutarea lor în textexistente. Revelatia se produce prin reîncãrcarea temelor, dialogului, vizibilã si la nivelul registrelor stilistice. Se trece alert de la foamea-semn a epocii comuniste la “teorema lui Gödel”, de la criza sensului la relativismul posmodernist (cu ce efecte!), de la inflatia limbajului, cu efectul paraliziei generalizate, la premonitia salvãrii ”din interiorul limbajelor excrescente” (tocmai punctual ucigas, nu?). Mobilitatea eseistului face casã bunã cu formulãri gnomice sau paradoxale, citatul se argumenteazã, speculatia relaxeazã.
În postfatã, Mircea Muthu semnaleazã una dintre paginile de poezie. Dan C. Mihãilescu indicã substratul “optimist” al meditatiilor-cale din volumul Intrãri în labirint. Fãrã îndoialã, Christian Crãciun are vânã de gânditor, subtilitãti stilistice, putere hermeneuticã, mobilitate si abilitãti tematice. Patosul tâsneste în orice paginã, existenta sa în limbaj este o mãrturie adâncã.

Viorica RÃDUÞÃ

Sorin Stoica
Jurnal*

Sorin Stoica, tânãrul prozator nãscut în Bãnesti (Prahova), muzeograf la Muzeul Þãranului Român si preparator asociat la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicãrii a Universitãtii Bucuresti ne-a pãrãsit la 6 ianuarie, dupã nici 28 de ani de viatã. Talentul sãu literar însã nu a avut nevoie de foarte mult timp pentru a se impune pe turbulenta scenã literarã româneascã, atât de refractarã în promovarea (pânã recent a) tinerilor scriitori. Editura Polirom, unde Sorin Stoica a publicat ultimul sãu roman, O limbã comunã, a tipãrit jurnalul* sãu din ultimul an de viatã. Remarcãm faptul cã editorul volumului a uitat sau a eludat voit faptul cã Sorin Stoica si-a fãcut debutul publicistic si a colaborat ani de-a rândul la ziarul câmpinean Partener, fapt mentionat de cãtre Sorin Stoica în volum. Ne întrebãm dacã gestul editorului a fost premeditat, ziarul câmpinean neavând statura celebrelor Vatra, Dilema Veche, Formula As, Cultura sau Ultimul Atu (?) sau a fost doar o scãpare regretabilã. De asemenea, observãm cã este ignoratã orice referire la judetul Prahova, chiar si la locul de nastere si locul mortii care, dupã modesta noastrã pãrere, ar trebui sã însoteascã data de nastere si cea a decesului. Poate cã de vinã este distanta mare între Bãnesti si Iasi... În mod evident. jurnalul lui Sorin Stoica nu ar avea aceeasi valoare dacã tânãrul scriitor din Bãnesti nu ar fi murit prematur si neasteptat si mai mult ca sigur cã Editura Polirom nu i-ar fi publicat jurnalul ultimului sãu an de viatã, ceea ce ni s-ar pãrea un lucru nedrept, moartea unui scriitor netrebuind, teoretic, sã afecteze receptarea scriiturii lui. Aceasta ori e bunã, de calitate si poate fi apreciatã foarte bine si în timpul vietii sau nu are valoare, iar moartea autorului nu ar trebui sã schimbe radical perceptia asupra operei. Evident, acest lucru s-ar putea întâmpla doar într-o societate idealã. Autor al mai multor volume, colaborând la redactarea altora, Sorin Stoica este confruntat cu aceeasi atitudine mercantilã a celor din jurul sãu care nu pot pricepe cum cineva poate sã-si dedice cea mai mare parte a timpului unor ocupatii neserioase, recte neaducãtoare de (cât mai multi) bani. „Cel mai tare mã calcã pe nervi cã, dacã îi spui cuiva cã ai scos o carte, a doua sau a treia întrebare care urmeazã în functie de imaginatia individului e: bã, da îti iese si tie ceva la golaveraj din treaba asta?” (pag. 33)
Este remarcabilã capacitatea tânãrului scriitor de a transforma oralitatea unor personaje pitoresti si vesnic prezente în lumea satului românesc în portrete bine trasate. Poate cã din acest punct de vedere personajele din Bãnesti, descrise ironic, caustic, cinic de cãtre autor ar trebui sã treacã peste umorile conjuncturale datorate penitei ascutite a consãteanului lor si sã aprecieze la justa valoare rãmânerea lor în paginile unor cãrti, privilegiu destul de rar în spatiul rural. O altã serie de remarci ne dezvãluie degradarea (aproape) iremediabilã a satului românesc ce duce lipsã acutã nu numai de investitii în infrastructurã, dar care se depopuleazã rapid. Nu stim cât de întemeiatã este informatia lansatã de autor conform cãrei 500 de consãteni de-ai lui, la o populatie de 2500 de oameni, ar fi plecati în Spania, însã nu ne-ar mira sã fie adevãratã. Degradarea umanã a satului poate fi urmãritã si prin împutinarea copiilor. Urmãrirea betelor de chibrit la marginea strãzilor dupã ploile torentiale de varã pare acum doar un joc infantil. „Am revenit dupã vreo patru zile de spital (...). M-am întors în Bãnesti si am regãsit acelasi sat, cu un ritm al vietii mai potrivit pentru lãuze.”
Un alt aspect interesant al acestui jurnal îl constituie aversiunea autorului (întru totul împãrtãsitã si de noi) fatã de mass-media valahã si servantii ei semidocti. „L-am ascultat ca prostul asearã pe Bãsescu cum bãtea câmpii. Cum trece timpul, am tot mai mult dispret pentru alde Marie Jeanne Ion si toti spãgarii din presã. Adevãrul e cã presa e plinã de analfabeti si insi cu o moralitate dubioasã, multi produsi chiar de facultatea pe unde mai predau si io. Indivizi care nu se pricep la nimic. Uneori mi se face jenã cã am contribuit si io la sporirea numãrului de vite încãltate din presã.” (pag. 28) „80% dintre ziaristii din presa românã nu prea au nimic în cap. Îi vãd venind în anul întâi, intrati pe pile sinistre, copii fãrã nici un pic de experientã de viatã sau de culturã generalã. Nu stiu nici mãcar cine e presedintele Frantei, se mirã cã trebuie sã citeascã ziare. De cãrti nici nu poate fi vorba sã le pomenesti. Cãrti trebuie sã citeascã tocilarii de la Litere. Jurnalismul e altceva, desi nimeni nu stie prea bine ce. În plus, se vorbeste mult de ce sunt privilegiate în presã subiecte din astea cãcãcioase, cu Miticã Dragomir si curul siliconat al nu stiu cãrei vedete. Oamenii ãstia de 19-20 de ani atât înteleg, nu-i duce mintea mai mult. Sunt subiecte ceva mai abordabile, la care nu trebuie sã-ti storci creierii prea mult.” (pag. 50-51). „Parcã în TV lucreazã oameni crescuti în eprubetã, care preferã sã se vaite în loc sã bea o bere sau sã facã un dus.” (pag. 95) În strânsã conexiune cu atractia autorului fatã de fenomenul televiziunilor se aflã fenomenul fotbalistic din România. Sorin Stoica a avut, de altfel, si o rubricã de specialitate în sãptãmânalul Suplimentul de Culturã în care analiza acest torent abãtut asupra României dupã 1990. Sorin Stoica a cãzut la fel ca multi alti scriitori în capcana fotbalismului si a personajelor abjecte care-l populeazã. Cu cât acestea sunt mai aberante, cu atât mai multi scriitori români simt nevoia sã le analizeze intoxicând si spatiul cultural cu prezenta lor.
Nu în ultimul rând, se cuvine subliniat umorul extraordinar ce rãzbate din acest volum, un umor al situatiilor care depãseste morbidul legat de starea de sãnãtate aflatã în continuã degradare. Chiar si în spital, spiritul de observatie nu-l pãrãseste, el descriind cu maxim umor ritualul dãrii spãgii sau al întâlnirii unui adevãrat clan oltean („Oltenii sunt o natie de oameni uimitoare. Toti colegii pe care i-am avut si erau olteni sau oamenii pe care i-am cunoscut si apartineau speciei asteia aveau ceva forfotitor, o neliniste nesãnãtoasã, o agitatie permanentã, cã îti venea sã îi legi de un scaun, stai dracu acilea si ciocu’ mic! Aleargã, se agitã, pentru cã se tem sã gândeascã.” (pag. 20)
E inutil sã devenim patetici si sã ne smiorcãim pentru prematura lui moarte: lui cu sigurantã nu i-ar fi plãcut!
___________
* Ed. Polirom, Colectia Ego-grafii, 2006
Codrut CONSTANTINESCU

Alexandru Desliu
Miezul lucrurilor.
Convorbiri cu Irina Petras*

Convorbirile par sã fie una dintre cãile prin care curiozitatea cititorului activ se mai apropie, încã, de universul unei personalitãti, desi timpurile actuale, cu mutatiile lor socante, par pregãtite sã arunce totul în gratuitate si desuet, pe nedrept si jignitor, adesea... Asadar, mai durãm, totusi, chiar dacã într-un spatiu al exceptiilor, unde seductia si gestul respectului pentru valorile autentice primeazã. Este cazul, printre altele, si al lui Alexandru Desliu, care, sobru, elevat si sincer interesat, cu toatã deschiderea sa de suflet, se strãduieste, cu realizãri totale, sã ne ofere, statuar, o personalitate cunoscutã într-un mediu aurit, cândva, de chipuri ilustre, respectiv al criticii, esteticii si istoriei noastre literare. Iar omul cu sufletul si întreaga viatã încã activã se numeste Irina Petras.
O carte de convorbiri, cu un itinerar dinainte stabilit si „de lungã autofictiune”, cum eroina precizeazã dintr-un început, prin care, chiar dacã anticipãm cu sinceritate, descoperim lumi si destine, si trãiri multidimensionale, rãmase în prezent la hotarul incertitudinilor, de unde „uimirea si disperarea mi se iau la întrecere”, se disculpã eroina cãrtii. Situat, prin urmare, „la mijloc de Rãu si Bun”, în expresie barbianã, Alexandru Desliu îsi supune reverentios personajul unui ritual de spovedanie, prin care se oferã o lume drept cunoastere, un itinerar situat sub o zodie de sorginte aparte, cea a visãtorilor ce-si fericesc dramatica existentã printr-o retoricã fundamentatã metaforic, chiar dacã existenta le este alungare în sfera „oceanului de gheatã”. Dar, desigur, inteligenta protagonistilor, respectiv a intervievatului si a intervievatorului, face ca axa timpului adus în discutie sã fie mereu schimbatã si, ca urmare, lectorul sã rãmânã statornic si pe mãsurã, de simtul admiratiei marcat. Apoi, prin sirul problematizãrilor ridicate, de tipul celor introductive, precum „De unde începe, stimatã Doamnã Irina Petras, familia dumneavoastrã?” sau „Descrieti-mi, vã rog, meleagurile pe care ati copilãrit”, urmate de cerinte, precum: ”Vorbiti-mi despre copilãria dumneavoastrã”, „Ce fapt istoric v-a impresionat copilãria?” s.a., autorul, Alexandru Desliu, oferã partenerului posibilitatea unor confesiuni sincere, învãluite în aura credibilitãtii, ale cãror rãdãcini îsi au sorgintea într-o existentã marcatã de însemnul exemplaritãtii. Si astfel, descoperim în rememorãrile Irinei Petras o copilãrie învãluitã în aureola unui basm de tip oriental si a unei adolescente marcatã de prezenta fetei cu pantofii Cenusãresei dintr-un întâi încãltati si niciodatã pierduti. Prin ce mijloace?
Cine va citi cartea, usor are sã afle cã fiinta, în ipostaza „gãgâlicei”, trãieste în lumea de magie a „povestii”, ca apoi sã triumfe sub steaua norocului, prelungitã cu razele ei magice peste fremãtãrile adolescentei, initiind-o în a-si defini posibilitãtile izbânzii, la întâlnirea cu lumea...
Cu recunostintã, astfel, eroina îsi emblemeazã lumea originarã, sub însemnul marii sale împãcãri, cã rãdãcinile transilvãnene i-au pãstrat si perspectivat totodatã, în albie si destin, întreaga desfãsurare a vietii. Universul familiei este integrat în spatiul aducerilor-aminte, decupându-se imaginile celor dragi, într-o pendulare de mare farmec, deopotrivã, în spatiul realului si al oniricului. Cu aceeasi pregnantã, Agnita, orasul de referintã pentru anii începuturilor, trãieste si prin spatiul scolii, univers ce revine de dupã cortina timpului, cu chipuri de dascãli-minune, chiar exagerat amplificati valoric, prin magica lentilã a timpului! Dar explicabil ca inocenta vârstei si forta sa intelectualã sã-i dea dreptul la absolutizãri de tipul. „Am spus-o de multe ori: liceul din Agnita nu m-a trimis în lume neajutoratã.” Depãnarea aducerilor-aminte din anii facultãtii adaugã noi portrete, excelente de altfel, ale dascãlilor de marcã ai scolii clujene de filologie, în frunte cu neuitatul Mircea Zaciu, mentorul sãu spiritual: „ Am început sã public constant de prin 1975, la îndemnul lui Mircea Zaciu (în Steaua, Tribuna, Transilvania, Ateneu, Tomis etc.). Eram asistentã la Catedra de românã pentru strãini si participam la diverse sesiuni stiintifice.”
Cu abilitate si rãbdare reportericeascã, Alexandru Desliu reuseste sã-si introducã „personajul” în universul cãrtii, respectiv al criticii si istoriei literare, domeniile referentiale pentru formatul intelectual al Irinei Petras. Descoperim în rãspunsurile la întrebãri, precum: „Ce v-a determinat sã alegeti critica si istoria literarã?”, „Cum selectati autorii despre care scrieti?”, mãrturii de mare relevantã în ceea ce defineste personalitatea unui critic literar, rolul pe care si-l asumã, calitatea verdictelor sale, dar si relatia dintre scriitor si critic, în noile mutatii. Decupãm câteva din optiunile intervievatei, nu fãrã a le semnifica valoarea lor aforisticã, prezentã în dese cazuri: „Iau cartea din teancul ofertelor, o degust pe vârful limbii, o plimb pe cerul gurii ca pe o licoare si astept sã-mi transmitã un imbold”. Sau „...timpul mã obligã la selectii critice”. Apoi, constientã de realitatea zilei: ”Cititul de plãcere în vremea socotitului de averi în plus ori în minus e sau devine, recunosc, o îndeletnicire cam frivolã. (Auzi, dom’le, de ce le arde ãstora !)”... ”Oricum, încerc sã citesc atent si dezinhibat si sã mã feresc de lauda care ucide...” Un capitol aparte, construit prin „conexiuni surprinzãtoare” si creionãri fine, îl constituie cel al rememorãrii prieteniilor din anii formãrii sale intelectuale, alãturi de portretele „marilor”, multe tesute cu o artã de mare finete artisticã, de altfel pe drept recunoscutã ca fiind o trãsãturã definitorie a întregii sale creatii critice. Inserãm la prima vedere: „Marian Papahagi avea o prospetime uluitoare a discursului... stia sã punã un accent cald pe toate lucrurile mici si mari care ni se întâmplau”; „...cãci trãsãtura definitorie a scrisului lui Ion Pop este tocmai dubla privire pe care o acordã textelor comentate: una dinãuntru, cu recunoasteri ale instrumentarului secret al marii poezii, alta din afarã, cu disecãri la rece ale aceluiasi instrumentar...” Ana Blandiana, „Ametitor de frumoasã si de elegantã... cu capul zvâcnind în sus, nestãpânit, cu o miscare mândrã a umerilor... invadând strada si orasul, care pãrea cã nu asteaptã altceva decât sã i se supunã.” Si lista s-ar putea continua...
În planul descoperiri si al ierarhizãrii valorilor literare, punctele de vedere ale clujencei par, de asemenea, cum îi stã bine unei transilvãnence, amestec de hârtibãceanã cu maramuresean (!), de o nobilã obiectivitate, impunându-se cu rigoare o conditie primã: iesirea din emotional si conjuncturã. Cât priveste critica literarã a momentului, convingerile sale se aureoleazã de aceeasi obiectivitate, în respect pentru valoare. Urmare, într-o asemenea grilã, „...nici o valoare impusã la un moment dat prin concertare în numele unor interese de grup (partid), individ, timp si loc n-au rãzbit dincolo de timpul ei trecãtor si „fãcut”. Criticul este de altfel în contra impunerii unei noi ierarhi: „Sã crezi cã o nouã ierarhie se impune... e si mai bizar!” De unde si convingerea cã: ”Poti forta intrarea în manuale, dar nu si intrarea în posteritate”.
Cu aceeasi detasare francã, fatã de jocurile de culise ale momentului, în rãspunsurile sale, Irina Petras îsi exprimã optiunile privind lipsa „cel putin deocamdatã”, a criticului „care sã iubeascã atât de total literatura românã, încât s-o descrie cu arta cârtitoare a lui Cãlinescu.” Iar criticului de azi îi imputã vina de a fi obsedat „...sã se delimiteze, încât se limiteazã la demitizãri, zice el, adicã la polemici goale”. Si ca urmare verdictul „panoramic” este categoric: „Astãzi criticul literar lucreazã la întâmplare, si-a pierdut perspectiva panoramicã”. Explicabil ca prin asemenea puncte de vedere transante, criticul sã ne convingã de robustetea tinutei sale etice, departe de compromisuri, de ispite fantasmagorice: „Sã fii deplin si asumat ceea ce esti mi s-a pãrut mereu mai greu si mai lãudabil decât sã te prefaci cã esti ceea ce n-ai fost si nu vei fi niciodatã”.
„Ocosã”, precum neamul sãu, Irina Petras se miscã prin „miezul convorbirilor” dezinvoltã si acaparatoare, sincerã si în tinutã intelectualã sãrbãtoreascã, cu o bogatã dozã de ironie si într-un dezacord total cu „demolãrile la modã”, toate aceste atitudini, si multe altele, avându-si o unicã explicatie: ”Luciditatea e o calitate scumpã mie.” Fãrã putinta epuizãrii tuturor fatetelor pe care Alexandru Desliu ni le oferã, conturând cu rãbdare si prin abile translãri în universulul aurit de sinceritatea spovedaniei criticului Irina Petras, ne multumim sã lansãm prezumtivului lector îndemnul descoperirii acestei cãrti de exceptie.
Iar dacã, în viziunea intervievatei, „Cãrtile sunt toate autobiografii, oricât de ascunse ori pe dos ar fi ele”, în multe din paginile acestei cãrti, tesute cu „..o (încã) neobositã, calmã scrutare înspre miezul de neatins al lucrurilor”, ne-am regãsit frânturi din propria lume.
* Editura Pallas, 2006.
G R T

Theodor Codreanu
Transmodernismul

La période que nous vivons est intéressante car elle induit une troisième phase génératrice de progrès différencié et réflexif : le transmodernisme, où pureté et impureté se cotoyent, tout n’étant pas seulement une question de dosage quantitatif mais également de compositon qualitative d’éléments microcomposés, intervenant dans une macro-composition, le niveau de meso- composition pouvant alors se déplacer plus ou moins fractalement. (Patrick Saint-Jean)

Se întâmplã în cultura/literatura românã lucruri importante cãrora nu (prea) li se acordã suficientã atentie într-o lume micã si mozaicatã, în care ne pare cã disemineazã mediocritatea agresivã, publicitatea desãntatã, falangele în jurul unor idei revolute, indiferenta (dacã nu furia…) în fata eruditiei si analizelor profunde si aplicate. Prea arareori comentatorii ori recenzentii se apleacã asupra unor cãrti „complicate”, ce-si propun sã impunã concepte noi, sã schimbe paradigme, viziuni asupra lumii (si) artelor. Pe de altã parte, e adevãrat cã circulatia ideilor si textelor este destul de precarã în societatea româneascã postdecembristã. Sunt câteva „centre de putere” în viata culturalã actualã (Bucuresti, Cluj, Iasi, Timisoara) care se consumã cu precãdere în interior, comunicã pre putin între ele, iar când o fac, avem cu precãdere polemici falacioase.
Iatã, asadar, cã nu ni se pare a fi exceptie un oarecare dezinteres (vinovat) în fata unui eveniment editorial: aparitia, la Editura Junimea din Iasi, colectia Studii transdisciplinare, a sintezei Transmodernismul de Theodor Codreanu. Conceptul dateazã de pe la sfârsitul secolului trecut (Carta Transdisciplinaritãtii e redactatã la 6 noiembrie 1994, la Arrábida, de Lima de Freitas, Edgar morin si Basarab Nicolescu) si ponderea acestuia în gândirea (nu doar) europeanã s-a augmentat constant. Revenirea la logica triadicã (a tertului inclus), dupã secole de domnie a conceptului reductionist „adevãrat/fals”, este o prezentã tor mai vizibilã în realitatea contemporanã. Realitate ce nu mai încape în grilele statuate în ultimele 2-3 secole; întâlnim fenomene cãrora nu le putem afla cauza, necum efectul (efectele). Cu atât mai putin reflectarea lor în creatia artisticã/literarã. Deodatã, (re9descoperim cã, din tripleta clasicã corp-suflet-spirit (trup-suflet-energie) abia dacã mai avem loc în primul, pe care am ajuns sã-l explorãm cu adoratie cinicã. S-ar cuveni sã facem, în sfârsit, pasul spre cel de-al doilea si sã vizãm (vizãm) treapta celui de-al treilea. O deschidere a însemnat psihanaliza si influenta ei asupra (studiului) literaturii/artelor. Undeva în zona unor asemenea deschideri îmi pare a se situa demersul cunoscutului „critic total” (cf. Mihai Cimpoi) si cu precãdere eminescolog Theodor Codreanu, îndemnându-ne sã reluãm calea extinderii lumii cunoscute prin colaborarea artelor si stiintelor, cu pãstrarea a ceea ce am câstigat deja; cale întreruptã vremelnic, cam pe la sfârsitul Renasterii, de rationalismul îngust, scientist, orientat exclusiv spre materia opacizantã. („Trans: acest prefix este astãzi seva dãtãtoare de viatã a culturii si omului. Acest prefix nu trece în nefiintã ceea ce depãseste, ci pune în miscare ceea ce depãseste, orientându-l spre un nou context” – Adonis [pseudonimul poetului si eseistului sirian Ali Ahmed Saïd; trãieste în Franta], apud „Rãdãcinile libertãtii”, carte dialog Michel Camus – Basarab Nicolescu, Ed. Curtea veche, 2004; a se vedea si Adonis - Vers un sens à venir, în Mémoire du XXIème siècle, No 1 - Complexité et quête du sens, Éditions du Rocher, Monaco, 1999 si în Bulletin Interactif du Centre International de Recherches et Études transdisciplinaires, no 15 - Mai 2000). Demers îndrãznet si cumva riscant, atâta vreme cât termenul transmodernism a fost cel mai adesea confundat cu cel de postmodernism. Theodor Codreanu face o adevãratã istorie a avatarurilor lui în capitolul „Ofensiva transmodernismului” (pp. 138-176) si apoi în „Temeliile transmodernismului” (pp. 177-129).
Ni se prezintã mai întâi Sfârsitul postmodernismului „proclamat” în 1991, cu ocazia Seminarului de la Stuttgart, de corifeii acestuia Ihab Hassan, MalcolmBradbury, John Barth, Raymond federman, William Gass. (Aflat acolo, românul Ion Bogdan lefter „s-a arãtat nedumerit de un asemenea generic [al seminarului] tocmai când în România postmodernismul se afla pe culme, biruitor…”)
Urmeazã Hipermodernismul – „o radicalizare a modernismului”, „o formã de divizare în sânul postmodernismului” si Para-modernismul, care „nu pretinde o depãsire a modernismului, ci are în vedere efectele vãzute si nevãzute ale acestuia”. Nasterea conceptului de transmodernism ar putea fi datatã prin anii ’80, când „a început sã fie folosit, cu torul sporadic”, substituit inadecvat postmodernismului (ex. Cristian Livescu, 1985).
Însusi Theodor Codreanu, chiar dacã îl practica în a sa criticã ontologicã, abia dupã lectura cãrtii Transdisciplinaritea a lui Basarab Nicolescu s-a „decis cã e timpul consacrãrii termenului de transmodernism ca marcã a noului secol XXI”. Asadar, care sã fie acoperirea acestuia? O cale este aceea propusã de Ziaudin Sardar: „Spre deosebire [de postmodernism], transmodernismul trece dincolo de modernism, se ridicã deasupra modernismului si se duce în altã stare de existentã. Astfel, spre deosebire de postmodernism, transmodernismul nu este o proiectie liniarã. Îl putem întelege mai bine cu ajutorul teoriei haosului. În toate sistemele complexe – societãti, civilizatii, ecosisteme s. a. – multe variabile independente interactioneazã în numeroase moduri. Teoria haosului ne aratã cã sistemele complexe au abilitatea de a crea ordine în haos. Iar aceastã ordine este alta decât aceea încãtusatã în logica bivalentã aristotelianã. „transmodernismul este transferul modernitãtii de la marginea haosului într-o nouã ordine socialã. Astfel, transmodernismul si traditia nu mai sunt douã viziuni opuse ale lumii, ci o nouã sintezã a amândurora”. Theodor Codreanu se întreabã „în ce mãsurã crestinismul poate fi compatibil cu transmodernismul: […] Rãspunsul nu poate fi decât unul: crestinismul este o religie transmodernã, prin excelentã” (p.162). abia acum ni se dezvãluie rostul prezentei în volum a unui întreg capitol dedicat teologiei Pãrintelui Stãniloaie, al cãrei transmodernism se întâlneste/comunicã cu „profundul transmodernism al Papei Ioan paul al II-lea, care a anuntat punti de reconciliere istoricã spre ortodoxie, spre islam, spre mozaism”. Un argumentnu se aduce prin prezentarea viziunii teologice a lui J. J. Fanella, conform cãreia „Dumnezeu scapã determinatiilor epistemologiei Umane”, fie modernã, fie postmodernã, pentru cã acestea „propovãduiesc o misticã a stiintei si a experientei, adicã «se încearcã întelegerea unei fiinte infinite cu mijloace finite». Asadar, transmodernismul deschide calea cunoasterii speciale, prin revelatie, iar nu prin «complexele de culturã» asumate de modernism si de postmodernism, în lumina relativismului care însoteste orice schimbare de paradigmã culturalã”. Demonstratia lui Theodor Codreanu curge convingãtor, firesc, precum o curãtire a grãdinii de buruieni si plante uscate în vederea unei noi însãmântãri. Autorul amendeazã fãrã complexe „un caz de inadecvare terminologicã: postmodernismul premodern” în care este surprins Constantin Virgil Negoitã („un remarcabil precursor al transmodernismului”), român din exilul american, autor de romane non-fictionale. El „reprezintã cazul singular al unui «postmodernist» care luptã strãlucitor si rãpune tocmai postmodernismul”, performantã ce „meritã cu asupra de mãsurã sã fie remarcatã”. Si alte atitudini de la noi sau de-aiurea sunt puse sub lupã si asezate unde le este locul – în sustinerea unei directii epistemologice muribunde ori în favoarea deschiderii spre un teritoriu nou al cunoasterii stiintifice si creatiei artistice. „Transmodernitatea e posibilã si în culturã, dar numai prin constructia unei hermeneutici noi, care sã-i deschidã calea spre zonele de transparentã ale lumii la lumen, cãci recuperarea luminii din opacitatea lumii, a culturii înseamnã cunoasterea lui Dumenzeu, în ultimã instantã […] în ce mã priveste, am încercat sã pun temeliile unei hermeneutici noi, pornind de la distinctia capitalã dintre «complexele de culturã»(care au traversat culturalul din renastere si pânã la postmodernism) si «complexele de profunzime» (zonele de transparentã)”. Ultimele capitole (XI-XVI) sunt dedicate aplicãrii acestei „noi hermeneutici” , socotind cã „premisele românesti principale întru întemeierea doctrinei «noului antropocentrism» transmodern sunt ontologia arheitãtii lui Eminescu, filosofia lui Blaga si cea a lui Noica, teologia Pãrintelui Stãniloaie si antitetice filosofiei lui Stefan Lupascu, la care se aliazã logica fuzzy [pe româneste, logica ideilor vagi – n. m. F. D.] a lui Constantin Virgil Negoitã”. În aceeasi categorie mai sunt inclusi, ca noi lecturi, Nietzsche, Mircea Eliade, C. G. Jung, Heidegger, René Girard, maurice Blanchot, Paul Ricoeur,. Mihail Bahtin, Ibrãileanu, Cãlinescu, Edgar Papu, Ilie Bãdescu. Sunt comparate valoriel moderne cu valorile postmoderne (de ex. cunoastere/stiintã – întelepciune/gnozã; totalitate – întregime; satisfactie – împlinire; productie – creatie; schimbare – transformare), în acestea din urmã „tensiunea dintre contradictorii clãdeste o unitate mai mare care le include”. Aplicatiile pot fi surprinzãtoare pentru obisnuintele (pre-judecãtile) noastre (Nichita Stãnescu, cezar Ivãnescu – „un poet transmodernist prin excelentã” -, basarabeanul Victor Teleucã, Milan Kundera), dar demonstratia este fãrã de cusur, parcurgând devenirea creatorului, trecerea lui de pe o treaptã pe alta, mai înaltã ori, dacã vreti, mai profundã, mai apropiatã de transparentã. Ele încheie un volum neindicat unui lector comod, fãrã creion în mânã sprijinit pe carnetul de notite. Pentru cã deschide o cale regalã spre omul creator al mileniului care a început nu demult.
Florin Dochia

Theodor Parapiru
Detectivul orb*

Aproape toate prozele lui Teodor Parapiru sunt marcate de existenta unui mister care se cere deslusit în cele mai putin conformiste ipostaze si cu mijloace de investigatie arareori folosite de autorii de gen. Detectivismul lui Teodor Parapiru nu este o manierã lesnicioasã de a-si asigura atractivitatea lecturii, nu se adreseazã acelor cititori multi si superficiali, adepti ai unei literaturi subtiri, de duzinã, ci este o realã modalitate de a suprasolicita inteligenta, de a apela la aceastã comoarã umanã sã-si activeze valorile pânã dincolo de normalul cotidian si sã le valorifice potent pânã la limita imposibilului.
Chiar si în prozele în care nu-si propune acest reper autorul are, în demersurile sale epice, ambitia de a tatona acest teritoriu al imposibilului care, de ce sã nu recunoastem, ocupã cea mai mare suprafatã a vietii noastre ne limiteazã drastic existenta, ne afecteazã (pânã la inconstientã) puterea de a decide, de a gândi în perspectivã, de a conjuga pe coordonate în extensie toate timpurile trãirilor proprii. Ei bine, în prozele lui Teodor Parapiru gãsim, ca pe o constantã, preocuparea de a asedia continuu zidurile inexpugnabile ale Imposibilului.
Oricare dintre noi cunoastem, mai ales din lecturile de tinerete, autori care au devenit celebri (cu prizã la public) tocmai prin acest gen de literaturã; maestri în elaborarea suspansurilor; creatori ai unor chei de elucidare foarte greu de gãsit; descifratori ai unor enigme adeseori rãmase ascunse justitiei umane si care au dat nastere unor eroi asimilati de legendã, folositi în limbajul curent pentru a determina anumite situatii. Toatã aceasta literaturã detectivistã (mã refer la cea de calitate) s-a impus prin niste reguli strict construite prin niste jaloane riguros trasate de autori si apoi transmise cãtre cititor. În proza de acest gen, T. Parapiru premeditat a eliminat, în bunã parte, aceste reguli cu intentia de a defrisa un teritoriu virgin; investigatiile întreprinse de personajul sãu, detectivul, sunt ceva mai aparte; acesta marseazã foarte mult pe ratiune si pe intuitie, pe inteligentã pânã la punctul de incandescentã, mult mai mult decât o fac semenii sãi, detectivii, din prozele de gen, fiindcã este orb.
Mersias Delusor - personajul central a1 povestirilor sale apãrute anterior în volume separate, acum contopite într-un singur volum: „Detectivul orb” - vitregit de cel mei important simt: vãzul, este nevoit sã depãseascã acest handicap prin apelul permanent si superior la inteligentã, la „cunostintele sale de psiholog profesionist adânc cunoscãtor al dificilei naturi umane. Apelând la astfel de comandamente, ce-l fac sã nu dea gres, detectivul Marsias Delusor se dovedeste, prin performantele obtinute, a fi mai bun vãzãtor decât foarte multi semeni de-ai sãi care, (inconstienti, incapabili, superficiali, ignoranti etc.) orbecãiesc prin întunericul din ei, ziua în amiaza mare, pretinzând cã vãd perfect.
În cele patru microromane (Medalionul, Suspiciune, Mistificare, Martorul si Ispita), cuprinse în aceastã carte, nota bene!, nu se trage niciodatã cu pistolul, nu au loc urmãriri spectaculoase cu bolizi pe motorinã, nu se face nici un fel de cascadorie (trucuri ieftine, predilecte mai ales stilului american), actiunile sunt limitate la cel mai insipid mod de vietuire; deci sunt excluse toate aceste artificii ajutãtoare de atractivitate si totusi parcurgerea lecturii se face cu plãcere, cu atentie mãritã, fãrã nici cea mai micã undã de plictisealã. Secretul stã în usurinta autorului în mânuirea dialogului, în preocuparea se de a-si presãra textul cu mici „perle” lingvistice, inteligente si de mult haz.
Aminteam mai sus de nume de detectivi celebri (creati de literaturã), care au intrat în legendã si în vorbirea curentã, prin valoarea lor tipic omeneascã. Nu exagerez deloc (mai ales, când uit pentru o clipã înclinarea noastrã spre o modestie exageratã, care ne-a adus numai pagube), dacã socotesc obiectiv cã Marcias Delusor, detectivul lui Teodor Parapiru, este cel putin de acelasi calibru.
*Ed. Senior, Cãlãrasi, 2006
Constantin Vremulet

Angelica Moscu Deacu
Gânduri colorate*
Arhitecturã bizarã**

Citindu-i cãrtile - desi le desparte un timp - volumul de debut Gânduri colorate si cel de-al doilea, Arhitecturã bizarã - fost impresionat de dominanta care le marcheazã - singurãtatea. Fiecare poezie a Angelicãi Moscu Deacu este o reflexie dureroasã a unei trãiri profunde rezultatã dintr-o continuã asteptare în singurãtate. Desi nu este vorba de o singurãtate ermeticã, impusã, ci de un teritoriu cu orizonturi si scurte evadãri (de unde si titlurile înadins cãutate ale celor douã volume), autoarea încearcã adeseori cu obstinatie (atât prin prestatiile sale lirice si cele plastice) sã închege un dialog cu ceilalti, însã si aceastã intentie este produsul singurãtãtii sale implicite.
În atare conditie, de fapt, poezia Angelicãi Moscu Deacu (fiecare poezie a sa!) este o meditatie asupra unei realitãti interioare, exprimatã la modul cât se poate de enuntiativ, la timpul trecut.
Poezia din primul volum este marcatã de nostalgia (mai corect spus, durerea) pricinuitã de disparitia fiintei dragi (de unde si dedicatia „Sotului meu Petre”), care a lãsat în urma sa o ranã profundã, greu de vindecat în perimetrul neprielnic al celui care asteaptã si suferã. „(…) Neîncetat am privit / pânã când ochiul plângând, / a orbit. Nicicând, / niciodatã, / eternul nu-i vesel sau trist. / El e doar neîncetat, / neîncetat, / neîncetat.” (Nicicând) sau: „Poate cã tu, / plecând, / ai luat o parte / din zbuciumul elipselor, / sensul ascuns al cuvintelor, / blândetea calmã a gesturilor, / lumina din ziua ferestrelor.” (Absentã). Sau: „De dor si de singurãtate / nu mor nici pietrele / nici apele, /nici vântul. / Doar gândul / se destramã-n hotare de fum.” (Solitudine)
Mentionam mai sus cã autoarea (în singurãtatea ei) este înclinatã sã dea contur unor gânduri, la modul enuntiativ, adeseori inducând sentimentul de concizie (de decizie), astfel îndepãrtându-se (probabil voit) de liric. Cum ar fi în cazul poeziilor; Inertie, Univers trecãtor, Chipul cel dinlãuntru, Fructul oprit si altele. Dar si aici dominant rãmâne gustul amar al singurãtãtii.
Desi tributarã aceleasi dominante, fiindcã starea sufleteascã a poetei nu s-a schimbat, placheta de versuri „Arhitecturã bizarã” lasã sã se înteleagã cã orizontul de gândire si de inspiratie este mai larg, mai detasat. Poeta încearcã sã priveascã mai atent în jurul ei. „Emotii banale au desenat strãzi, / sentimente timide au înãltat bolti / si uneori fericirea a deschis ferestre mici / sub cornisa asteptãrii” - observã poeta - o realitate a orasului natal, în poezia „Arhitecturã bizarã”.
Sau: „Ca un zgomot tenace; / mereu mai departe, / prezentul continuu, purtând…/ Ca un val urias / speranta spre sine / întorcând”. (Memorie falsã) Sau: „Mie teamã doar / de hotul avar / al timpului meu / necuprins în hotar. / Mi-e teamã doar / de clipa oprindu-se-n mine.” (Teamã) Si: „Ca o orhidee / carnalã si oarbã, / viata dã sã soarbã / ultima idee din izvorul mut. / psalm si liturghie / izvor de sihastrie, / cântec început / încã mai stãruie / în odãi de lut.” (Ca o orhidee). Cam în aceeasi nonã de expresie sunt si celelalte versuri cuprinse în plachetã. Poeta, oarecum se apleacã cu mai multã îngrijire asupra demersului sãu liric, undeva transpare, se simte o domoalã limpezire a apelor.
Ceea ce este demn de retinut este faptul ca poezia Angelicãi Moscu Deacu încântã prin acuratetea sa, printr-o muzicalitate ineditã, prin sinceritatea si nonconformismul de a-si dezvãlui trãirile intime. În acest context este de remarcat si grafica inspiratã ce însoteste binevenit poezia sa, graficã semnatã de însãsi plasticiana Angelica Moscu Deacu. Astfel se face ca aparitia sa editorialã sã fie o reutitã, iar splendidul oras al Brãilei sã fie beneficiarul si gazda norocoasã ale unei talentate poetese. Felicitãri!
*Ed. Sapiens, Brãila, 1998
**Ed. Ex Libris, Brãila, 2005
V. Constantin