Marin Sorescu
Tãnasã Douã Neveste

Era unu, Tãnasã al lui Fleascã
Si acesta se chefea searã de searã
Cã avea el un motiv,
Niste daraveri cu pãmântul
Din Nãtãrãi, mostenit
De Randa lui Gâfâitu,
Nevastã-sa, fomee tânãrã
Cu tâte frumoase si bune
La care punea pelin
Bun de mirosat, sã aibã trecere.
Dar omul ei, schimnicu,
Bea în cârciuma lui Chiribet
Cimpoacã dupã cimpoacã
Si discuta pânã dãdea în bâlbâialã
Cu Sandu lui Mocofan,
Ionete Boldoascã,
Petricã al lui Zãburic
Si Coarnã Miturloi
Despre ce-a mai fãcut
Desteptu de Curchil
Sau Clemenceanu
Ãla cu licurici pe creier.
Când ajunse rachiul spre nivel,
Odatã se ridicã Tãnasã otrãtit
Prijonindu-se neclar
De masã si zise textual:
- Gata zãdãrâtilor, mã duc acasã,
Poate-o prind dezbãieratã
S-o ciozmãtesc nitel
C-altfel rãzmeazã cãrpãtorul
În usã si dorm murdar si izãnit
Cu nasu-n landra din spatele
Ogrãzii, fir-a dracului de costoboaie.
Dupã asta, plecã lãsând în urmã
O dârã sticlie, cã, vorba lui
Ionitã Ciriblan, când are
Omul treabã, se pisã din mers.
Coraj avea, da’ pe drumul serpuit
Se frânse tot, stiind cã Randa
La unghete îl asteaptã
Sã-l zburãtureascã nitel.
Ea atipise pe cergã
Si când intrã Tãnasã, vãzând douã
Din cauza tuicii, fãcu:
- Iote, si Dumnezeu, se tine de zgoande,
Îmi mai dãdu una, ca la nãroji,
Cã nu-mi trãgea asta
Cu vãtraiul destul,
Nu-mi trãgea destul.
A doua zi se duse vorba
În tot Bulzestiul
Si gaga Maria lui Didu
Îl porocli, cã de atunci
Nu-l mai striga nimeni
Mã, al lui Fleascã,
Ci doar Tãnasã Douã Neveste,
Asa-i ziceau,
Tãnasã Douã Neveste.