Jean François Revel

Darie Constantinescu

1. Introducere
Nãscut în 1924 la Marsilia, Jean François Revel a fost elevul faimoasei Ecole Normale Superieure din Paris pânã în anul 1943. A participat la Rezistentã si, dupã cel de al doilea rãzboi mondial, si-a luat licenta în filozofie. A predat aceasta materie la Institutul Francez din Mexico, la cel din Florenta, apoi la Lille si Paris. În 1963 a pãrãsit cariera didacticã, iar din 1966 a devenit editorialist la L ‘Express, revistã al cãrei director a fost din 1978 pânã în 1981. Membru al Academiei Franceze din 1997. Personalitate de marcã a politologiei europene, prezentã constantã în jurnalistica politicã, Jean-François Revel si-a dobândit celebritatea mondialã o datã cu eseul Ni Marx ni Jesus (1970). I-au urmat volumul Pourquoi des philosophes? (1975). În 1976 a publicat bine cunoscuta La Tentation totalitaire, iar în anul 1981, odatã cu ajungerea la putere în Franta a Partidului Socialist si a lui François Mitterand i-a aparut volumul “La grace de l’etat” cãrti care, împreunã cu alte douã titluri de succes din bibliografia sa – Comment les democraties finissent (1983) si La Connaissance inutile (1990) (apãrutã la Humanitas sub titlul Cunoasterea inutilã, în 1993), statueazã definitiv prestigiul autorului în ansamblul stiintelor politice contemporane. În ultimul deceniu al secolului trecut, Revel a publicat cãrti de mare rãsunet în cultura francezã: Le regain democratique (1992) (apãrutã la Humanitas în 1995, sub titlul Revirimentul democratiei), L’Absolutisme inefficace (1992), Un festin en paroles (1995), Le Voleur dans la maison vide (memorii, 1997), L’Obsession anti-americaine (2002). Revel a murit la 30 aprilie 2006 în mica localitate Kremlin-Bicetre (ce ironie ca tocmai unul din cei mai acerbi ciritici ai stângii sã moarã într-o localitate denumitã astfel!), aflatã la sud de suburbiile Parisului.

2. Contestarea miturilor stângii
Una din principalele teme dezbãtute si analizate de cãtre Revel în cãrtile sale este deriva stângii în ansamblul ei si în mod special a stângii franceze în secolul al XX-lea, secolul totalitarismelor. În volumul “La grace de l’état” editat de editura Bernard Grasset, Paris, 1981, volum care a apãrut la scurt timp de la câstigarea puterii în Franta de cãtre François Mitterand si Partidul Socialist se concentreazã asupra primelor luni de guvernare socialistã, însã este fascinant sã descoperim o serie de observatii care îsi pãstreazã actualitatea si acum: „Intoleranta stângii este uneori mai implacabilã decât cea a dreptei, care se limiteazã doar la banale consideratii referitoare la interes, în timp ce intoleranta stângii doreste sã salveze Omul si dezvoltã din sentimentul îndeplinirii acestei misiuni sfinte o înfricosãtoare constiintã nepãtatã.” (pag. 122) Revel enuntã chiar si o serie de axiome ale stângii, cea mai semnificativã fiind “Cea de a treia axiomã fundamentalã a gândirii socialiste: atunci când capitalismul esueazã, este în mod evident vina capitalismului; atunci când socialismul esueazã, este tot vina capitalismului.” Aceastã idee este completatã cu afirmatia cã „Tot cea ce i s-a întâmplat, i se întâmplã sau i se va întâmpla rãu socialismului va fi întotdeauna imputat capitalismului.” Dar Stânga este si ipocritã si duplicitarã, cãci „Atunci când socialismul se aflã la guvernare a-l ataca înseamnã deci a ataca chiar democratia. Atunci când un alt partid si nu cel socialist se aflã la putere, a-l ataca înseamnã dimpotrivã a practica un joc democratic pe care adversarul îl falsificã atunci când refuzã sã piardã alegerile.” Revel criticã si doctrina stângii scriind cã “Salvarea Omului, acesta este scopul suprem al socialistilor. Nu este progresul economic sau social sau cel putin un progres determinat de un empirism modest. Marea neîntelegere provine din faptul cã socialismul este mai putin un sistem economic cât un sistem politic care, pentru a fi instaurat, are nevoie de sacrificarea economiei.” Ceea ce reproseazã el stângii contemporane este faptul cã nu a ajuns la stadiul asumãrii imensului dezastru uman provocat de totalitarismul comunist. Într-un interviu acordat ziarului Le Figaro în 25 septembrie 2000 si intitulat sugestiv „Nu toti intelectualii iubesc democratia”, Revel afirma cã „Invocarea neîncetatã a pericolului nazist care în mod obiectiv a dispãrut serveste drept paravan pentru a împiedica punerea sub acuzare a comunismului. Monumentalizarea nazismului si fascismului sunt în mod clar mijloacele unei propagande menitã a falsifica dezbaterea publicã existentã astãzi.” Mai departe, el crede cã „Ideologiile nu au dispãrut, ceea ce a dispãrut au fost regimurile bazate pe ideologii. Dar ideologii sunt în continuare foarte numerosi iar refuzul de a trage concluziile prãbusirii sistemelor totalitare comuniste mai ales, reprezintã marele fenomen intelectual al acestor ultimi zece ani; am vãzut foarte bine furtuna iscatã de cãrti precum Cartea neagrã a comunismului când, de fapt, nu e vorba decât de o serie de documente, informatii chiar fãrã teorii.” Dublul standard este invocat prin comparatia între tratamentul a doi dictatori, unul de dreapta, celãlalt de stânga, din America de Sud “Cãinta este rezervatã pentru Sfântul Bartolomeu nu pentru evenimentele recente. Uitati-vã la Fidel Castro: uitati un om care proportional cu populatia cubanezã a ucis de patru ori mai multi oameni decât Pinochet. Dar el se poate deplasa linistit peste tot în lume, poate fi întâmpinat cu bratele deschise si poate sã-si arate barba mânjitã cu sânge în cele mai respectabile locuri.”
Posibila concluzie pe care o formuleazã Revel este cã „stânga europeanã nu a înteles nimic din istoria secolului al XX-lea.”

3. O legãturã împotriva naturii: stânga europeanã si America
Socialismul european, mai ales cel francez, merge mânã în mânã cu antiamericanismul. Acest adevãrat fenomen politic a fost analizat de cãtre Revel în volumul „L’obsession anti-americaine” Plon, 2002, carte care a produs reactii dintre cele mai diverse, o carte de mare actualitate chiar pentru a întelege directiile politicii externe ale unor state mari precum Franta sau Germania, tãri în care antiamericanismul este un curent foarte popular (nu degeaba si tãri în care stânga a fost si continuã sã fie puternicã). Revel afirmã cã „Misterul antiamericanismului constã nu într-o dezinformare - informatiile despre Statele Unite sunt foarte usor de procurat - ci în vointa de a fi dezinformat.” El continuã, explicând pe scurt istoria aparitiei antiamericanismului: “Într-o primã fazã, europenii sau o anume tarã europeanã implorã America, reticentã în a sãri în ajutor, sã se implice si sã devinã parte beligerantã într-un conflict pe care europenii însisi l-au declansat, interventie menitã a-i scote pe primii din situatii dificile. În cea de a doua fazã, Statele Unite sunt transformate în unicul instigator al întregii afaceri. Si totusi, dacã aceasta se terminã bine, cum este cazul Rãzboiului Rece, nu-i datorãm Americii recunostintã. În schimb, dacã evenimentele capãtã o turnurã negativã cum a fost cazul rãzboiului din Vietnam, asupra americanilor se concentreazã tot oprobriul public. „Însã America nu este diabolizatã doar pentru cã exercitã o putere hegemonicã asupra lumii, ci datoritã modelului civilizational, care, se crede, este complet incompatibil cu sistemul social vest-european, marea realizare a Europei Occidentale dupã 1945: „Principala functie a antiamericanismului a fost si mai este aceea de a diaboliza liberalismul în întruchiparea lui supremã. A înfãtisa Statele Unite drept o societate represivã, injustã, rasistã, aproape fascistã reprezenta o modalitate sigurã de a clama: uitati ce se întâmplã dacã punem în practicã liberalismul!”

Pentru stânga occidentalã, timp de o jumãtate de secol, nu Uniunea Sovieticã a reprezentat marele pericol, în ciuda faptului cã aceasta ocupase jumãtate din Europa si avea o jumãtate de milion de soldati masati la granitele vesticilor ci, evident, Statele Unite. „Europa în general si mai ales stânga europeanã se absolvã de propriile erori morale si de grotestile greseli intelectuale aruncându-le pe seama tapului ispãsitor care este America. Pentru cã prostia si sângele sã disparã din Europa ar fi nevoie ca Statele Unite sã devinã unicul pericol care amenintã democratia, exact contrariul tuturor lectiilor care ne-au fost date de istoria recentã.” Apãrând conceptual America, Revel, a dus si duce o grea luptã în spatiul public francez spre a demistifica liberalismul care a fost supus asaltului unei stângi dominante intelectual si academic, fapt ce i-a permis de mai bine de un secol sã zugrãveascã ideile liberale în cele mai negre culori.
Într-un interviu acordat revistei La Politique Internationale nr. 87 (primãvara 2000) si luat de cãtre Pierre Milza, Revel afirmã rãspicat cã “Începând cu 1919 ne aflãm la remorca americanilor, incapabili sã ne construim noi însine o diplomatie sau o strategie independentã. Dar în acelasi timp denigrãm Statele Unite când mai cuminte ar fi sã ne facem autocritica. În cadrul dezbaterii actuale auzim destul de des argumentul: Piata nu rezolvã toate problemele. Dar nimeni nu a afirmat vreodatã cã piata ar rezolva toate problemele! Piata este doar un sistem mai putin rãu de alocare a resurselor decât cel autoritar. Este dovedit! Socialistul doctrinar îsi imagineazã cã liberalul promite societatea perfectã. Nu este deloc adevãrat! Liberalismul este plin de defecte. Are si esecuri. Dar le luãm în considerare si încercãm sã stim care le sunt cauzele si încercãm sã le corectãm”. În alt interviu, acordat revistei L’Expansion în 30 martie 2000 si intitulat sugestiv „Nu cred cã Franta este neapãrat o tarã ostilã liberalismului”, Jean François Revel revine asupra ideii pe care a enuntat-o în revista La Politique Internationale: „Putem gãsi în cadrul sistemului liberal o serie de defecte, injustitii, multe inegalitãti, nedreptãti, esecuri. Dar trebuie totusi sã subliniem faptul cã singurele tãri care au creat un sistem de protectie socialã eficace sunt tãrile capitaliste. În primul rând pentru cã trebuie sã fii o tarã bogatã, altfel nu ai cum sã finantezi un sistem de protectie socialã fãrã o economie care nu functioneazã. Liberalismul este o constructie empiricã ce pleacã de la un demers experimental exact cum este cel prezentat de Kant în Critica ratiunii pure: ce lucru functioneazã bine altundeva si-l putem folosi si noi? Astfel, revolutia industrialã nu se bazeazã pe exploatarea tãranilor sãraci, ci pe douã secole de cercetãri stiintifice, inovatii tehnologice, gândire si piete.” Încã din 1981 Revel scria în „La grâce de l’état” cã “[Este rãspânditã] ignoranta faptului cã ameliorarea sortii sãracilor a fost întotdeauna consecinta îmbogãtirii unei întregi colectivitãti fiind rezultatul cresterii productivitãtii muncii.”

4. Mondializarea în conceptia lui Revel
O altã temã recurentã în discursul lui Revel este mondializarea, temã conexã criticii stângismului, demistificãrii antiamericanismului si stergerii de praf a liberalismului. Mondializarea este analizatã de cãtre Revel din aceeasi perspectivã necrutãtoare, demolatoare de mituri si prejudecãti stângiste atât de prezente în opinia publicã vesticã (si mai ales francezã). Fenomenul antimondialist este reprezentat de o „O masã fluctuantã de câteva sute de mii de manifestanti (care) îsi compenseazã astfel frustrarea de a fi esuat în edificarea tuturor socialismelor si tuturor revolutiilor. Acesti revolutionari fãrã revolutie nu au nici un program inteligibil care ar putea înlocui mondializarea. Scotând sloganuri, au impresia cã gândesc. Devastând orase si încercând sã împiedice derularea unor întâlniri internationale au iluzia cã actioneazã. O altã convingere care este comunã atât revolutionarilor de la ’68, cât si antimondialistilor de azi este faptul cã manifestantii din stradã au mai multã legitimitate decât guvernantii alesi”. Revel ilustreazã faptul cã mondializarea nu are în exclusivitate efecte negative, asa cum propagã influenta stângã vest-europeanã. „Analiza realitãtii istorice trecute si prezente ne aratã cã singura mondializare al cãrei bilant sã fie în ansamblu pozitiv, având însã si aspecte negative este mondializarea capitalistã, iar ea, de altfel, nu dateazã de astãzi. Lãsând la o parte exceptia africanã, marea majoritate a tãrilor sãrace sunt mai putin sãrace astãzi decât au fost acum o jumãtate de secol. Mondializarea este deci în ansamblu pozitivã.”

5. Revel si criza sistemului francez
Am preferat sã folosim generic formularea sistemul francez deoarece prin aceasta ne putem referi cu mai mare usurintã atât la criza sistemului social, cât si a celui politic si economic. Probabil cã ar fi mai usor sã eludãm sectoarele franceze care nu se afla într-o profundã crizã, printre acestea suntem siguri cã se aflã mãcar cultura francezã. Una din principalele cauze ale acestei crize de lungã duratã o constituie tocmai slaba reprezentare a liberalismului politic si economic în Franta. „Este adevãrat cã, în ciuda faptului cã Franta are o mare traditie de gânditori liberali, dreapta sa politicã nu i-a citit: ea a fost întotdeauna dirijistã, adepta planificãrii, birocraticã si rigidã în regulamente. Este adevãrat cã cea mai fierbinte dorintã a dreptei franceze de la sfârsitul celui de al doilea rãzboi mondial, o dorintã care o paralizeazã cu atât mai mult cu cât nu a adus nici succesul scontat si nici n-a fost rãsplãtitã pe mãsurã: a place stângii.” Într-unul din interviurile sale, el pune degetul pe ranã spunând cã „Franta gaullistã a anilor ’60 era un fel de Uniune Sovieticã ce functiona datoritã unui compromis între dreapta si stânga în vederea construirii unei economii planificate, dar acceptându-se existenta unui sector privat pentru a permite economiei sã respire putin. Mult timp a existat un consens în interiorul dreptei franceze în ceea ce priveste economia care trebuia sã fie administratã majoritar de cãtre stat si împotriva liberalismului anglo-saxon, demn a fi dispretuit.”
Jean-François Revel analizeazã starea marginalilor si a delincventilor din Franta si în volumul „Obsesia antiamericanã“. Revel comenteazã cã „ascensiunea tulburãrilor linistii publice (cum sunt numite cu pudibonderie) pânã la marea delincventã si la criminalitate sunt cauzate tot mai des de tineri“. Filosoful francez are si o explicatie pentru aceastã situatie periculoasã: „Un esec monumental al statului francez: educatia nationalã“. „Virtuosii nostri totalitari au binevoit sã interzicã douã «abuzuri» considerate de ei pe nedrept insuportabile: învãtãmântul si disciplina“. „Asa se face cã în scolile noastre violenta - sã-i spunem pe nume: banditismul - reprezintã una dintre laturile cele mai sinistre ale neglijentei noastre pedagogice“. Ideologia antieducativã si ideologia antisecuritarã au „prãbusit Franta în aceastã anarhie convulsivã“. Mai e ceva care sustine foarte puternic teza prãbusirii sistemului social francez: „esecul integrãrii“. E un esec originat inclusiv de filosofia educationalã francezã. Profetic, Revel vorbeste despre cazul emigrantilor magrebieni, a cãror excludere din societatea francezã a fost pecetluitã încã de când acestia erau copii. Copii educati într-un sistem exagerat de permisiv. „Rãul acestei conceptii a fost agravat de teama celor responsabili cu educatia de a nu fi taxati drept rasisti atunci când ar fi trebuit sã prevadã clase speciale pentru imigrantii necunoscãtori ai francezei cel putin în primii ani de scoalã“.
Revel mai spune, fatã de aceastã problemã, cã, „dintre noile comunitãti, cea musulmanã este de departe cea mai favorizatã de puterile publice“. Si, de aceea, mai victimizatã. „Noul cult al Republicii fatã de exceptia culturalã musulmanã nu a servit câtusi de putin integrãrii. El a hrãnit, dimpotrivã, numai ura“. A nãscut, cu alte cuvinte, un „comunitarism al urii“, cu musulmani care au o vointã fermã de a rãmâne musulmani. Revel, un adevãrat dusman al corectitudinii politice, nu ezitã sã punã punctul pe i: „Toleranta musulmanã are un singur sens: musulmanii cer (drepturi) doar pentru ei însisi însã niciodatã nu vor sã le ofere sau sã le respecte si altora.”
Concluzia lui Revel pentru situatia din Franta este transantã: „Comunitarismul de tip francez si-a împins consecintele atât de departe, încât autoritãtile gãsesc aproape normalã existenta pe teritoriul national a milioane de cetãteni sau rezidenti care se considerã în afara legilor statului“.