Radu Voinescu
Un remarcabil examen al trivialului

Constantin Trandafir

Radu Voinescu face figurã aparte printre congeneri, cu primãveri nu prea multe si cu disponibilitãti literare de cotã cât mai înaltã. Poet cu fibrã naturalã, deopotrivã senzitiv si hieratic, ispitit de traiecte initiatice în misterele existentiale (vol. Hierofantul si Poezii), este dublat de un spirit critic bine chibzuit care îi înlesneste judecãti de un real discernãmânt. Cu onestitate si rãbdare, exploreazã, verificã si încearcã o dreaptã perceptie asupra fenomenului cultural-artistic (Spectacolul literaturii), apoi se deschide multiplu rafinamentului si stiintei sale ambitionând eruditia. Subtil si vivace, receptiv si riguros, Voinescu a ajuns la eseistica de profunzime, fiind în acest compartiment printre fruntasii actuali (vol. Modernitãti) si la studiul extensiv al problemelor teoretice, cum este aceastã monografie a categoriei trivialului*, unicã în cultura noastrã, dacã nu mã însel, dupã „ani de documentare si de decantare a experientelor”, cum mãrturiseste autorul însusi.
Îndreptându-se cu deosebire spre manifestarea acestui subiect în literaturã, dar si cu sumedenie de referinte la artele plastice si chiar la muzicã, cercetãtorul a bãgat de seamã absenta unui instrument esential: o teorie a trivialului. Si iatã-l pus în situatia de a-si asuma misiunea teoreticianului, si nu unul oarecare, ci promotor, e drept cu sprijinul unei imense bibliografii rãsfirate si, de regulã, de pe alte meleaguri. Într-adevãr, studiul acesta tine de morfologia culturii si de domeniul antropologiei estetice si se încheagã într-o excelentã sintezã a cunostintelor de pânã acum în materie. Demersul estetic al unui construct teoretic are, semnaleazã autorul cu modestie, ca orice teorie, o valoare relativã si temporarã, cu tot rolul jucat de acestea (teoriile) în evolutia cunoasterii. Exegetul încã se mai explicã: „Am avut noroc, de asemenea, pentru a întelege vasta istorie a trivialului ca literaturã si a literaturii triviale - comediile grecesti, cele romane, farsele, diableriile si fabliaux-urile, misterele impregnate de hohot si blasfemie, vodevilul, romanul licentios, intruziunile unei viziuni legate de josul trupesc si de josul instinctelor în marea literaturã de la Petroniu la Shakespeare, de la Geoffrey Chaucer la Mario Vargas Llosa, de la Aldoux Huxley la Michel Houellebeck -, de identificarea si fundamentarea unor categorii estetice inexistente pânã acum”. Întelegem cã Radu Voinescu s-a pornit la o asemenea initiativã încã de pe vremea când rigorismul si pudibonderia tronau în mentalitatea româneascã, situatie rãsturnatã cu avânt revolutionar când pornostroika a pus stãpânire pe aceste tãrâmuri postcomuniste. Perspectiva esteticului coordoneazã cercetarea acestui fenomen situat între categoriile negative cele mai de jos, dar care apartin, vrând-nevrând, tot esteticului în acceptie antropomorfizatã: „nimic din ceea ce se întâmplã aici nu este strãin de domeniul estetic”. Conceptul în discutie, precizeazã Radu Voinescu, nu-i totuna cu „estetica urâtului” despre care multe s-au spus, mai ales de cãtre Karl Rosenkrantz în faimoasa lui carte: trivialul este doar componentã a paradigmei „urâtului”. Adevãrat e cã, nu de azi, nu de ieri, s-a renuntat la ideea de categorie esteticã a frumosului în acceptia traditionalelor principii apolinice ale perfectiunii si armoniei. Se porneste de la o revizuire mai veche si se ajunge la interpretãrile mai noi, cum ar fi cele ale lui Adorno, Vattimo, Evanghelos Moutsopoulos si ale altora, legiune. Arta înteleasã numai ca biruintã asupra amorfului, dezordinii si urâtului nu mai are decât putini adepti si un nou sens mai cuprinzãtor si mai adevãrat catã sã se substituie, în consonantã cu mai noile configurãri socio-morale. Asa s-au nãscut categoriile negative ale modernitãtii, conceptul de „esteticã a urâtului” care aduce „frumuseti si preturi noi” si din partea întunecoasã a existentei, omeneascã si aceasta. Potrivit proiectului, exegetul pune în parantezã estetica înaltã si se aproprie de ceea ce s-a numit Trivialliteratur, ca sã deceleze care sunt „bazele psihologice si sociale, istorice si - de ce nu? - estetice ale subliteraturii”, cea cu atât de mare ecou întotdeauna, aproape paroxistic în vremea libertinajului fãrã granite. Ceea ce nu înseamnã cã valorile se prãbusesc sub asaltul trivialului, ba chiar excesul de libertinaj incult e conjunctural si are toate sansele de a trece, cu timpul, în plan secund. Bine deslusitã este si situatia actualã când preocuparea pentru frumos în întelesul consacrat al cuvântului nu a încetat sã existe, acceptându-se mai mult ideea de simultaneitate si complementaritate cu opusul sub diversele lui forme. Astfel, Radu Voinescu aprobã, sã zicem, teza lui Gadamer despre „actualitatea frumosului” si suspecteazã radicalismul unui Robert Blanché.
Altminteri, pentru lãmurirea raportului, sunt convocate puhoi de opinii de part et d’autre, argumentându-se pe larg ambiguitãtile si echivocurile notiunii de frumos, „contradictorialitatea artei”, „sfârsitul esteticilor traditionale”, fluidizarea granitelor pe criteriul mutatiei valorilor: „Locul frumosului nu e unul privilegiat decât în efortul uman de autoperfectiune sau în acela de cãutare a plãcerii. Iar dacã arta este mimesis (dar nu e si nu acesta e motivul, n. m., C. T.), atunci ea nu poate ocoli formele urâte ale lumii si nici nu poate sã se sustragã legii care înglobeazã într-un acelasi tot armonicul si dizarmonicul, ordinea cu dezastrul, bucuria cu durerea. În fine, frumosul cu urâtul. Pentru cã urâtul este, în egalã mãsurã cu frumosul, una dintre cele douã dimensiuni ale artei asa cum se înfãtiseazã ea istoricului si esteticianului lipsit de prejudecata clasicistã, scolasticã a artei ca expresie a frumosului. A unui frumos trunchiat, însã, de o parte dintre sensurile lui”. Este acum prilejul unui doct discurs despre perceptia esteticã a lumii, pentru a se ajunge la concluzia cã o istorie a esteticii este o istorie a frumosului, dupã cum istoria artei este la fel de bine una a urâtului care, atunci când capãtã semnificatii morale, devine trivial, „artã de jos”, cu publicul ei, de la atellana si palliata la comediile Romei, Saturnalii si Lupercalii, de la fabliaux-uri si commedia dell’arte, pânã la realismul grotesc si popular culture.
Cum poate, totusi, trivialul sã dobândeascã statut de componentã a sistemului estetic constituie substanta capitolelor urmãtoare. Nu-i cazul si nu-i cu putintã în aceastã descriere a masivului volum (405 pagini) sã tinem pasul cu întreaga dezbatere luxuriantã. De retinut doar cã reflectia esteticã se asociazã în permanentã cu o energie demonstrativã mereu fastuoasã, pe traseul raportului dintre cultura oficialã a elitelor si cultura maselor, care, cu toatã deosebirea, la un moment dat, interfereazã. Iarãsi mai e de semnalat distinctia dintre trivialul moral (grosolanul, brutalul, obscenul) si trivialul în acceptia esteticului înteles ontologic (pe de o parte, naturalul, pe de alta, artisticul). Ar fi aceasta o versatilitate a esteticii în sfera cãreia se gãsesc categorii perechi, un „binom ontologic”: „Fermecãtorului i-ar corespunde oribilul, gratiosului, hidosul, liricul s-ar relationa cu bahicul, înãltãtorul cu ironicul, seriosul cu rizibilul, austerul cu luxura. Avem de-a face si cu categorii care se înfãtiseazã ca ambivalente: sublimul, comicul, absurdul. Acestea decurg esential dintr-un dinamism al echilibrului dintre frumos si urât încãrcat cu semnificatii care vin dinspre zona eticului”. Si urmeazã, normal, exemplificãrile. Apoi demersul se axeazã pe antropologia trivialului, carnavalescul, cultura popularã, happeningul. Ideologia postmodernistã (nu prea agreatã nici de Radu Voinescu) proclamã faptul cã „nu mai rezistã distinctia între cultura înaltã si cultura popularã” (John Storey). Ipostazele trivialului se situeazã între „naturaletea” stridentã non-artisticã si cea cu intentionalitate esteticã: trivialul verbal, argotic, onomastic, gestual, paremiologic, cu conotatie sexualã si scatologicã. Carnavalescul, cum a arãtat si Bahtin, e un teritoriu al tranzitiei cãtre artã. Sunt comentate si câteva procedee de trivializare cu tensiune cãtre sfera artisticã: demascarea (apud Freud), ironia negatoare care are în vedere nonvalorile sau nonvalorizeazã, caricaturizarea (cf. si Tobie Nathan), parodierea (ap. Genette). Cât despre relatia trivial-sacru, ea este dintre cele mai ambigue, sacrul însusi fiind ambiguu, „în cel mai fericit caz ambivalent”, implicând o laturã pozitivã cât si una negativã, înãltare si spaimã, spiritualizare si prezenta profanului, ascezã si corporalitate. Sunt adusi ca mãrturie Rudolf Otto, René Girard, Mircea Eliade, Jacques Lacan, Sarane Alexandrian etc.
Trecerea în revistã a categoriilor estetice ale trivialului oferã un nou tur de fortã. Nu fac decât sã le înregistrez, pentru simpla luare de cunostintã, refuzându-mi plãcerea zãbovirii: 1) categoriile banalului care ar fi obisnuitul, mediocrul, ignobilul, vulgarul, sordidul, ordinarul, grosolanul, brutalul; 2) categoriile corporalului, si anume impudicul, dezgustãtorul, scatologicul; 3) categoriile sexualitãtii, obscenul, lascivul, lubricul, luxuriosul, orgiasticul, pornograficul, promiscuul; 4) categoriile intermediare, de legãturã, putând fi socotite de tip intelectual, dintre care sunt consemnate comicul, injuriosul, ironicul, burlescul, blasfemicul. As avea rezerve fatã de aceastã ultimã categorie, dacã n-ar fi aduse în sprijin argumente ale autoritãtii, irefutabile.
Capitolul Trivialul si literatura prezintã un interes special prin acelasi spectacol somptuos raportat la o istorie a literaturii, punere în scenã cu o regie impecabilã. Acum, dupã ce notiunea de trivial e lãmuritã pe deplin, formele literaturii triviale si formele triviale ale literaturii nu mai par deloc enunturi excesive, mai cu seamã cã argumentele nu lasã loc la replicã. Poate numai afirmatia cã aceste forme, cum se spune la un moment dat, se adreseazã exclusiv vulgului. Asta duce la afirmatii transante, care, e drept, se vor nuanta pe parcurs. Si: „Toatã minunãtia folclorului intrã în paradigma literaturii triviale”. În acest context, e greu de admis cã Ion Creangã foloseste lexicul si expresiile lumii triviale. Dar e valabil pentru I. L. Caragiale, cu marea mitocãnie a moftangiilor sãi, si pentru Mateiu I. Caragiale mai ales în cazul lui Pirgu, pentru scene de „animalitate descurajantã” din Fratii Karamazov, pentru mediul trivial din scrierile lui Charles Dickens, pentru personaje ca Tãnase Scatiu si naratorul din Christo versus Arizona de Camilo José Cela etc. etc. Ca sã nu mai vorbim de cultivarea grosolãniei de cãtre comicul medieval si de literatura libertinã de peste timp. Radu Voinescu face o incursiune expertã a fenomenului din antichitate si pânã în zilele noastre, cercetând si partea ascunsã a literaturii „mari” de tipul Tom Jones al lui Fielding, Moll Flanders de Daniel Defoe, literatura eroticã despre care se afirmã cã este pornografia intelectualilor si a celor cu dare de mânã, dacã Llosa spunea cã „pornografia este erotismul celor sãraci cu duhul si a celor sãraci pur si simplu”. Existã în aceastã privintã mentionatã semnificatia datã încã din secolul al XVII-lea cuvântului „libertin”, atribuit persoanelor cu comportamente dereglate. Cu timpul, piata literarã s-a umplut de romane libertine pentru gusturi mai primitive si pentru gusturi mai rafinate, semn „al eliberãrii moravurilor si al dezlãntuirii celei mai aprinse imaginatii erotice, mergând pânã la bestialitate si sadism, la crimã si uranism”. Din nou, în textul propriu-zis si în abundentele note, o avalansã de referinte, un adevãrat banchet cultural. Genul proxim al trivialului îl constituie literatura de consum cãreia Radu Voinescu îi acordã atentie specialã, cât priveste definirea conceptului, aproximarea caracteristicilor, investigarea conditiilor spirituale, a premiselor materiale si a sociologiei lecturii. În sfârsit, pe o mare suprafatã, sunt discutate tipuri si categorii ale literaturii de consum, comercializarea ei ca marfã, implicarea „digitalã” (hypertextul), echivalentã cu o folclorizare sui generis, în definitiv un fel de trivializare.
Nici vorbã, prin acest studiu de proportii, prin vasta informatie si structura riguroasã, prin fluenta discursului si excelenta exegeticã, Radu Voinescu probeazã calitãti de cercetãtor foarte bine cultivat.
_________________________
* Trivialul, Editura Fundatiei Culturale Libra, Bucuresti, 2004