Ioan Lilã
«Percepând prost realitatea si lãsându-mã sufocat de picioarele arcuite ale frumoaselor femei din viata mea, am început sã citesc nu cãrti, ci literaturi întregi»

Ca de obicei, Ioan Lilã se comportã atipic. Vedeti cum a rãspuns el celor 14 întrebãri care aveau scopul de a-l iscodi pe mai multe paliere. „Trubadurul” a ocolit multe date din biografia sa si a cãrtilor sale; nimic despre „aventura” sa în „Vãgãunã”, cum îi spune el resedintei de azi; nimic despre „orasul din apropiere” (Câmpina); nimic despre modéle si exemple; care este totusi, în versiunea sa, raportul dintre vocatie si mestesug, dintre traditie si inovatie, dintre „naturã si livresc”; cum aratã o zi din viata lui Ioan Lilã? ce „isprãvi” mai are de gând sã facã? El este un prieten al nostru si s-a comportat ca atare. Ne-a scris, în goanã, ca de obicei, o epistolã prieteneascã. Si nouã ne place. Dar ideea de „interviu” de interes mult mai larg nu s-a împlinit. Asa cã o sã-l prindem o datã din escapadele sale si-l vom constrânge sã spunã si cum vor cititorii sãi si ai Revistei Noi. Oricum, îi multumim cu entuziasm pentru scrisoarea de mai jos si-i dorim mari succese în viata de toate zilele si în cea literarã. Tot cu dragoste...

1 - Iubite Ioan Lilã, sã recunoastem aici deschis cã suntem, cu voia dumitale, atât de apropiati geograficeste si afectiv, încât nu putem discuta decât de pe pozitii prietenesti. În afarã de faptul cã (îti) pretuim scrisul, admirãm si omul cel de toate zilele, despre care stim lucruri de ordin destul de general si indiscretia noastrã de cititori si încã din cei mai cordiali râvneste amãnunte. Cãci ceea ce stim, cum spunem, este destul de vag, mai mult de domeniul legendei: ni se pare cã ai avut si ai o existentã aventuroasã, de picaro modern, viatã bunã de pus într-un Bildungsroman. Asadar, te rugãm, „nu face economie cu biografia”.
2 - Ai ajuns, deci, „cititor rural din Provita de Jos”, cum spui în spumoasele „scrisori” adresate Revistei Noi. Stãruie, rogu-ne, asupra vietii în localitatea aceasta prahoveanã si a „relatiilor” cu orasul cel mai apropiat, Câmpina, despre care scrii, la modul literar, în cel mai recent roman al tãu, Parfumul pãpusilor de portelan.
3 - Acum sã vedem cum e cu istoria „bibliograficã”. Stim cã ai debutat în Viata româneascã, în 1970, apoi în volum cu Ploaie amarã, povestiri, 1978. Am dori detalii despre primele impulsuri si avataruri literare. Curiozitatea ne omoarã. O curiozitate care nu se naste din gelozie, cum spunea Molière, ci din iubirea de adevãr, de scriitor si de opera lui, cum socotea Lessing. Curiozitatea - nu-i asa? – este si o dimensiune intelectualã de cãpãtâi. Ce-a fost „dincolo” de scrisul propriu-zis?
4 - Cum a fost întâmpinat debutul tãu editorial, nu doar de criticã, ci si de restul lumii?
5 - Ai publicat, apoi, în ritm alert, alte volume de povestiri si romane. Care e biografia acestor cãrti? Sursele si rosturile lor…
6 - S-ar zice cã esti un prozator prolific si cu sigurantã foarte talentat, dar nu de reputatie dupã merite. Întelegem de ce: fãrã apartenenta la grupãri, fãrã asaltarea cenaclurilor, fãrã participãri la festivaluri, întâlniri, sezãtori etc. Cum explici relativa indiferentã?
7 - Te simti apropiat cumva de o grupare literarã? Ce „modéle” si exemple ai?
8 - Ai o scriiturã vioaie si simtul observatiei imediate. Sunt acestea douã conditii sine qua non ale unei izbânzi literare? Care ar fi raportul dintre vocatie si mestesug?
9 - Cum vezi raportul dintre traditie si modernitate/inovatie? Noi credem cã ai unele elemente specifice paradigmei postmoderne… Asa o fi? Care mai e situatia lui [postmodernismului] azi?
10 - Ne gândim la coabitarea „naturii” si a livrescului în proza ta, mai ales în Parfumul pãpusilor de portelan.
11 - S-a remarcat de cãtre criticã, pe lângã alertetea stilisticã, „tehnici” precum simbolistica, povestirea în ramã, procedeul dosarului de existente, rememorarea, lumea ca spectacol, creatia de personaje, coexistenta poetizãrilor elevate si a scenelor pitoresti-picante, bogãtie limbajului de la cel „înalt” la cel neaos si oral-argotic, „amestec textual mozaicat”. Esti de acord cu aceste observãri sau bãgãri de seamã?
12 - Ne bucurã aprecierile tale în legãturã cu aceastã Revistã Nouã. Ce i-ai recomanda ca sã fie si mai mult pe gustul tãu, adicã si mai bunã?
13 - Cum aratã o zi din viata scriitorului Ion Lilã?
14 - Ce „isprãvi” (de viatã si literare) mai ai de gând sã faci?

Ioan Lilã - Întrebãrile astea m-au dat gata... sunt deja terminat... pentru cã nici eu însumi nu aveam curajul sã mi le pun, desi uneori am nevoie de astfel de dusuri reci... pe dinlãuntru, nu pe dinafarã... dar acuma trebuie sã-mi revin la viatã... ca mugurii copacilor, primãvara, si sã mã las bâzâit de albine... N-oi reusi eu sã fac miere, ca ele, da’ la faguri mã pricep... Si, apoi, este constientã albina cea harnicã de câte drumuri trebuie sã facã pânã la floare, ca sã adune o picãturã de miere?! Din biografia mea, doar atât: m-am nãscut în ziua de 17 februarie 1951, în Bucuresti, într-o fostã mãcelãrie, si cred cã pãrintii mei mã agãtau într-unul dintre cârligele de pe perete, de unde eu priveam trecãtorii prin vitrina de la stradã. Fiind o fostã mãcelãrie, casa în care m-am nãscut eu nu avea ferestre, cum are sufletul. În iarna dintre anii 1953-1954, când au fost niste zãpezi cât casa, eu m-am luat dupã niste copii si am ajuns de pe strada Despot Vodã pe strada Mihai Eminescu, la cinematograful „Volga”. În ziua aceea se pare cã m-am pierdut si nu mai stiu dacã pãrintii mei m-au regãsit pe mine sau pe un altul. De atunci trãiesc o realã crizã de identitate. În felul acesta îmi explic eu nevoia mea continuã de a mã regãsi pe mine însumi în cãrtile pe care le-am scris… De când m-am descoperit eu pe mine însumi mi-am dat seama cã primul gând care îmi trecea prin minte era si cel mai „bun” (chiar dacã uneori se dovedea a fi catastrofal pentru mine), pentru cã acel gând anume dãdea din coate sã iasã în fatã, si poate de aceea viata mea, în mãsura în care este presãratã cu picanterii si cuvinte incitant-spumoase, poate fi interesantã pentru cititori. Gândind asa si actionând aparent „fãrã sã stau pe gânduri”, m-am aruncat într-un ocean dominat de simturi, pentru cã, numai dacã violezi realitatea si îti înfigi gura cu lãcomie în miezul ei dulce, aceasta ti se dezvãluie în toatã splendoarea ei. De ce artistii plastici picteazã copaci, când pãdurea este omniprezentã pe toate dealurile?! Poate pentru cã uneori simtim nevoia sã ne agãtãm pãdurea pe peretele sufrageriei si sã visãm plini de romantism la trilul vioi al pãsãrelelor ascunse prin tufisurile umbroase. Tot asa si cu literatura, numai cã, pentru mine, viata este pãdurea si pãsãrelele gurese, sunt miile de întâmplãri mãrunte care îmi transmit emotii peste emotii, fiecare gest poate deveni o catastrofã miniaturalã, marile dezastre pot fi receptate drept simple semne în cartea vietii... si, uite asa, percepând prost realitatea si lãsându-mã sufocat de picioarele arcuite ale frumoaselor femei din viata mea, am început sã citesc nu cãrti, ci literaturi întregi. Aveam vreo nouã ani când m-am apucat sã devorez o bibliotecã publicã, am rontãit fãrã discernãmânt tot ce îmi cãdea sub priviri si, când am început sã scriu, am transformat scrisul într-un exercitiu de stil, pentru cã am scris ca Balzac, Tolstoi, Cehov, Dos Pasos, Sadoveanu... si, într-o zi, m-am hotãrât sã iau taurul de coarne, calul de coadã, aligatorul de bot si, dupã ce mi-am analizat „capodoperele” (vreo doi saci, fãrã glumã!, munca mea de vreo zece ani), mi-am dat seama cã nu o sã stea nimeni sã mi le citeascã, asa cã am scris trei poezii (nu le mai am si nici nu-mi mai amintesc cum erau!) si m-am dus la revista „Viata româneascã” condusã de superbul poet Radu BOUREANU, cu volumul lui de versuri „Golful sângelui”, pe care îl gãsisem într-un anticariat si, spre surprinderea mea, maestrul m-a luat în serios si mi le-a publicat. Asa cã, m-am pus pe treabã, am aruncat în foc cei doi saci de „capodopere”, si – pentru cã este si întrebarea asta pe undeva – prima carte „Ploaie amarã” mi-a fost tradusã în limba rusã. Peste câtiva ani, scriitorul Andrei Miastkivschi din Kiev mi-a tradus în limba ucraineanã romanul „Cu pieptul în bãtaia vântului”... (pentru cã am scris mult si pentru copii, am mai fost tradus în câteva tãri, dar destul cu lauda de sine, mi s-a fãcut deja greatã de mine însumi!) La care dintre întrebãri am rãspuns pânã acuma?! Nu-mi dau seama, pentru cã m-am lãsat furat de fluxul amintirilor, si poate cã au ele o logicã, altfel nu-mi explic ce m-a apucat sã mã lamentez si sã-mi plâng de milã. Adevãrul este cã, privit din exterior, pãream a fi excentric, purtam plete, am fost chiar si Hippy vreo doi ani, pânã când ne-a adunat militia din iarba de la picioarele statuii lui Mihai EMINESCU din fata Ateneului român si ne-a vaccinat pentru totdeauna. Degeaba mi i-am luat eu martori pe avangardisti, argumentul bastonului de cauciuc a fost mai tare! Aveam o sapcã albã de jockeu si deasupra cozorocului îmi scrisesem numele: Ioan LILÃ. Mai de curând m-am întâlnit cu distinsul critic Nicolae Manolescu si acesta si-a amintit amuzat de acest amãnunt. Dar, de, eram pusti. Trebuie sã precizez cã tin mult la Nicolae Manolescu, desi acesta n-a scris niciodatã despre mine, asa cã nu pot fi acuzat de pupincurism. De altfel, nu m-a amãrât niciodatã ideea cã sunt ignorat de criticã. Fiecare critic este, desigur, subiectiv. Nimeni nu este detinãtorul adevãrului absolut. Poate cã nu l-ai vãzut o datã pe stradã si, dacã este plin de sine si ranchiunos, te-ai nenorocit, te înghesuie pe unde te prinde, organizeazã comandouri, ca sã te lapideze literar, totul este posibil. A venit clipa, acum, sã scriu despre Radu G. TEPOSU, Allah sã aibã grijã de sufletul lui!, pentru cã a murit, bunul meu prieten, la patruzeci si cinci de ani, cu sufletul sfâsiat de durere: „...În loc sã mã gândesc la fiica mea Roxana, care a sfârsit atât de stupid în urmã cu trei ani, când mai avea putin pânã sã intre la scoalã.” Cu durerea asta în suflet a murit prietenul meu... dar eu nu am avut talentul sã-mi fac prieteni, sã intru într-un grup, sã urmez o cãrare bãtãtoritã de altii, am cam fost un însingurat, bãtãliile mi le duceam de unul singur în fata masinii de scris, scrisul este un fel de masturbare intelectualã, care se face în singurãtate, dar, când îmi pãrãseam masa de scris (eu pot sã scriu si într-o garã!), si mã întâlneam cu vreun prieten scriitor, refuzam subiectele legate de literaturã. Sã revin la Radu G. TEPOSU. Din când în când mergeam împreunã sã bem o bere sau sã vedem un meci de fotbal... „Ioane, vin la tine sã vãd meciul!” Cam asa a fost relatia noastrã de prietenie. A scris Radu G. TEPOSU despre mine, dar nu m-a declarat geniu. Mai venea de la Iasi Ioan HOLBAN si îl invitam la masã. Mai beam o bere cu Valentin F. MIHÃESCU. Cu Gabriel DIMISIANU eram în relatii cordiale, desi eu nu-mi amintesc sã fi scris despre mine!, iar eu îl priveam plin de un respect neprefãcut, pentru cã era un critic integru. La fel pe Zigu ORNEA. Pe Al. Cistelecan nici nu cred sã-l fi cunoscut. Mai tineam la Petru POANTÃ si Irina PETRAS. Victor ATANASIU a scris despre mine, plin de ironie, în revista pompierilor. Articolul era asa: autor, editurã, tipografie, numãr de pagini, redactor, punct. M-a amuzat ideea lui si se tot mira cã nu mã supãr. Cu Ion ROTARU, nasul, n-am purtat niciodatã discutii despre cãrtile mele bazate pe rudenia noastrã. Poate sã confirme! Si la Al. PIRU am tinut. Luam adesea masa împreunã. M-a fãcut Al. PIRU geniu? A scris o datã un articol în care mã declara „singurul scriitor profesionist din România”, pentru cã eu nu am avut un salariu lunar, dupã principiul meu de viatã: sã nu muncesc niciodatã si sã nu-i fiu de folos societãtii, da’ nu-mi dau seama dacã am reusit sã mi-l respect! Pe Eugen BARBU îl pretuiam nespus, dar mã tinea Vadim cu gelozie departe de el. Si pe Corneliu Vadim TUDOR îl iubeam, dar acuma este presedinte de partid si îl salut plin de respect, pentru cã îl meritã! Mai trebuie sã-i pomenesc aici pe Johana BOTEZ, Mircea Doru LESOVICI, Iulian CONSTANDACHE, Elena TCACIUC, Valeriu CRISTEA, Adriana ILIESCU, Doina POLOGEA, Marian POPA, Carmen FIRAN, Oana SOARE. Mai tineam, asa, de departe, în sinea mea, la Mihai SIN, Gheorghe SCHWARTZ, Gabriela ADAMESTEANU, Doina URICARIU, Daniela CRÃSNARU, Mircea DINESCU, Cezar IVÃNESCU, Mircea CIOBANU, Gheorghe PITUT, Mircea MICU, Ion MIRCEA, Emil BRUMARU, Marin SORESCU, Petru ROMOSAN, Mircea MIHÃIES, Ioan BUDUCA, Ioan GROSAN, Gabriel STÃNESCU... Mi-oi fi uitat vreun prieten? Sã mã ierte! Nu mi-am propus sã-mi recapitulez viata. Îmi aduc si eu aminte... Hai sã sar la întrebarea cu numãrul cinci, cã poate în bazinul ãsta o fi apã! Eram la casa scriitorilor, la mare, si în fiecare searã fãceam lungi plimbãri pe malul acestei bãlti uriase cu Marin SORESCU (Allah sã aibã grijã si de sufletul lui!), care, pentru cã îmi era prieten, nu mi-a cerut niciodatã vreun text, ca sã mi-l publice în RAMURI si nici eu n-am profitat! Marin Sorescu era un introvertit, vorbea putin, dar era amuzant. (Putini stiu cã locuia pe strada Grigore Alexandrescu si trebuie sã vã duceti sã cititi efigia de pe fatada casei, ca sã aflati ce anume l-a rugat el pe Dumnezeu!) Îi propuneam sã ne depãrtãm de vilã si sã ne uitãm dupã nimfele apei, care îsi bronzau coapsele la ultimele raze ale asfintitului. Dimineata, mã trezeam devreme si ieseam pe terasã, sã-mi beau cafeaua. Fosta mea familie, care mã iubea pe atunci asa cum mã urãste acuma!, dormea pânã târziu, asa cã aveam câteva clipe de singurãtate. Într-o dimineatã, îl vãd iesind din vilã pe un prieten din Arad, care avea în mânã o unditã si o pungã de plastic plinã cu apã, în care se zbãtea un guvid amãrât. Unde te duci? l-am întrebat mirat. Sã pescuiesc! Si cu pestele ãla mic ce faci? Ãsta este momealã pentru pestii ãia mari! Hopa! Parcã m-a izbit ceva în cap! Scânteia aia divinã!
M-am conectat imediat la marea carte a întelepciunii! Am fugit în camerã si mi-am notat titlul: „PESTELE CEL MIC” – cu sensul biblic schimbat: nu cel care îl înghite pe CEL MARE, ci ãla care este momealã pentru CEI MARI! Întrebarea numãrul opt îmi place. Degeaba ai vocatie, dacã nu ai mestesug. Degeaba ai scris mai mult decât ai citit. De unde se învatã mestesugul? De la alti mesteri fãurari de opere mari. Uite ce scria Radu G. TEPOSU despre mine („cel mai prolific”) în „Istoria tragicã & grotescã a întunecatului deceniu literar nouã”: „S-a profesionalizat rapid, scrie cu usurintã, nu fãrã limpiditatea stilului si fãrã imaginatie epicã...” Mai departe: „Ion LILÃ stie sã prindã în detalii exacte imaginea lascivã a realului, toropeala citadinã, forfota buimacã a vietii.”, dar este si de pãrere, altundeva, cã „deconspirarea abuzivã a ideii si dirijarea epicului dupã o schemã preconceputã sunt semne de inabilitate si improvizatie. Prin abundenta cliseelor si a facilitãtii, proza lui Ioan Lilã cocheteazã cu romanul de consum.” Eu as zice aici cã abundenta cliseelor si a facilitãtii am desprins-o din realitate, dar trebuie sã-i respect pãrea prietenului meu, la fel cum n-am absolut nimic de comentat la textul din „Dictionarul general al literaturii române” editat de Academia Românã. Cât despre postmodernism, iatã ce sustinea Radu G. TEPOSU: „Dacã postmodernismul nici romantism si nici modernism nu mai este, înseamnã cã s-a întors masina lumii.” (pag. 59), iar la pag. 71: „Care sunt strãmosii, mãtusile si unchii postmodernismului? Dar copiii lui? Sã întocmim un pomelnic livresc, ascultând predica lui John Barth: Jorge Luís Borges, Samuel Beckett, Vladimir Nabokov, Raymond Queneau, Michel Butor, Alain Robbe Grillet, Claude Mauriac, grupul Tel Quel, John Fowles, Julio Cortázar, Gabriel Garcia Márquez, Italo Calvino, T.S. Eliot, William Faulkner, André Gide, James Joyce, Franz Kafka, Thomas Mann, Robert Musil, Ezra Pound, Marcel Proust, Gertude Stein, Miguel de Unamuno, Virginia Woolf, Alfred Jarry, Gustave Flaubert, Baudelaire, Mallarmé, E.T.A. Hoffman, Laurence Sterne, Cervantes. Reprezentantii lui tipici: John Barth însusi, Donald Barthelme, Robert Coover, Stanley Elkin, Thomas Pinchon, Kurt Vonnegut jr. Ce vrea sã însemne aceastã listã de precursori? Poate faptul cã trecutul postmodernismului este chiar prezentul sãu.” La a douãsprezecea întrebare (dar nu într-al doisprezecelea ceas!) cred cã pot rãspunde asa: dacã „Revista Nouã” este formatoare de opinie, trebuie sã fie asemenea unei closti ce înnebuneste când vreo javrã de câine se apropie de progeniturile ei! Eu pot sã latru, când se apropie vulpea de cotet, dar cine o prinde?! Si sã nu creadã prietenii mei, scriitorii din Câmpina, si mentorul nostru spiritual, Constantin TRANDAFIR, cã i-am uitat. De fiecare datã când scriu pentru revistã, mã las incitat de unul dintre ei. Si acuma trebuie sã precizez cã romanul „Parfumul pãpusilor de portelan” nu l-am dat nici unui critic, dar mentorului nostru spiritual, da! Si prietenilor! Atât!
Al Dvs., cu dragoste frãteascã,
Ioan LILÃ
e-mail: ioan_lila17@yahoo.com