Victor Nichifor
Maya
Nu m-am înteles de copil fraier. Tu ai dreptate:
comportamentul ludic literar mi-a aruncat mutra în aer.
Din hiatus, „întâmplarea” ne aratã: la nivel hipersenzorial
nu ne-am fi rupt niciodatã.
Între timp m-am întretinut bruiat, cu inima stantatã.
Anii au trecut razant,
nu m-am redescoperit prin nici un alt facies. Stângaci,
acum îmi sar în fatã: nu sunt mândru de mine.
Dar ce mai conteazã?
Cât timp mã rãsfeti din linia subtire a unei fatete decente, aspre.
Cât timp te minunezi de mine dincolo de cât am ajuns a mã cunoaste.
Da, stiu: continui s-o dau în barã atunci când te iubesc
mai mult decât pot tace. Îmi re-joc sansa
cãci nu pot uita cum din prea mult caracter nedirectionat
ne-am scurs prin degetele celuilalt.
Îmi zburlesti inima. Destepti, nu ne promitem nimic
nici de aceastã datã.
Les uscat
Trecutul revolutionar contra unei himere
mã tine îndoit, creierul de dreapta
mã întinde pe lumea afacerilor din care dacã nu curg – pic;
un viitor hipnotic se îndepãrteazã
fãrã sã-l mai cuprind. Îmi vânez greselile, pe scurt
nu mã pot alege mai potrivit. ªi,
la o pizza în Chicago,
tu mã arunci într-o sintagmã banalã la care nu m-am gândit
corect fatã de mine niciodatã:
„viata
de înaltã calitate”.
Intuitiv las la o parte lipsa de inteligentã
comparativ cu ce-as putea fi. Clic
din cel mai misto motiv:
cuvântul potrivit, de la omul potrivit, la momentul potrivit,
în locul potrivit. Mã destind, încerc decent
sã mã desfãsor în prezent-viitor alburiu: bolboroseala internã
îmi continuã echilibrul deschis, prieteni
îti lasã sãmânta în centrul meu de contraplictis, mã busesc
de zona interzisã
din care ies cu pielea întinsã. Dintr-un concept
nedospit m-arunc în decor intuitiv,
cu un complex de creier de dreapta neuniform halit: mã bruiez,
dar tu mã-mpingi –
„viata de înaltã calitate”, mã trage curentul
din ce inspiri: pe lumea afacerilor
îmi reglez simturile la maxim – nu acceptãm „tine”
„smecher sau nu existi”,
din cãrtulii de maniaci harnici simt cum mã imprim;
sportul îmi umflã alveolele si nu lesin; râd
pânã se rupe filmul cu „de ce trãiesc?”, dincolo
de orice pãmânt românesc familia
ca pivot o simt.
Mã bucur de ce-am fãrã cine stie ce sudoare, creierul
se imprimã în ciuda evidentei cã „tatã,
nimic nu-i nou sub soare”,
inclusiv bolboroseala internã
ce-mi expune un echilibru deschis în diversitate, aici:
sã rãmân ca les uscat
pentru moment sã mã privesc corect în ochi, tânãr
curat în linii mari.
Triplu clinchet
Prietenul meu în amor fãrã trai
aruncã plasa: „Tu ce pãrere ai?”
Încerc triplu-clinchet în naturã
semipoetic. Constient cã prin culturã
mi-as cam bate joc de statutul meu
de expert, click-click la panaceu:
conturez prudent clipe ascutite
(strãfulgerãri fãrã fatete fripte,
mã jur), plus non-istorie cu pigment
(„face mâncare?” „sex cu zgomot?” „loz?”
„schiazã?” „e în Xenakis ori Diana Ross?”,
si altele). Obvios, îmi iese ceva inteligent
numai. „hai, ce pãrere ai? nu esti amator”
„e important, te rog”. Blocat, studiez un nor.
Am un gând salvator: whiskey cu limonadã.
La întoarcere ne-am luat de femei pe stradã.
Interviu în peisaj
„Mã dezvolt încâlcit
prin poezie,
în anumite sunete catapultat rar”
ori prin definitie mã amusinez pe muchie
de ratat. Lipsa altor date
mã pontificã vizavi de cosmarul meu
desfãsurat ultramarin,
golul din casã
mã prinde în stomac - benign. În peisaj
au apãrut corporatii cu bani,
dar e calitatea mea bazã de temelie
în perceptia ãstora? Vânez
interviuri în ziar (mi-as trage suturi în fund
dacã n-as scrie).
Caut cu lumânarea
sã levitez neparadoxal în modelele ãstora: totusi,
momentan îmi sunã a ratat ceva
în persoana mea.
Mi-au zâmbit, n-au fãcut un pas. Sã rãspundã
desteptii:
îmi surclasez viitorul |
Sterian VICOL
Aproapele meu
Lunganul de sânge, aproapele meu,
de funii trãgând, ne tine-n univers,
mai scrie si iubitei noaptea, câte-un vers
ori sparge biserici cu-al sãu curcubeu.
Un orb ca mine cu irisul tot sters
de spinul ce arde talpa unui zeu,
începe vânãtoarea altui eu
prin siruri de femei rãtãcite-n mers –
ªi-ntre tipat si arcul de foc, cine
litera o-ngroapã într-un sonet
pentru cel ce pleacã, cel ce vine?
Cine dacã nu lunganul de sânge,
corabia vietii trage încet,
salvând amurgu-mi din iarba ce plânge.
Fila de carte
Poetului Radu Cârneci, marele prieten al visãtorilor
Mai orb decât mine cine mai este
zãbovind uneori la nunta din sat,
când toate-ncoltesc si-o stea de furat
vegheazã noua si vechea poveste –
Prin beznã mã-nalt si sunt înnobilat
de ecouri zimttuind pe creste,
cui sã spun, cui, poeti, sã dau de veste
ca eu însumi doar iluzii mai strãbat?
De pe marginea pleoapei - a moarte? –
cineva-mi bate cuie în salcâmi
sau poate rupe o filã de carte.
Numai sonetul, ce-l refuz, salveazã
tot ce urcã-n floare sau poate îmi
deschide însusi amurgu-n amiazã. |
Paul SÂN-PETRU - 70
Marele târziu
Sfârsind târziul
ãsta viu - e ca si când
n-a fost sã fiu; într-un târziu
care-a sosit e totul de neamintit.
În ultimul târziu anost e ca si când
nici n-am mai fost. Târziu se face-n
relativ, imens si-asa definitiv!
Steaua de somn
bunicului meu, in memoriam
Dormea afarã-n car învinsul trudei
în irisi îi sticlea o stea de deal,
vârtelnitã ce-i depãna privirea
pân’ la cãderea pleoapei ca un val
pleca spre stea discret ca somnambulii
sãrind din car în Carul Mare, sui
si pân’ la ziuã se-ntorcea acasã
dar nu spunea minunea nimãnui
cã se-ntâlnea în Car eu toti mosnegii,
c-un rest de babe tandre-ntru cândva;
ei se simteau mereu cam tot aceiasi
desi stiau cã-n fond se mai lipsea...
Odatã-a fost de-ajuns sã nu se-ntoarcã,
chiar boii lui trecuserã la Car –
si i-au gãsit peste un rest de vreme
doar hainele. ªi nici un mãdular
Doxa antiacvatic
Dacã-i asa contraacvatic ceasul
ca submarinu-n ocnele de apã
pe unde-nteapã timpul cu secunde
carcasa lui cu tainicã supapã?
si dacã e asa închis în sine
dar dã tic-tacu-n el pe undeva,
pe unde, ghemul atei de pãianjen
scapã-ndãrãt cu rãsuflarea mea?
Zidirile
ªi doar am vãzut
cura una pre alta pietrele
sine de-a-naltul pre sine
nãvalã a zidirii,
dar nu si omul care-a intrat acolo
devenind deodatã duhul acelei case;
ªi iar mi-a mai scãpat
Furisul lui concentric dinspre sine
si-n urmã, casa se neînsufletea
Pascalia
Mieii au scãpat
sãrind pastele pe deasupra norilor,
primul paste
e mai greu eu bine sã-l treacã,
iatã singura conditia
sã scape si ei toamna la dragoste.
Slavã Domnului cã mieii
au costat anul acesta
mai mult decât treizeci de arginti
Clopotul de sticlã
În locul limbii el poartã un om
Îl poartã ferit de griji de vânt si de boli
de aceea limba clopotului de sticlã
scoate limba la cei de afarã
se mirã cã se miscã pomii si cã nimeni
nu e luat de furtunã cã nu face turturi la gurã
oricum el e în grija clopotului de sticlã
care dintr-o subconstientã neatentie
se poate trezi morman de cioburi si-n mijlocul lor
doar el ca limbã de clopot mai poate
sã rãmânã în picioare, descumpãnit lamentându-se:
„regatul pentru un clopot”, apoi cãzând si el
în timp ce un clopotar de serviciu vesteste:
e sãrbãtoare!, sau dimpotrivã: asa ne ducem toti
oricum, unul sunã de una, în satul vecin, de o alta
vestile în zbor fac scurt-circuit
în vãzduhul cu nori care tunã
una pe alta anulându-se
Expunere de întelesuri
Tu esti de un anume înteles
însumi de un altul sunt eu;
în lumea asta întocmitã
din sumedenii de întelesuri
cu cine sã mai ajungi la o-ntelegere!
În lumea asta mai e o lume
în cãutare de o alta
unde se aflã Singurul Mare-nteles al
acestei mari cãutãri de întelesuri |
Petre MANOLACHE
Fise poetice
Semnul destinului
Lui Nichita Stãnescu
Calul bea rouã din spicul ierbii
se hrãneste cu stele înfrigurate
zboarã spre nouri
cu mai multe rânduri de aripi
deschide ferestrele gândurilor
spre lumina cântãtoare a pãsãrilor
gustã semintele cele grele de miere
si ne lasã sã-i încãlecãm aerul
plin de aromã zeiascã
* *
*
Atingem pielea asudatã a calului
capul sãu mândru
ochii lui plini de inteligentã –
intrãm în raza pedepsei divine
primim chipul fraged al fructului
cãpãtãm memoria visului
înfrângem sensul noptii
îi dãm incertitudinea noastrã
fãrã sã deturnãm imaginea
fosforescentã a întelepciunii
de ce sã nesocotim firea lui blândã
fiinta lui sacrã
arborele lui urias cu o imensitate
de ramuri spre vesnicie?
hai la drum, calule! nu se stie când
ne va despãrti semnul destinului
* *
*
Calul meu trist alergând
parcã zboarã
dinspre dimineatã spre searã
calul meu tânãr mereu alergând
pe ninsoare
pe ploaie
pe vânt
legãnându-mã-ntre aripi
în sa
încãlzindu-mã-n dragostea sa
îmi aratã zãrile
mãrile
îmi zdruncinã stãrile
copitele-i sunã
când mã duce
sus la rãscruce
si mã vânturã-n lumi
si m-adunã
cu tot cu liniste
si cu furtunã
* *
*
Un cal vei sorbi dintr-un uluc
aroma lemnului mustind de stele
si nechezã spre zãrile acele
ce-s amãruie flacãrã de nuc
parcã avea pe strãlucinda piele
aripi de iarbã, înnoptãri de rug,-
sudoarea zilei adormitã-n plug.
Venise parcã nãrile sã-si spele
si sângele usor sã-si înnoiascã
avea-n copite zãri, în coamã spice
eram supusul sãu, simteam cã-mi zice
sã nu-l încalec înarmat - sã pascã
tãcut si liber lângã o cismea –
si inima-i atât de mult iubea |
Dumitru ISTRATE RUSETEANU
Betie
vine moartea si-mi zice: dumitre
bea vodca si-om merge
cale de un poem…
dar eu l-am cãlãrit si pe dracu
slugã la adevãr când am fost
l-am fãcut sloi cu frigul vietii
cât despre moarte o-nvârt pe sânge
ce sã-i ofer dacã nici eu
n-am primit de la Dumnezeu
decât cuvântul iubire
ce mi-l aplic pe puls
când beat de voluptate naturalã
doarme cu cerul sub cãpatâi
la mine în inimã
Eseniadã
umblu din poem în poem
alte cârciumi nu cunosc
sã-mi îndulceascã
amarul .
astãzi sunt mâine am fost
sã nu cãdeti în golul rãmas
în lipsã de orã la ceas
mãsor vesnicia cu paharul
Muscãtura fatalã
de-atâta singurãtate
am deprins
muscãtura eu sufletul
din pricina nestatorniciei mele
în timp si spatiu
prezentul mi se distribuie
printr-un robinet defect
în cele câteva picãturi adunate
pe fundul gamelei
greu reusesc s-aclimatizez
un virus de companie
Amintire din viitor
se vede prin pântecul tãu
embrionul
are solzi argintii, aripioare
printre cromozomii
ce au alergat spre uterul tãu
prin tunelul timpului
s-o fi rãtãcit pestisorul de aur
sau o stea cãzãtoare
Poem despre aproapele meu
voi sunteti aproapele meu
virusul din afara mea
ar trebui sã vã iubesc
ca pe feliuta de pâine
pe care îl rãstignesc, zilnic
pe Dumnezeu
dar nu mã încumet, zãu
sã-mi rup pecetile de pe rãni
pentru a vã pofti înãuntru
unde fiecare celulã
tine isonul ritmului cosmic
si îsi are aproapele ei
în celãlalt univers
Altã eseniadã
dragul meu serghei esenin
îti scriu dintr-o carte
viata mea
fiind o vodcã scârboasã
am fost îmbrâncit în afara ei
cum prind ocazia
sã mã mai nasc
am sã-ti dau întâlnire
în pântecul aceleasi femei
Eva
din aceastã gogoasã
a memoriei divine
hai sã fugim în virtual
cu pomul cunoasterii
ascuns în pântec
Of, of, of
Doamne, prin vena mea
s-a furisat un cerc
sângele coabiteazã
cu virusi, extraterestri
chiar cifrele pot fi
distruse
de globulele rosii -
dat un cerc?!
Dezamãgire
sufletul meu are miros
de trandafir
dar se agatã ca scaiul
de câte-o stea cãzãtoare
Rugã pripitã
dã-mi Doamne dã-mi
sã am ce preface
în bule de sãpun
nimic nu tine de foame
sufletului meu
parcã si-ar avea cuibul
într-o ranã
ce-si construieste cu discretie
coaja
deasupra lui
Suspectat
sunt poet si nu-i bine
fac magie neagrã
cu osul cuvântului
începutul sfârsitului
din vena mea dã colt
sunt - n-as mai fi - poet -
nodul
ce vi se pune în gât
Glontul
ca melcul se târãste glontul spre mine
mi se catãrã pe privire
pe nervi
e mai viu decât mine
pune-i Doamne piedicâ
sau tine-l putin înfipt
în tine
sã-mi altoiesc si eu viata
cu aschii
din crucea rugãciunii
Aceeasi ultimã rugãciune
vino mai aproape de departele meu
sã te înmoi în gânduri
ca pe-un pesmet
si-n moarte îmi va fi foame
de tine
de altfel sãnãtos, nemuritor?
pe ce linie de univers te afli?
eu tot trag de punct
sperând sã pun
de-o linie ce destin
el trage de mine
vrând sã-mi punã de-o moarte |
