I. Oprisan
Colacul de lut

Cristian ºi Mariana sunt doi copilaºi de opt ani împreunã. El a împlinit trei ani ºi o lunã ºi ea mai are puþin ºi face cinci.
Când îl întreabã pe Cristian: „Câþi ani ai? el îi rãspunde:
- Am trei ani ºi luna de pe cer. Fata zâmbeºte. Bãiatul i se pare mult prea mic faþã de ea.
- Când o sã faci trei ani ºi douã luni, de unde mai iei o lunã, cã pe cer e doar una?
- Tu n-ai vãzut cã sunt mai multe?
- Cum sunt mai multe, domnule?
- Sunt mai multe! Una e mare ºi rotundã, ca soarele... Altele sunt mici ºi îndoite ca prãjiturile pe care le face mãmica....
- Deºteptule! E numai o lunã pe cer!
- ªi aia pe care o vedem dimineaþa înainte de rãsãritul soarelui, ce e?
Fata nu mai gãsi de cuviinþã sã-i rãspundã la o asemenea „prostie”.
Discutã toatã ziulica în contradictoriu, doar ei singuri, cãci n-au voie sã se ducã la altcineva ºi mai ales „mãmica” nu lasã pe nimeni sã vinã la ei.
κi fac de lucru din orice... un beþiºor, o floare, o mãturã sunt pentru ei foarte importante.
Fetiþa, ca mai mare, îºi arogã calitatea de mamã, iar el - deºi se vede bãrbat - trebuie sã fie ºi la jocuri tot copil.
*
Astãzi mama face colãcei pentru Moºii de varã. Tatãl, cãruia Cristian îi spune „Moºu” - pentru cã aºa s-a deprins de când a început sã vorbeascã - a plecat la lemnele lui, mângâindu-ºi barba înspicatã.
„Ce bãtrân e tata!” gândeºte în sinea lui bãiatul, privindu-l ca de fiecare datã cu mirare, bucuros de data aceasta cã nu-i mai freacã perii ãia mari pe faþã ca sã-l sãrute. „Ce ciudaþi sunt oamenii mari! Oare tot aºa o sã am ºi eu barbã? ªi mãmica de ce nu are ºi dumneaei barbã? Ce plãcut e sã te sãrute dânsa! Are faþa aºa de finã ºi te strânge cu totul altfel în braþe.”
O iubeºte mult pe mamã-sa.
De aceea, când Mariana a sãrit sã rãsuceascã colãcei, ºi-a tras repede ºi el un scaun s-o ajute la treabã.
Dar, þi-ai gãsit?! Fata îl ºi bruscheazã:
- Bãrbaþii n-au voie sã se amestece în treburile femeilor! Ieºi afarã cã n-avem loc! Aici e miºcare multã. Dupã ce rãsucim colacii, trebuie sã-i întindem pe prosop pe pat. Apoi trebuie sã-i ducem pe fund în bucãtãrie, sã-i dau mãmicãi repede, repede sã nu se rãceascã cuptorul, cã altfel nu se mai coc...
Femeia privea amuzatã, nu atât la desfãºurarea teatralã a fetei, care-ºi juca rolul de gospodinã, cât la supãrarea bãiatului, care nu mai putea sta acolo de gura Marianei.
*
Îl sãrutã pe obrãjori ºi, mângâindu-l cu multã afecþiune, îl împinse spre uºã. Cristian stãtu o vreme bosumflat. Apoi, deodatã îi veni o idee.
În curte rãmãsese puþin lut fãcut ieri de maicã-sa spre a spoi pe jos. Ceva mai încolo se afla un fund de tocat la raþe.
Îl aduse aproape ºi începu sã meºtereascã un colãcel. Dar, lucrând, îºi zise în gând: „De ce sã fac colaci? Doar nu-s femeie!” ªi se pomeni modelând un ºarpe...
*
Când era aproape gata, fetiþa ieºi bucuroasã pe uºã, strigând:
- Am bãgat colacii la cuptor. O sã mâncãm în curând pâine caldã! Nu simþi mirosul?
Dar aruncându-ºi privirea cãtre opera lui Cristian se precipitã cãtre el intrigatã:
- Faci ºi tu colaci?! Trebuie sã-i împleteºti, nu sã-i laºi aºa!
ªi se apucã sã încolãceascã firul de lut modelat de Cristian.
Bãiatului îi sãri însã þandãra:
- Ce colaci?! Nu vezi cã e ºarpe?!
- Dacã ar fi ºarpe, ar pleca de aici, ar fugi...
- O sã fugã ºi el, dar aºteaptã sã-1 descânt, sã-i dau viaþã...
- Hai dã-i, ce mai stai!
- O sã-i dau...
Bãiatul era în încurcãturã. Nu ºtia ce sã zicã. Auzise odatã ca prin vis când îl descântase o mãtuºã, nu mai ºtia pentru ce, câteva vorbe ciudate despre un „laur-balaur, cu solzii de aur...” „Ce-o fi însemnând aia?”
Mariana surprinse momentul dificil pe care-l trãia bãiatul ºi-l apostrofa:
- Dacã ai fi fãcut un colac, aveai posibilitatea mãcar sã-l bagi în cuptor, dupã ce scoatem pâinea. Dar aºa?
ªi vru sã-i strice jucãria.
Cristian o împinse deoparte ºi îmbrãþiºa colacul de lut ºoptind din tot sufletul:
- Te rog, ºarpe, fii prietenul meu! Joacã-te cu noi... Hai, mergi!
În dãruirea lui simþi parcã o miºcare în lutul inert.
- Te rog! ºopti el cu ºi mai mare încredere.
I se pãru cã bastonul de lut încolãcit aproximativ se strânge ºi miºcã.
Exultã de bucurie. Ar fi vrut sã se ridice sã-i arate fetei fiinþa care prinsese viaþã. Dar îi plãcea s-o facã sã aºtepte întrebãtoare.
De pe prispã, mama îi chema sã le dea câte un colãcel. Veni ºi el agale, dupã fatã care sãrise imediat sã-ºi primeascã darul.
Se întoarserã mâncând.
- Vezi cã nu s-a întâmplat nimic?! spuse Mariana, deºi i se pãrea cã lutul are o formã mai regulatã decât înainte, dupã tiparul unui ºarpe adevãrat.
Sesizând faptul, fata îl îmbie spre alte jocuri, dezinteresându-se de soarta ºarpelui.
*
Peste noapte, Cristian avu vise numai cu ºerpi. Adormea, visa ºi se trezea - ºi aºa pânã cãtre ziuã, când îl prinse „Moº-Ene” zdravãn în mrejele lui.

Din câte-ºi mai amintea, ºarpele plãsmuit ieri îl îmbia la joacã... Fugea, se ascundea ºi bãiatul trebuia sã-l gãseascã. Apoi s-a ascuns unde i se pãrea cã nu ar putea sã fie descoperit, dar ºarpele l-a gãsit mereu - chiar în podul casei. Cât s-a mirat cã ºarpele urcã fãrã probleme scara...
Apoi, ºarpele, s-a umflat, s-a fãcut balaur, a scos aripi ºi s-au înfundat în înãlþimi... Au trecut de nori ºi au zburat sub ploaia de luminã a soarelui. Totul strãlucea de-þi lua ochii. Ar fi vrut sã urce mereu, spre belºugul de luminã toropitor, dar ºarpele ºi-a dat drumul brusc în jos.
În cãdere, de frica abisului, s-a trezit scâncind. „ Mãmica” a întins mâna ºi l-a strâns la piept, mângâindu-l.
A intrat într-un nou vis... Mergea cu ºarpele alãturi printr-o pãdure deasã, înþesatã cu animale primejdioase, care-ºi întindeau colþii spre el. Obosit, s-a aºezat jos sã-ºi tragã sufletul.
ªarpele a înconjurat locul ca un cerc, prinzându-ºi coada în gurã. Nici o vietate nu s-a putut apropia de bãiat. Stãteau toate dincolo de cercul închipuit de trupul ºarpelui cu ochii holbaþi ºi gurile cãscate, oprite ca de un zid...
Cu imaginea aceasta terorizantã s-a rupt iarãºi din somn, cãutând protecþie sub aripa mamei, dupã care a adormit buºtean.

*
A ieºit buimac din casã. Când sã punã piciorul pe ultima treaptã ºi l-a retras instinctiv. ªarpele din vis stãtea încovrigat ca un colac, cu capul bãgat undeva dedesubt.
- Te-ai întors din pãdure? Deci n-am visat. Vru sã-l mângâie, dar rãceala reptilei îl fãcu sã tragã repede mâna înapoi.
Reintrã în casã ºi ieºi cu un castron în care pusese puþin lapte.
- Ia ºi mãnâncã cã þi-o fi foame.
- Mã mir cã nu l-ai invitat în casã! zise maicã-sa, care-l surprinse asupra faptului. Dã-i gustarea ºi apoi cheamã-l la masã - rosti ea ironic. Dã-i ºi un colac, cã tot sunt Moºii astãzi.
Bãiatul se ruºina. Dar taicã-sãu care trecea pe acolo îi sãri în ajutor.
- Lasã-l, femeie, în pace! E ºarpele casei. Trebuie sã mãnânce ºi el!
- Cum ºarpele casei?! E ºarpele meu, pe care l-am fãcut din lut!
Femeia aruncã o privire ascuþitã omului.
- Poate cã m-am înºelat… rosti el. Dacã-i acela cu atât mai mult trebuie sã-l hrãneºti ca sã se aciuieze aici, cã altfel pleacã sã-ºi caute de mâncare.
Dupã ce mâncã - sub privirile tuturor (cãci între timp apãru ºi fetiþa) - ºarpele se retrase sub talpa casei.
Degeaba îl strigarã copiii, el nu se mai arãtã.
*
Întrucât citise în ochii pãrinþilor îndoiala ce se cuibãrise ºi în mintea ei, Mariana încercã sã afle adevãrul.
- Ai luat cumva dumneata colacul de lut fãcut de Cristian? o întrebã ea pe maicã-sa într-o zi.
- Ce colac?
- Colacul de pe lemnul de tocat la raþe.
- Nu, mamã.
- Dar ce s-a fãcut cu el?
- Nu ºtiu.
Altã datã îl întrebã pe taicã-sãu.
- Ai aruncat cumva dumneata colacul de lut de pe tocãtorul de raþe?
Bãrbatul zâmbi, înþelegând unde bate fata.
- Nu crezi cã lutul a putut prinde viaþã?
- Nu... Adicã nu ºtiu... se fâstâci fata.
- Fii liniºtitã! o potoli taicã-sãu. Nici eu nu cred. O sã vedem la primãvarã...
- Cum o sã vedem?
- O sã vedem! ªerpii îºi leapãdã în fiecare an pielea. Dacã vom gãsi douã piei – e adevãrat, dacã numai una, a ºarpelui de casã, a fost doar o pãrere.
Fetiþa plecã îngânduratã.
*
Sãrbãtorile de iarnã, zãpada, bucuriile sãniuºului au ºters din mintea Marianei întrebãrile de peste varã.
Cum a vãzut însã buburuzele, ºi-a amintit de sorocul nãpârlirii ºerpilor ºi a început sã-l priveascã pe taicã-sãu întrebãtor. Dar acesta o îndemna tot din priviri sã mai aºtepte.
Într-o zi i-a arãtat o piele lepãdatã, ca un burete lung, extrem de fin, din care ºarpele tocmai ieºise.
- Ai gãsit numai una?
- Deocamdatã... Nu toþi ºerpii îºi leapãdã pielea odatã.
A trecut multã vreme fãrã ca tatãl sã se poatã pronunþa.
Dupã vreo trei sãptãmâni, omul a chemat-o pe Mariana.
- Hai sã-þi arãt ceva.
A dus-o în partea de rãsãrit a casei ºi i-a arãtat, într-un cotlon, un ºarpe care se chinuia sã iasã din pielea veche, dar nu reuºea.
- Sã-l ajutãm! a ºoptit tatãl ºi a apropiat ºarpele de ei cu o sapã.
A apucat de capãtul pielii albicioase ºi, când a tras cu oarecare temere, - sã nu rupã ºarpele; sã nu-l muºte cumva... - pielea a ieºit cu uºurinþã, dar în locul ºarpelui viu, a rãmas colacul de lut fãcut de Cristian...
Cei doi s-au privit stupefiaþi.
- Vezi, dacã n-am crezut! a rostit tatãl. Credinþa i-a dat viaþã. Necredinþa l-a omorât!

Cristina Lilã

Locul din care fluturii îºi privesc zborul

Prezenþa unui bãrbat trebuia sã mã facã sã mã simt cumva... dar cum?!
Nu sunt fãcut numai din rotunjimi ispititoare, mai am ºi suflet.
Nu sunt numai femeie, mai sunt ºi fiinþã...
Mã simt uºoarã ca un abur ºi îmi e teamã sã nu mã risipesc în singurãtate, în pustietatea timpului.
Dar, dacã ar veni un bãrbat la mine acasã, ar trebui sã îmi iau un pat mai mare, în patul meu mic nu ar avea loc ºi ar pleca.
Ar trebui sã gãtesc!
...ºi eu nu ºtiu sã gãtesc. Am în frigider doar pâine, unt ºi mãsline... dar, oare îi plac?!
...sã mã îmbrac frumos sau, mai bine, îmi pun o rochie subþire, transparentã... sau nu! nu!
Am vin. Roºu. O sã bem vin roºu.
El o sã bea vin roºu... eu o sã beau apã!
Cu apã nu te poþi îmbãta... nu te poþi nici mãcar ameþi un pic... aºa, sã-þi sticleascã ochii de fericire...
...dar gândurile mele de acum mã îmbatã...
Sunã telefonul.
Alo! Alo!
Cred cã nu era nimeni sau poate cã mã bântuie o fantoma... dar chiar ºi la telefon?!
Un alt þârâit. O, doamne, e cineva la uºã.
Sã fie el?!
Arunc halatul ºi ciorapii ãºtia care-mi þin de cald, arunc faþa asta trista ºi... dacã este doar o vecinã?
Unde-mi este rujul?
Deschid! Fie ce-o fi!
Poºtaºul! O scrisoare...
O fi de la el?!

Frunza copacului bãtrân

Lume a visului, a femeii, a nonºalanþei, a dragostei, a trupului... mângâind urma lui, a trupului, peste timp. Doamne, ce uºurare sã iubeºti… Unde este clipa ce rãsunã peste vârfurile munþilor... clepsidre ale timpului înarmat cu veºnicie, cu dincolo de eternitate peste albastru cerului in roºu ocru... Ne armonizãm cu noi înºine în esenþa noastrã... pe care o simþim ca pe un val inchimic în univers… ªi gustul vinului, dulcele aromat al speranþei... îmi aºez capul pe frunza destinului meu... ce jonglerie în uitarea de sine... mã rup în bucãþi dupã o logicã incredibilã ºi întreb… mirãri neliniºtitoare ce survin gândurilor mele, ce plutesc în aer ca niºte nori de zahãr… Iubesc iubire: doamne, ce dans întortocheat printre degete de sfinþi, printre flori stâncoase, ape halucinante crescute la orizont cu lacrimi de stele ce curg ºiroaie... oare îndrãznesc sã mã unific cu toate aceste deºertãciuni?! Oare lacrima mea are vreo ºansã în lumea asta?! Orhideea, care este aºa de frumoasã, ºtie ea cã este sacrificatã tocmai pentru frumuseþea ei?!
Alerg peste pãmânt ºi, dintr-o datã, îl înconjor pe tot ºi las în urmã un cerc de praf ca niºte aripi uriaºe, apoi mã învârt pe vârfuri ca o balerinã ºi zbor atât de sus unde vãd întunericul ca pe o platformã cu piese de ºah albe, strãlucitoare, pãºesc surprinsã cã nu ating nimic ºi nu simt nimic , nici respiraþia nu o mai simt, mã contopesc uitând cã exist mi se sparge inima ca o sticlã în mii de cuvine... care se aºtern fãrã rãsuflare... un copil râde când mama lui îi zice: „Carina, treci la masã, / te rog, un pic mã lasã, / mai colorez steluþe, / aºa-i cã sunt drãguþe?!” Dincolo de toate acestea exist si eu ca un punct unificat cu universul, un punct nesemnificativ... ce se rãsfaþã crezând cã un punct poate lua orice formã ºi, dacã am ales sã fiu femeie, trebuie sã-mi ispãºesc pãcatul pânã la capãt... iubind din iubire, murind din murire, nãscând din iubire ºi, dacã ar fi sã se mai întâmple încã o datã toate acestea, se vor întâmpla...