De 50 de ani la drum cu Jack Kerouac
Bogdan Stoicescu
Jean–Louis Lebris Kerouac s-a nãscut
la 13.03. 1922 în Lowell, statul Massachusetts, într-o
familie franco-canadianã de muncitori * Copil linistit
si serios, va fi extrem de atasat de mama sa (Memere, pe
care o va îngriji cu un urias devotament în anii
senectutii acesteia) * Moartea fratelui sãu mai mare
la vârsta de nouã ani îl marcheazã profund
* Urmeazã cursurile scolii din orasul natal apoi
ale Universitãtii Columbia din NY. Întrerupe studiile,
fiind mobilizat în marina militarã a SUA * Datoritã
unui comportament considerat de oficialitãti drept ,,schizoid”,
este demobilizat din marina militarã în timpul celui
de-al doilea rãzboi mondial fiind apoi angajat de marina comercialã
* În 1946 renuntã la marinãrie si urmeazã,
timp de un an, cursurile New School for Social Research din NY * În
1947 pleacã într-un lung sir de cãlãtorii,
timp de 10 ani, în SUA, Mexic, Maroc si Europa * Practicã
diferite job-uri de ocazie (pãdurar, muncitor la cãile
ferate etc.), timp în care lucreazã la primul sãu
roman – The Town and the City – care apare în anul
1950 * În vara aceluiasi an, în doar patru sãptãmîni,
scrie romanul On the road, care la sapte ani de la lansarea sa
din 1957, îl transformã într-o figurã legendarã
a underground-ului literar. Roman-epopee al unei epoci agitate si
pline de contradictii, îmbibat cu numeroase elemente autobiografice,
volumul surprinde printr-o scriiturã brutã, necizelatã
stilistic însã debordînd de spontaneitate, fluentã,
proaspãtã, pe scurt, un limbaj atît de neobisnuit,
încît a fost rapid catalogat de critica vremii drept “licentios”
(“Infantil, pervers, negativ” /Herald Tribune/, “…
o serie de guitãturi ale unui Neanderthal”). Kerouac
pensula în tuse pãstoase o lume a libertãtii
depline, a freneziei si bucuriei de-a trãi, a extazului
mistic si a sãrãciei crunte, în acordurile
sãlbatice ale jazz-ului bop, într-un contrast flagrant
cu ifosele scrobite ale unei societãti lipsite de vlagã,
sufocatã în propriile-i limite, dezabuzatã si
abulicã, ostracizatã politic * Moare la St. Petersburg,
Florida, în 12 octombrie 1969* Îi apar, în continuare,
romanele The Subterraneus (Be-bop, baruri si praf alb, 1958),
Gamler, Zen si muntii înalti (The Dharma Bums,
1958), Maggie Cassidy (1959), Mexico City Blues (1959), Jurnal de
vise (Book of Dreams, 1961), Lonsome Traveller (1961), Big Sur (1962),
Îngerul, Kif si tãrile noi (Desolations Angels,
1965) si Satori in Paris (1966), precum si volumul de versuri
Mexico City Blues.
Pe drum
Compune sãlbatic, nedisciplinat, curat!
Scrie ce îti vine din adîncurile sufletului tãu.
Cu cît mai nebunesc, cu atît mai bine!
Fii întotdeauna nebun si fãrã spirit!
Înlãturã obstacolele literare,
gramaticale si sintactice.
Tu esti tot timpul un geniu.
Jack Kerouac
Vara anului 1950. Jack Kerouac, un tînãr
de numai 29 de ani, scrie în doar patru sãptãmâni
un roman, care într-o primã variantã se numea
Beat1 Generation.
Un roman în care cîtiva tineri descreierati
cutreierã America în lung si-n lat, fãcînd
autostopul ori pilotînd masini de furat: de la camioane
si limuzine de lux pînã la autobuze. Tineri dezorientati
care îsi duc traiul de azi pe mîine, prestînd
job-uri de ocazie (vopsitori, culegãtori de bumbac, hamali
ori paznici); care furã orice si care si-o trag cu
frenezie între ei, pe ritmurile îndrãcite ale jazz-ului
bop2 al zeilor lor numiti Charlie Praker & Dizzy Gillespie;
care fumeazã marihuana si beau whisky cu bere pînã
le dã sîngele pe nas ; care provoacã scandaluri,
având capul si sângele plin de toate drogurile posibile,
de la celebrul LSD si inofensiva marihuanã, pînã
la cocainã si heroinã. Niste puslamale
pletoase, soioase si zdrentuite, adevãrati
tipi cool, demni urmasi ai hipiotilor veterani, celebrii
hipsteri3 ai anilor ’20, ai acelor dezrãdãcinati,
fosti soldati întorsi mutilati, fizic
dar mai cu seamã sufleteste, din rãzboaie în
care nu existau învingãtori, ci numai învinsi.
/Am sãrit în noaptea caldã, nebunã, auzind
tîguirea unui saxofon tenor sãlbatic, de ambele pãrti
ale strãzii,care fãcea tot timpul yeah, yeah!, în
timp ce un cor de palme tinea ritmul, acoperit doar de zbieretele
gloatei./
Eroul-povestitor se numeste Sal Paradise. Un scriitor new-yorkez
de mare succes care se împrieteneste cu Dean Moriarty (acesta
fiind un fel de alter ego al unei alte figuri legendare a generatiei
beat, Neal Cassady), un fost pîrnãias care, dupã
eliberare, alesese sã trãiascã liber, un împãtimit
al dragostei fãrã frontiere, al drogurilor si al
muzicii. Inteligent, nu lipsit de ceva culturã, un specimen
pitoresc pentru care singura ratiune de-a exista însemna
cãlãtoria. On the road. Un drop-out, un independent
excentric si extremist, un hip fãrã nici un Dumnezeu,
alãturi de care Paradise strãbate jumãtate din
America, din Denver, New Orleans si San Francisco, pînã
în exoticul Mexic.
/ Când începe apusul soarelui, mergem
pe strãzile New Orleans-ului. “Oh, miroase a oameni!”,
rãcni Dean care îsi tinea capul pe geam afarã,
adulmecînd. “Ah, Dumnezeule! Viata!”. Fãcu
un ocol în jurul tramvaiului. “Ja!”, apoi a continuat
sã meargã înainte, uitîndu-se dupã
curve tinere… /
Întâlnesc prieteni prin toate locurile
pe unde hãlãduiesc, alãturi de care încing
betii înspãimîntãtoare, terminate invariabil
cu orgii sexuale, garnisite cu muzici turbate si droguri din belsug.
Un roman al unei generatii fericite, care se bucura din plin de toate
plãcerile vietii, fãrã a tine cont de tuterii
si oportunistii scortosi, avizi de parale si de putere. O generatie
care ura rãzboaiele si pe aceia care le provocau.
Make love, not war, le era sloganul preferat pe care-l aruncau în
obraz politicienilor, dusmanii lor de moarte, în timpul interminabilelor
mitinguri de protest. Erau împotriva oricãror forme de
ordine socialã existente, împotriva depãsitei
institutii a familiei ca si a institutiilor corupte ale statului,
abhorînd orice sistem (economic, religios ori educational) care
ar fi putut îngrãdi în vreun fel libertatea individualã
în general si pe cea sexualã, în special si, nu
în ultimul rînd, iubirea. Îsi stabiliserã
“cartierele generale” în San Fransisco si în
suburbia esticã a New York-ului…
Sfîrsitul romanului? Nici nu stiu dacã e vorba despre
un sfârsit, în adevãratul sens al cuvîntului.
Un zurbagiu de talia lui Moriarty, cu o existentã funciarmente
haoticã, sfârseste într-o singurãtate fãrã
leac. Pricinã care avariazã grav prietenia sa cu Sal,
care se îndepãrteazã însã fãrã
sã se poatã, totusi, despãrti.
/ …iar eu mã gândesc la Dean Moriarty, ba chiar
si la bãtrânul Dean Moriarty, tatãl pe care nu
l-am mai gãsit niciodatã, mã gândesc la
Dean Moriarty /
Cam aceasta era generatia beat, a beatitudinii fãrã
frontiere, care la jumãtatea anilor ’60 a generat mirifica
miscare spiritualã flower-power, tot aceeasi care, într-un
timp relativ scurt – doar 7 ani – a transformat romanul
On The Road într-o nouã biblie iar pe autorul ei într-un
adevãrat port-drapel al propriilor ei credinte si sperante
dar mai presus de orice, într-un simbol al hipiotilor de pretutindeni.
În ultimã instantã, într-un simbol al libertãtii
depline.
Romanul – care la 5 septembrie 1957 se afla în librãrii
costînd doar 3, 95 $ - a cunoscut un succes fulminat, egalat,
poate, doar de o altã scriere a epocii, tot un roman De veghe
în lanul de secarã, purtînd semnãtura lui
Jerome D. Salinger.
Cuvânt cheie 1
beat – cuvânt inventat, din câte se pare, de un
personaj excentric al lumii interlope newyorkeze, Herbert Huncke.
De la acesta, termenul a fost preluat de William S. Burroughs, apoi
de Allen Ginsberg si Jack Kerouac.
(Erau ca omul din temnita întunecatã, de piatrã,
cu ghiuleaua legatã de picior, ridicându-se din subsoluri,
hipsterii sordizi ai Americii, o nouã generatie beat
cãruia mã alãturam încet-încet si
eu. / (Jack Kerouac, Pe drum, Ed. Polirom, Iasi, 2003).
Semnificatia lui pleacã de la beat down (depresiv, dezolat,
descurajat) pânã la beatific (cuprins de extaz, beatitudine).
Generatia beat a fost reprezentatã de un grup de scriitori
(romancierii Jack Kerouac, William S.Burroughs, poetii Allen
Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlingetti, Gary Snyder), care
a apãrut ca o reactie gãlãgioasã
si boemã la asa numita generatie tãcutã
a anilor ’50. Ei au devenit cunoscuti în jurul anului
1956, întâi New York si apoi în San Francisco,
demersul lor fiind mijlocit de estetica operelor lor, care a influentat
considerabil evolutia literaturii americane – si
nu numai! - în deceniile urmãtoare.
Cuvânt cheie 2
bop (sau be-bop ori re-bop) – la sfârsitul anului
1941, într-un cabaret din Harlem numit “Minton’s
Playhouse”, cinci dintre gigantii jazz-ului si anume
trompetistul John Birks Gillespie zis “Dizzy”, pianistul
Thelonius Sphere Monk, chitaristul Charlie Christian, saxofonistul
alto Charles Christopher Parker jr., supranumit “Bird”
sau “Yardbird” si bateristul Kenneth Spearman Clarke,
care rãspundea la apelativul “Kenny Klook”, ofereau
celor prezenti, dupã încheierea recitalurilor proprii,
târziu în noapte, învãluiti în
nori grosi de fum de “iarbã”, la un pahar
de whisky din cel mai bun, un jam session. Adicã o portie
zdravãnã de creatie muzicalã spontanã,
cu sclipitoare improvizatii individuale si colective, în
cascade de sunete venind din toate registrele dar mai cu seamã
din cel acut, practic un experiment fascinant, care trãda uriasele
cunostinte muzicale, dublate de o desãvârsitã
tehnicã interpretativã a fiecãruia în parte
si a tuturor la un loc. Mai presus de orice însã
geniul melodic, interpretativ si imaginativ al lui Bird l-a impus
rapid ca pe indiscutabilul leader al miscãrii be-bop,
el fiind unanim considerat, alãturi de Louis Armstrong, drept
unul dintre putinii muzicieni care au scos jazz-ul din rutinã
dându-i o nouã strãlucire. Aceste recitaluri extraordinare,
prin maniera cu totul nouã de abordare - suprapuneri polifonice,
varierea formulelor ritmice de acompaniament, alterarea cromaticã
si complicarea acordurilor, folosirea unor forme specifice de
riff-uri, accente dure pe tobe cu lucrul continuu pe cinele –
vor conduce la desprinderea de muzica de divertisment si de jazz-ul
traditional (swing) si vor constitui rapid trecerea la
o nouã esteticã muzicalã, la o formã net
superioarã de exprimare a materialului sonor, lucruri care
vor conduce, inevitabil, la crearea unui nou si extrem de expresiv
stil si, implicit, a unui nou repertoriu. Cu o gamã foarte
variatã de genuri de aranjamente si improvizatii
pentru piesele lor, muzicienii le indicau prin (…) niste
simple formule onomatopeice, care reproduceau figurile ritmice initiale:
be-bop, re-bop, co-bop-shbam” (André Hodeir, Jazzul.
Oameni si probleme, Editura Muzicalã, Bucuresti,
1967, p. 98) . ªi pentru cã noul nãscut într-un
cabaret trebuia sã poarte un nume, i s-a spus bop (Bop-ul a
fost descris ca un fel de virus, iar bop-erul a fost zugrãvit
sub înfãtisarea unui degenerat, pradã
unei boli rusinoase. (…). Cel care avea sã limpezeascã
apele va fi Dizzy Gillespie. Bop-ul nu e nimic altceva decât
expresia modernã a jazz-ului, asa cum si-au închipuit-o
cîtiva creatori si asa cum a fost adoptatã,
dacã excludem un mic numãr de individualitãti,
de o întreagã generatie; A. Hodeir, op. cit., p.
98) el devenind, fãrã sã stie si chiar
de la început, o primã elitã muzicalã a
maicii sale, numita jazz, pritocit de “tãticii”
lui de culoare. Însã nici “tãticii”
albi (Lennie Tristano, Lester Young, Lee Konitz, Gerry Mulligan, Stan
Getz) nu ardeau, în acest timp, gazul, ei reactionând
promt, pregãtind pe îndelete, bomba care va exploda la
începutul anilor ’50: stilul cool.
În scurt timp, bop-ul si cool-ul vor bate palma definitiv
cu mai vârstnicele, deci mai consacratele stiluri blues si
country, impunându-se rapid, schimbând în mod fundamental
chipul jazz-ului si, prin extensie, contribuind în mod
decisiv la aparitia si impunerea pe scena muzicii secolului
XX a unor curente care vor cãpãta în scurt timp
o popularitate uriasã: rock’n’roll-ul, rock-ul
cu toate derivatiile sale (hard, heavy, metal, speed, trash,
progresiv, psihedelic etc. ) si toate curentele de fuziune din
anii ‘60-‘70 (jazz-rock progresiv, jazz-rock simfonic,
muzicile electronice, electro-acustice si de avangardã),
toate acestea bucurîndu-se în mod evident si de marile
creatii si tehnici interpretative ale simfonismului clasic
si contemporan.
Cuvânt cheie 3
hipsteri – precursori ai miscãrii hippie din anii ’60.
Prin anii ’20, stilul lor de viatã era unul cultural,
însã nu înteles în acceptiunea obisnuitã
a termenului: existenta le era o boemã exacerbatã, iar
jazz-ul era însusi bunul lor Dumnezeu.
Lansarea oficialã a romanului On The Road: New York, 1957
Referinte
critice:
Frederick Hetmann
• On The Road: Poetii Beat (William S. Boroughs, Allen Ginsberg,
Jack Kerouac, ed. Reinbeck, 1995);
• Pînã la sfîrsitul tuturor strãzilor.
Povestea vietii lui Jack Kerouac (ed. Weinheim, 1989)
Cãrti electronice:
• Jack Kerouac: On the road – citit de David Carradine
(2 casete audio)
• Kerouac – Kick joy Darrkness. A spoken word tribute
with music. With Michael Stippe & others, 1997, CD audio.
Filme al cãror scenarii
au fost inspirate de romanul ,,On the Road”:
Paris-Texas (1984; regia: Wim Wenders); Pelicula a primit Marele Premiu
si Premiul FIPRESCI – Cannes.
La Wim Wanders “evolutia personajelor si problemele lor duc
doar la consta-tarea esecului sau a imposibilitãtii. În
final rãmâne doar aceastã evolutie, hazardul lucrurilor,
al evenimentelor, al întâlnirilor care nu izbutesc sã
sfarme barierele ca izoleazã indivizii într-un univers
strîmt si meschin, si care face imposibilã orice comunicare.”
(H. Welsch, apud. Secolul cinematografului. Micã enciclopedie
a cinematografiei universale, Ed. ªtiintificã si Enciclopedicã,
Bucuresti, 1989, p.389; coordonatori: Cristina Corcioveanu si Bujor
Râpeanu)
Easy Rider (1969; regia: Dennis Hopper); “Doi tineri traficanti
de droguri, (interpretati de Denis Hoper & Peter Fonda) cãlãtoresc
cu motocicletele de la Los Angeles la New Orleans. Urmãrindu-i,
descoperim o Americã plinã de prejudecãti, xenofobã,
intolerantã, violentã, criminalã.” (Fr.
Maurin, apud op. cit., p. 344).
