Don Quijote, actorul

Viorel Cernica

Note II

Nobilul are o iubire! Numai una! Plebeul are si el iubite, trecute (mutate), toate, dar dinspre trecut înspre viitor, asteptate, asadar, cu înfrigurare, sã reaparã; ceea ce înseamnã cã el ar putea sã nu aibã acum (în clipa aceasta) nici o iubitã. Don Quijote, nobilul – concentrat, totdeauna, în non-faptele sale – îsi scoate iubita din sine; si desi e vorba de una singurã – dupã cum stim si vom revedea – ea este de fiecare datã nouã, adicã Una (sau Unul!). Sancho Panza, plebeul – realizat întotdeauna în „nobilele” sale fapte – nu are, în clipa de fatã, nici o iubitã; iar despre iubire, nici vorbã. De fapt, iubirea are nevoie si ea de un „loc” în care sã aparã si sã sporeascã, de o „clipã” în care sã se iveascã întreagã; or, viata plebeului, plinã de fapte mai mult sau mai putin „nobile”, nu poate oferi nici loc nici clipã iubirii. Ce iubeste Sancho Panza? Exact ce iubim si noi!
Dulcineea este nãscutã, nu se naste. Ea capãtã chip din locurile si clipele pe care nobilul cavaler le cuprinde în viata sa prin non-fapte. Priviti-o! Nu are nici o parte a corpului: nici mâini, nici sâni, nici picioare, buze, ochi, fese, iar buze, frunte, ceafã; nici mãcar vorbe, înduiosãri, roseli, temeri, bucurii. Totusi, e întreagã; si împlinitã.
Unii o vãd drept închipuire, altii încarnatã într-o tãrancã oarecare – Cervantes însusi ne trimite pe aceastã pistã – la care ajunge, prin niste fapte bine cumpãnite si comandate de stãpân, chiar Sancho Panza. Fãptura ei apare ba în aer, ba pe pãmânt. Dar, în primul caz, nobilul ei Creator ar fi, de fapt, un banal adunãtor de iluzii, un obisnuit adulator de idoli; în al doilea, ar fi un sãrman alienat, demn de milã si potential pacient al unei case de nebuni.
Cum vedeti, destinul nobil se joacã dupã natura iubitei; de fapt, nu e vorba despre nici o iubitã, în primul rând, ci despre o iubire; nu despre un lucru, ci despre un act. Asta ne deosebeste pe cei mai multi dintre noi de Don Quijote: preeminenta, pentru noi, a lucrului; se-ntelege, a iubitei, nu a iubirii.
Cum s-ar putea trece cãtre conditia nobiliarã pe calea aceasta, deschisã deja pentru noi, asteptând sã ne arate, sub anumite conditii, fundãturile si luminisurile sale, calea diferentei dintre iubitã si iubire, dintre pretuirea lucrului si asumarea actului? Numai ajunând, cu urechea deschisã cãtre tãcerea deplinã, pentru a-i prinde cuvântul si a-l rosti.

Altã non-faptã a lui Don Quijote în ajunul unei noi sãrbãtori
Nasterea Dulcineei

nori coborâti peste linisti mirãri nesfârsite în sânge vãratic
soarele a cãzut peste trupurile albe ale culmilor de munte
pe cãrãri zgomote sidefii de bondari pusi la treabã: sã poarte
rochia catifelatã a cãldurii s-o ducã tot mai departe de ziuã
în nori coborâti peste linisti miristi linisti zâmbetul perfid al
veacului strãmutat chiar în sufletul meu obosit
de varã
sãrutul lui aplecat peste nori linistiti dincolo de orice cãldurã
si seara albastrã ratând nesfârsit coborârea
spre pieptul pãmântului

joc strãveziu de umbre mirãri rãspândite printre muritori gelozii
de varã seci si înfumurate trezite prin dormitoarele clipelor fragile
timpul însusi a trecut în umbra soarelui cãzut
în mãrile amurgului violet
muritori
grãbiti sã înaintati cãtre
umbrele soarelui zãboviti la intrarea pe câmpul de luptã al pedestrasilor
cãldurii cãlãretii noptii nu pot fi zãriti decât acolo unde soarele
a cãzut si norii au coborât peste miristi
adevãrul celor plecati cãtre câmpul de luptã nu a fost încredintat
nici unei fãpturi
aflatã în golul fiintei si al nimicului
cãlãretii noptii vin în formatie pe câmpul de luptã
umbrele soarelui se trezesc si acoperã
ochii indiscreti ai uimirii muritorilor cãlãretii noptii
în formatie de luptã atacã linistile mãrginite la sud de nevederea
noastrã la nord de indiscretia noastrã la est de pribegia oamenilor
cãtre adevãr iar la vest de apusul lor firesc
dupã alergãtura cãtre adevãr

crestele adevãrului au adormit crestele zãrite din vale înainte
de a începe urcusul
stau singur în rãsãrit necurtat de vreo arãtare
cuprins doar de îngrijorarea pe care orice vietate o are pentru
viata sa
umbra acelui soare grãbit sã trãiascã vesnic
s-a apropiat în vârful picioarelor mi-a turnat nectar în urechi
crezând cã sunt zeu apoi a adormit lângã mine în mine
într-o coastã rãzleatã a visului meu început dintotdeauna si neterminat
culorile curcubeului s-au apropiat de mi-au luat mâna
mi-au arãtat catifelarea argintatã a fiecãreia au cântat
despre pace si despre cãlãretii noptii nestiuti de chipul omenesc
arãtarea aceea viscolitã cu dintii stricãciunii muscând deocamdatã
aerul s-a ivit ne nesimtite a slobozit-o un glas de ambrozie
minuscul ca un fir de apã abia iesit din pãmânt
s-a asezat lângã mine si-a spus numele
numele pe care ea îl stia: cãlãuza
i-am privit chipul pãrul i l-am prins între mâini cu gândul de a
o trimite înapoi în veacul negru din care a apãrut
chipul ei sculptat în aerul acelei înãltimi (eram la
peste 2000 de metri!) mi-a
tremurat între buze i-am rostit numele numelepe care eu
îl stiam: doica

soarele a cãzut umbra lui a cuprins mintile celor ce o priveau
am rãmas numai noi doi
în început ea si cu mine alcãtuiam sãmânta
o boabã neînsemnatã de memorie divinã aruncatã pe un pãmânt primitor
noi doi
acum dupã ce soarele cãzuse si memoria era stearsã noi doi
si-un început de vânt spre linisti miristi linisti

eram ca la început douã trupuri într-un suflet ea mai micã decât
coasta rãzleatã din visul meu neterminat
neagrã asemenea întunericului din care se ivise
cu umbra soarelui cãzut pãstratã într-un ungher al privirii ei
cu chipul sculptat în pãcatul acelei prime vieti (asemenea tuturor celorlalte)
i-am dat sufletul meu întreg care era si al ei i l-am turnat
în trupul ei
cãrnos si atletic cu muzele întinse cãtre gândurile mele cucerite
i-am dat sufletul meu întreg
s-a asezat lângã o piatrã cu chipul sculptat în cel mai negru surâs
si-a luat un mãr din cele verzi încã necoapte fragede neîncepute
si-a spus din nou numele numele cel adevãrat si-a arãtat fata îngãlbenitã
de cãldurã picioarele pierdute în pãmânt mâinile împreunate
ca de rugãciune sânii cãzuti asteptând mângâierea pruncilor
accesoriile nasterii conturate si scoase la vedere din trupu-i albit
minunãtie de om glas divin coborât printre muritori încolãciri
sidefate asemenea cerului în apus asezat pe pãduri

privim soarele în ochi îi vedem rotunjimea îi simtim sãgetile
îi concepem începutul
apoi ne odihnim
privim soarele în ochi vedem ascutimea lumii simtim
dorul de casã
concepem viitorul
apoi ne odihnim ca Dumnezeu dupã Facere
vedem simtim concepem
noi doi cei aflati cu un singur suflet în douã trupuri
ne-nvãlmãsim cu soarele cu lumea cu viitorul suntem multe
mii de mii suntem multi si
neînvãtati desi ne strângem din când în când la câte unul
dintre noi si ne spunem povestea

în umbra de cearã a veacului au apãrut toate
lighioanele pãmântului fiecare ruptã de plãcerea viitorului
ca umbra soarelui grãbit sã trãiascã în veci
soare cãzut lângã un suflet cu douã trupuri
în linisti miristi linisti
destinul meu rãsuflã neauzit în umbra de cearã a veacului
strãmutat în sufletu-mi aflat în douã trupuri deodatã

prin linistea miristii chipul sculptat în aerul acelei înãltimi
îsi prinde veacul în pãr