B. P. Hasdeu - «Tãrânã» si «cer»
1
I. Oprisan
Trecutã cu vederea sau interpretatã alãturi
de semnificatiile ei, poema Adevãratul poet (2)
neinclusã, în mod curios, de autor în nici unul
din volumele sale – ne conduce cãtre una din temele centrale,
dacã nu chiar cãtre tema fundamentalã a liricii
hasdeene.
„Doi dusmani fãr-adãpost în urgie
În inima poetului se bat:
A tãrnei din aproape tiranie,
Si-al cerului un eco depãrtat!
În jos atârnã-n greutate lutul;
În sus se-naltã-al însuflãrei foc...
Se rupe inima la tot minutul:
Vrãjmasii si-au ales acelasi loc!
Cumplitã-i lupta! ea se poate simte!
Dar n-o depinge-al graiului penel:
El zugrãveste plastice morminte,
Mormântul inimei i-ascuns de el!
Sunt clipe când vãpaia cea sublimã
Se urcã, strãlucind ca meteor:
Se pare cã splendoare se dãrâmã
Pe elemântul, ce-o popreste-n zbor!
Sunt clipe, când povara târâtoare
Întinde falnic orizontul seu,
Si-ascunde-n adâncimi mãretul soare
Al cugetãrilor lui Dumnezeu!
Cãzut din sfera de lumini nestânse,
Trântit în glodul patimei lumesti,
Poetul râde-n amãrâte plânse
Sau geme el în hohote drãcesti!
Idei contrare, cerul si pãmântul,
Din inima sãrmanului detun.
S-adunã gloate spre-asculta cuvântul...
S-apoi rostesc osânda: «îi nebun!»“3
Caracterizându-l poate mai bine decât oricare altã
mãrturisire – desi tonul generalizant, de distantã
detasare pare a nu-l implica decât în ultimã
instantã – poema deschide largi perspective cãtre
abisurile sufletesti ale autorului, cãtre crâncena
pendulare a fiintei sale între aspiratia spre azur
si atractia nemiloasã a pãmântului.
Zbuciumul acesta al constiintei sale – „zvârcolirea
constiintei chinuite“, cum ar fi spus Tudor Vianu4
– între spirit si materie, între clipã
si eternitate, între sacru si profan traverseazã
întreaga creatie liricã a poetului, cu o pregnantã
si consecventã nemaiîntâlnitã
în literatura românã pânã la frãmântãrile
între credintã si tãgadã ale
lui Tudor Arghezi.
El capãtã o primã închegare artisticã
încã din sonetul În memoria Raisei Chod... ska,5
dedicat uneia din multele iubiri de tinerete (Raisa Chodowska,
mentionatã în Jurnal);
„În zorile juniei mele,
Când inima-mi spre cer tindea,
O singurã iubitã stea
Ales-am dentre multe stele.
La ea gândeam, visam de ea.
Cântam si mã topeam de jele...
M-as fi rãpit; ci lanturi grele
În tãrânã sufletul oprea!“6
Desigur, cititorul descifreazã aici, pe bunã dreptate,
ghidându-se dupã titlu, si setea de iubire idealã
si aspiratia cãtre Absolut, întrucât
poema are un evident polisemantism simbolic. Însã versurile
ramã („Când inima-mi spre cer tidea“ si
„ci lanturi grele / În tãrânã
sufletul oprea!“) ne trimit mai ales la dorul metafizic de înãltimi
spirituale si la durerea neputintei desprinderii de materie
cuprinse în antinomia luatã în discutie.
De fapt, zbuciumul sufletesc al autorului între cei doi poli
e implicat la Hasdeu – si capãtã o formã
de materializare – în toate poemele care abordeazã
problema aspiratiei spre ideal. A se vedea, de pildã:
Muza, Testamentul poetului, Dragostea si mai ales Idealul poetului.
Cãutarea arhetipului divin întrevãzut în
vis – rãsfrângere a lecturilor timpurii din Platon
– si, suferinta negãsirii lui îl poartã
pe autor pânã în pragul disperãrii si
al blasfemiei la adresa creatiilor sau întruchipãrilor
omenesti – imagini palide ale prototipurilor celeste:
„Când tremuram tipând de voluptate
În ultima verigã de plãceri;
Atuncea beam amorul meu din ceri,
Nectarul zânei mele neuitate...
S-apoi trezându-mã din rãtãcire,
Cântam duios pe trista lira mea:
«Ah, unde-mi esti, fãgãduitã stea?
Uitat-ai tu pe suferindu-ti mire?
În arte nu esti, nu esti în femeie –
A idealului caricaturi!
În ele am cântat zeiesti-ti nuri,
Si n-am aflat a cerului scânteie!!»“7
Polii frãmântãrii sufletesti a autorului
sunt de bãnuit chiar si în cazul poemelor de aparentã
seninãtate si olimpicã înãltare
spre sferele simbolului impersonal. Exemplul tipic al poemei Bradul:
„Demult cu blocul de granit
El s-a fãcut totuna,
Si p-amândoi necontenit
Îi zguduie furtuna.
Si lemn si peatrã la un loc,
Verdeata-i ne-ntreruptã
Aspirã ger, îndurã foc;
Cu trãsnetul se luptã!
La pept cu viforul turbat,
La cap cu norul rece,
D-atâtia ani nestrãmutat
El tot asa petrece.
D-ar fi sã-i dati în vãi adânci
Odihnã dezmierdatã,
Rãpindu-i viscole si stânci
L-ati omorî pe datã!“8
Aspiratia ascenderii spre singurãtatea înãltimilor,
spre catapeteasma cerului, spre puritatea de sus, ca si hotãrârea
înfruntãrii titanice a vitregiilor de orice naturã,
pusã în calea ridicãrii cãtre azur, sunt
simbolizate admirabil în aceastã creatie de vârf
a liricii hasdeene, cu aluzii asa de transparente la caracterul
si nãzuintele autorului. Dupã cum, repulsia
fatã de tirania „tãrânei“,
de viata mãruntã lipsitã de orizont, e
sugeratã plastic de ultimele patru versuri, citate nu o datã
ca anticipãri ale Luceafãrului eminescian.9
Rupând, cãtre sfârsitul vietii, puntile
spre lumea din afarã – dupã cum o si mãrturisea
cândva – scriitorul cultivã în ultimele sale
poeme cu înfrigurare stãrile halucinatorii si de
extaz prin intermediul cãrora încerca sã se debaraseze
de povara lutului si sã se înalte cãtre
spiritul Iuliei sau cãtre Dumnezeire.
Sugestionat, astfel, de nãlucirea bãtrânului cu
„chip de moaste sfinte“, din poema La casa de nebuni,
ce-i lasã iluzia intrãrii în comuniune cu fiul
cãzut la Vidin, poetul are el însusi senzatia
imaterialitãtii, trãind din plin beatitudinea
reîntâlnirii eterice cu sufletul fetei:
„De fiu-sãu el îmi vorbea,
Iar eu vedeam pe fie-mea,
Dentâi lucind ca o scânteie,
Apoi ca paserea de-argint
Plutind usor cãtrã pãmânt.
Si iat-o zâna de femeie!
De fiu-sãu, când îmi vorbea,
Eu auzeam pe fie-mea.
Dentâi ca unda-n depãrtare,
Apoi un tril, apoi, un cânt,
Sunând din cer pân’la pãmânt
Si rãsunând în sãrutare.
De fiu-sãu el îmi vorbea,
Dar eu eram cu fie-mea,
Si sufletu-mi în fericire,
Zburând într-un nespus avânt,
Îmi lasã corpul pe pãmânt
Rostogolit în nesimtire!“10
(Sã se observe rafinata gradare a perceptiei vizuale
si auditive, fãcute parcã în spiritul celor
mai moderne tehnici)
Cuprins altãdatã de extaz, poetul vede, aude, simte
însãsi Dumnezeirea, sub harul cãreia descoperã
secretul armoniei universale, care n-ar fi altul decât iubirea
(Dumnezeu).
Interesant în acest vis cosmogonic11 – din perspectiva
comunicãrii de fatã – ni se pare mai ales
definitia datã poetului, ce reactualizeazã, evident
dintr-un cu totul alt unghi de vedere, imaginea artistului ca loc
de confruntare a spiritului cu materia, a luminii cu umbra:
„Poetul singur stie extaticul prin care
În jos zâmbeste cerul, pãmântul plânge-n
sus;
Si el, plãpânda harpã, vibreazã totodatã
Cu Dumnezeu-iubirea si cu iubirea om...“12
Desi atenuati de forta ideii centrale – în
virtutea cãreia iubirea ar constitui liantul si salvarea
universalã – termenii antinomiei urmãrite se regãsesc
exact în aceeasi dispunere ca în Adevãratul
poet si în toate celelalte poeme care îI includ.
Cãci ce altceva decât alte fete ale spiritului
si materiei sunt: „zâmbetul cerului“ si
„plânsul pãmântului“ sau „Dumnezeu-iubirea“
si „iubirea-om“ la care vibreazã inima artistului?
Cantonatã multã vreme în zona aspiratiilor
abstracte cãtre un nedefinit „sus“, dorinta
autorului de înãltare spre luminile spirituale
sau spre Absolut si Ideal, capãtã – dupã
disparitia prematurã a fiicei sale – o tristã
concretete. „Susul“ devine din acel moment: „Dincolo“,
teritoriul liberei evolutii a sufletului, desprins, în
sfârsit, de chingile cãrnii, în care tatãl
îsi poate reîntâlni fiica. Iar „tãrâna“
– întrevãzutã pânã atunci mai
ales ca un infern al patimilor si mizeriilor vietii sau
ca o vagã piedicã materialã – capãtã
atributele precise ale trupului ce-nchide fãclia sufletului
etern.
În mod firesc, dorul metafizic de lumea arhetipurilor în
care sufletul a trãit cândva, se metamorfozeazã
în aspiratia si bucuria extinctiei, transmitând
poemelor hasdeene de maturitate ce abordeazã problema „Marii
treceri“, nu numai seninãtatea de mult relevatã,
ci chiar jubilarea în fata mortii, ca în acel
unic Gaudeamus, scris parcã în tonul viziunii strãvechi
dacice despre sucombare:
„Când o fi sã mã duceti la criptã...
[...]
As dori sã vãd fete voioase
Si s-aud împrejuru-mi cântând:
A scãpat o simtire din oase
Si din carne scãpat-a un gând,
Printre glume
din lume
plecând! [...]
Eu veni-voi la cea sãrbãtoare [...]
Sã mã bucur, sãtul de-a mai plânge... [...]
Sã mã bucur, cãci omu-i o treaptã
Pe suisul cel fãrã de-apus,
Si martirul meu cuget asteaptã,
Ieri un vierme si mâini un Iisus,
Cale-lungã
s-ajungã
mai sus!“13
De fapt, întreaga liricã a anilor de senectute a autorului
e infuzatã pânã în ultimele ei nervuri de
aceastã zbatere dramaticã a constiintei sale
între dorinta pãrãsirii lumii telurice si
neputinta scãpãrii din lanturile ei; între
încercarea de a ajunge cât mai repede Sus (= Dincolo)
si dureroasa asteptare a hotãrârii Destinului.
Probabil cã nimeni altul în literatura românã
nu si-a privit cu mai mult dispret trupul („Ce sãnãtos
mi-e stârvul!“ – sunã un vers din poema Asteptând)
si nu a înregistrat cu mai mare satisfactie împutinarea
potentelor sale fizice în detrimentul celor spirituale
ca B. P. Hasdeu.
„În orice dimineatã, uitându-mã
la mine,
Mã vãd mai des;
În fiecare searã, grozavã poftã-mi vine
Sã plec în sus.
Cu cât îmi scade carnea, tinzând mereu sã
moarã
Încet-încet,
Pe-atâta cugetarea-mi s-avântã mai usoarã:
Sunt mai poet.
Vorbesc cu nevãzutul si dânsu-mi povesteste;
Iar eu mã mir:
De ce când sus mi-e duhul, jos nu mã mai porneste
La cimitir?
În cer eu sorb prin suflet întreaga vecinicie,
S-aci-s – nimic:
Bucata-mi pãmânteascã încape-ntr-o cutie...
Curând un dric!
Trec somnoros prin lume si numai printre stele
Mai sunt destept“
(Asteptând)14
În pesimismul sãu sumbru, de sfârsit, scriitorul
îngusteazã la maximum – dupã atâtea
experiente personale nereusite – posibilitãtile
înãltãrii libere a spiritului spre cele
eterne, lãsându-i deschisã calea transcenderii
doar prin moarte:
„Tu n-o stii, cãci tãrâna te-nlãntuie-n
cãtusã,
Cãci sufletu-ti robeste robia cea mai grea,
Cãci lutu-i puscãrie, din care n-ai vro usã,
Silit a sparge zidul de vrei sã iesi din ea!“
(La casa de nebuni)15
Dar moartea, menitã a-i facilita – în cazul sãu
– reîntâlnirea cu sufletul celei dispãrute,
nu-i este datã, si Bogdan Petriceicu Hasdeu o cheamã
cu o ardoare necunoscutã în literatura românã,
ca pe ultima fericire:
„Furtuna iatã cã-nceteazã [...]
Dar mai grozav în pieptu-i tunã,
Îi sparge inima de tot
Si strigã mintea lui nebunã:
«Trãsneascã-mã, cãci nu mai pot!
Cãci moartea-i viatã pentru mine,
Cãci viata-mi este un blestem.
Cãci vreau sã mor si nu mai vine
Dorita moarte ce-o tot chem!»“
(Afarã vâjâia furtuna)16
Evident, prin reducerea paletei modalitãtilor de ridicare
a spiritului spre zonele celeste la o singurã alternativã,
antinomia aici analizatã îsi sãrãceste
culorile si salba posibilã de metafore, dar poezia ca
atare sporeste în tensiune si dramatism, sugerând
în toatã mãretia lor hãurile sufletesti
între care s-a zbuciumat poetul dupã 1888.
Fãrã sã vrea, condus mai mult de fatalitate decât
de instinct, Bogdan Petriceicu Hasdeu se apropie, astfel de izvoarele
profunde ale lirismului, potentând si dând
dimensiune tuturor tendintelor pornite natural din zbaterile
sale interioare – între altele si antinomiei spirit/materie,
în perspectiva cãreia ni se relevã drept un veritabil
contemporan.
1 Comunicare prezentatã la sesiunea solemnã de comemorare
a unui secol de la moartea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Câmpina,
25 august 2007.
2 Din Moldova, nr. 7, 1863, pp. 9–10.
3 B. P. Hasdeu, Opere, I, editie, note, comentarii, variante
si indici de Stancu Ilin, Editura Minerva, Bucuresti, 1986,
p. 165–166.
4 Tudor Vianu, B. P. Hasdeu, poetul, în vol. Studii de literaturã
românã, Editura Didacticã si Pedagogicã,
Bucuresti, 1965, p. 130.
5 Din Moldova, nr. 3, 1862, p. 43.
6 B. P. Hasdeu, Opere, I, ed. cit., p. 158.
7 Idem, p. 170.
8 Ibidem, p. 87–88.
9 A se vedea, între altele, reflectiile lui Nicolae Manolescu
(Op. cit., p. 301).
10 B. P. Hasdeu, Opere, I, ed. cit., p. 134.
11 Idem, Ibidem.
12 B. P. Hasdeu, Opere, I, ed. cit., p. 147.
13 Idem, p. 118–119.
14 Idem, p. 126.
15 Idem, p. 133.
16 Idem, p. 237.
