Starea poeziei

Romul Munteanu, noiembrie 2000:
«Poezia si-a pãstrat liniile ei directoare în evolutia sa, este încã antitragicã, ludicã, rareori cu un suport filozofic. Acum, sunt semne cã poetii se deschid spre sentiment, spre sertarul inimii, si eu înclin sã cred, pe bazã de semne reale venite din câmpul literar, cã ne vom duce spre o literaturã a inimii, poate chiar si a lacrimilor, în deceniile care vor urma din mileniul urmãtor.»

• Adrian Alui Gheorghe
  Sã nu fiu pe contrasens!

Habar n-am dacã are sau nu are dreptate Romul Munteanu. Poetii se deschid spre „sertarul inimii”, în mãsura în care au pus ceva acolo. Dacã n-au pus nimic, nimic vor scoate…! Iar cuvintele îmbibate cu lacrimi atîrnã greu pe paginã, se dizolvã, rãmâne „un-mai-nimic-poetic”…! Dar decât sã teoretizãm, eu zic sã dãm voie poeziei sã spunã ce-i cu ea, de unde vine si încotro vrea sã meargã. De asta am sã probez cu câteva texte din cartea de versuri pe care o pregãtesc acum pentru tipar. Sunt „antitragic, ludic, rareori cu un suport filosofic”, dupã cum spune Romul Munteanu? Sau nu? Na, cã iar am scris fãrã sã fiu atent la cum trebuie sã scriu, la directia spre care (la directia pe care trebuie sã) o ia poezia…! Totul e sã nu fiu pe contrasens, cã mã trezesc cu amendã, mama ei de teorie în poezie…!
Deci…!

Cucuta

Oameni sã se iubeascã
S-au mai vãzut,
Dar cine a vãzut cum se iubesc
Douã cotlete?

Pisici sã se iubeascã
Pe acoperisuri s-au mai vãzut,
Dar cine a vãzut
Cum se iubesc douã chifle
Din aluat fraged?

Turturele care sã se iubeascã
Dupã ce au bãut tãria bobului de rouã
S-au mai vãzut,
Dar cine a vãzut cum se iubesc
Ouãle dintr-o omletã?

Douã stele sã se iubeascã
În timp ce se dezlipesc de pe boltã
S-au mai vãzut,
Dar cine a vãzut cum se iubesc
Fructele dintr-o salatã?

De asta vã zic: fãrã dragoste
Nici o sãmântã nu are gust,
O pui pe limbã ca si cum
Ai încerca tãria cucutei.

Pãianjenul

Ai, evadatii din moarte în viatã
Se-agatã unul de altul
Ca naufragiatii care se prind de
Resturile corãbiei spartã de stânci

Ei spun cã se iubesc si chiar
Îsi zâmbesc frumos în timp ce
Dau din mâini, spornic, sã ajungã
Din urmã tãrmul care se lasã dus de val

E greu de suportat fericirea pãmânteascã
De asta când îngerul vine
Brusc ai revelatia cã în lumea de dincolo
Era o prezentã destul de familiarã

Si ecoul iubirii care ne încãlzeste pântecele
Si pune oasele în miscare într-un ritm
Care nu are nimic de a face cu tropãitul
De avarie al sângelui în tâmple

E tot un rest de la facerea lumii. Cã numai amintirile
Explicã viata. Si asta ca pãianjenul
Care dacã nu secretã pânza ca sã prindã
Timpul ce trece si o tine în sine

Firul se adunã, îl înãbusã... Si
Moartea care nu secretã viata
Într-o zi va cãdea sufocatã în stradã
O va lua ambulanta ca pe ultimul betiv.

Plãcerile simturilor sunt rãdãcinile anemice
Care mai cautã pãmântul altei lumi.
Pentru asta treci dintr-o lume în alta trântind
Usa de perete cu zgomot.

Poem

O lume întreagã luptã sã nu scriu versul urmãtor
sã nu scriu poezia urmãtoare
sã nu scriu cartea urmãtoare

demonul se loveste de carne
demonul îsi înfinge dintii în suflet

toti îmi bat în usã
toti strigã
carnea mea s-o vadã însirîndu-se
ca o armatã hãrtuitã

vom învinge? înteabã mãrul
vom învinge! rãspunde culoarea mãrului.

Dimineata, devreme

Viata noastrã e un bazar
cu oameni care mai mult vând decât cumpãrã.

Cu gândul ãsta se trezi în minte, ce bizar!,
De mult nu mai avusese în creier o asa de mare suferintã.

Dacã gândesc înseamnã cã sunt liber,
îsi spuse,
Atins brusc de fâlfâitul unei aripi interioare
Cu care începu sã lopãteze prin cerul de sub frunte
Ca si cum si omul s-a nãscut pe lumea asta
Ca sã zboare.

Încercã sã iasã în lume
din sine
prin orbita ochiului stâng
( fâl ! fâl ! )
Dar nu reusi sã strecoare afarã decât o mânã -
Ce bine e, totusi, sã poti justifica neputinta
Prin îngustimea cerului
care nu te lasã sã iesi din lumea asta
Sã atingi nesfârsirea!

Prin ochiul drept,
îsi spuse,
Nu pot iesi
Pe acolo moartea va iesi într-o zi
Ca lacrima.
Si într-adevãr
Afarã se strecurã doar o lacrimã
Care se zdrobi de pleoapele strânse
Ca un pumn.
Ah, ce piele groasã au pleoapele,
Ca pielea de bou care trage în jug,
Cât de mult s-au bãtucit pleoapele apãrând ochiul
de
frumusetea
toxicã
a
lumii…!

Pe unde sã iesi din tine? Cum sã
Iasã omul din sine?
Prin gurã?
Pe acolo iese doar otrava pe care o secretã
Continuu inima si plãmânul,
Ficatul, fierea, pancreasul.
Pe acolo ies vorbele
Cãci neexplicatã moartea nu existã.
Viata? E o eternitate ratatã…!

Pe unde sã iesi?
Prin urechi?
Dar urechile
S-au aruncat hulpave sã prindã toate zgomotele lumii,
Sã te arunci în calea lor înseamnã
Sã împingi apa la deal…!

Sã iesi prin unghii zgâriind pe aer,
Sã iesi prin firul de pãr care are rãdãcina sub piele
Si coroana în cer, acolo de unde începe Dumnezeu,
Acolo unde sfârseste tot ce stim noi despre lume.

(Aici aripa interioarã se izbi de gândul
care era prea material
pentru o emotie asa de abstractã
ca sentimentul libertãtii !)

Fericirea cã sunt eu,
eu în sinele meu,
depãseste
Orice altã fericire.
Mã îmbãt de mine,
de mirosul meu,
de sângele meu
Ca un betiv care stã cu
luna plinã
în fatã
Si dorinta de a urina pe tinicheaua galbenã,
În flãcãri poate,
Este suprema libertate:

Sã sfârâie luna
Ca o inimã de câine
Aruncatã în lava unui vulcan
Care s-a trezit numai pentru tine…!

Ay!

• Christian Crãciun
  Nula dies sine lacrima

Am avut, mãrturisesc, o tresãrire interioarã când am citit parcã într-un interviu aceastã afirmatie a admiratului si admirabilului nostru profesor, dl. Romul Munteanu. Este una dintre acele afirmatii critice sortite sã facã epocã, o premonitie, de nu de-a dreptul o profetie. Arãtând, înainte de toate, întelepciunea aceea de dincolo de perdeaua ondulatã a lumii, venitã dinspre esentele ei ascunse, la care omul ajunge doar câstigându-si adevãrat întelepciune. Afirmatia presupune, la prima vedere, curaj si, la a doua vedere, desprinderea completã de vanitatea gândirii legatã de timp. Sã anticipezi într-o epocã în care s-au încercat parcã toate deriziunile posibile (dar, cine stie, imaginatia noastrã nu are limite) cã ne vom întoarce la o literaturã a lacrimilor (exceptionalã sintagmã!) înseamnã realmente sã fii vizionar. Atentie, nu literatura voioasã, nici cea horror sau cinicã pânã la ecorseu se opun literaturii lacrimogene. Dispretuitã de esteti si încãpãtânându-se sã se vândã bine de cel putin douã sute de ani. Ea este un subprodus estetic de largã circulatie comercialã, dar atingând o dimensiune a umanului la fel de profundã ca si cea tragicã. Numai prostii dispretuiesc plânsul. Literaturii lacrimogene i se opune literatura lacrimii. Adicã a plânsului ontologic, a plânsului singurãtãtii demiurgice, ca la Eminescu. Nu este, de exemplu, poezia Ilenei Mãlãncioiu, unul dintre cei mai mari poeti ai limbii române, una a Lacrimii cu majusculã?
Observ, în parantezã, cã am cãzut cu totii într-o gresealã elementarã, de scoalã primarã esteticã, desi stim cã nu continutul face valoarea, respingem ab initio, în numele unei prejudecãti cu sens invers, literatura sentimentalã, ca si cum sentimentul n-ar mai face parte din fiinta noastrã, ar fi ceva de rusine: tot ce face referintã la sentiment, la inimã este iremediabil literaturã roz, de mâna a doua. Discutând strict din punctul de vedere al imagologiei, modernitatea se edificã printr-un refuz al inimii. Ea, care avusese pe tot parcursul Evului Mediu un rol atât de important, teologic, devine sensiblerie romanticã. Nula dies sine lacrima, extraordinara formulã a lui Kierkegaard, s-ar putea sã redevinã de actualitate. Sã fim oare în pragul unei rãsturnãri epistemologice, asa cum au mai fost câteva în istorie? Plânsul interior, plânsul continut, este o formã superioarã a comunicãrii cu absolutul. Iar cea mai grea rugãciune a isihasmului nostru ortodox se numeste tocmai rugãciunea inimii, având numai zece cuvinte.
Cum va arãta literatura aceasta, nu sentimentalã, ci metafizicã? E greu de anticipat. Ea va vrea sã restituie omului o dimensiune pe care acesta si-a amputat-o voluntar. Nu e o discutie de esteticã, mai degrabã una de antropologie, de eticã, de sociologie si chiar de teologie. Lacrima duce multe.
Rostirea profesorului nostru are, nu întâmplãtor, ceva oracular. De aceea este, în esenta ei, inanalizabilã. O acceptãm, sau nu o acceptãm, ca atare. Pe mine unul, m-a tulburat pânã la lacrimi. Începutul a fost fãcut.

• Virgil Diaconu
  Viitorologie poeticã

„Poezia si-a pãstrat liniile ei directoare. În evolutia sa este încã antitragicã, ludicã, rareori cu un suport filozofic. Acum sunt semne cã poezia se deschide spre sentiment, spre sertarul inimii, si eu înclin sã cred, pe bazã de semne reale venite din câmpul literar, cã ne vom duce spre o literaturã a inimii, poate chiar si a lacrimilor, în deceniile care vor urma din mileniul urmãtor.” (Romul Munteanu, Ne vom duce spre o literaturã a inimii, poate chiar si a lacrimilor, în deceniile care vor urma din mileniul urmãtor, interviu cu Florin Dochia, luat în anul 2000, apãrut în Puterea lui Don Quijote, Fundatia Culturalã Libra, 2006)
Asemenea lui Romul Munteanu, care semneazã fragmentul de mai sus, problema pe care mi-o voi pune în paginile urmãtoare este aceea a chipului din viitor al poeziei. Poate cã nu atât a chipului ei concret, cât mai degrabã a posibilitãtii noastre de a prevedea datele esentiale ale poeziei viitoare…
Putem noi sã ne imaginãm configuratia poeziei de mâine în asa fel încât imaginea noastrã sã corespundã cu adevãrat configuratiei reale pe care o va avea poezia viitoare? Bãnuiau romanticii si simbolistii, sã spunem, înfãtisarea suprarealistã, dada, futuristã si absurdã pe care a luat-o poezia ce le-a urmat? Putea sã-si imagineze, oare, Eminescu poezia de mai sus, poezia confesiunilor vaginale (porno) sau cea desubstantializatã, de tip biografic-jurnalistic, care se practicã într-o bunã mãsurã astãzi la noi? A se observa cã speculãm putin, pentru cã exemplele pe care le-am oferit nu reprezintã chiar poezia…
Dacã poezia de alaltãieri nu intuia datele poeziei de ieri si dacã aceasta din urmã nu a putut profeti cu exactitate si în întregime principiile poeziei de azi, este de presupus cã nici noi, cei de acum, nu vom dibui fiinta poeziei de mâine. Si nu doar pe fir logic afirmãm neputinta noastrã în aceastã privintã, ci si pentru faptul cã poetul are propriul metabolism creator, propria viziune, imprevizibilã în concretetea ei, viziune care nu tine cont de predictiile noastre. În mod firesc, stã în puterea poetului sã ridice valoric poezia sau sã o ducã la pieire, iar noi nu avem nicio putere asupra actiunilor sale poetice: teoria si critica literarã vin întotdeauna dupã opera poeticã. Ele sunt determinate sã-si facã obiect din ceea ce poetul si numai el scoate, înaintea criticii, pe piata literarã.
Dar dacã teoria si critica vin dupã opera poeticã, ele pot cel putin înregistra si descrie liniile de fortã ale poeziei, asadar principiile (normele stilistice ale) poeziei de valoare si, fãcând acest lucru, eu pot presupune cã si textele poetice de mâine vor exprima, în mare, aceste principii dacã ele vor sã-si mentinã titlul de texte poetice, de poezie. Existã, vreau sã spun, un set minim de principii poetice transmisibile, „constante”, care fac poezia modernã de la simbolism pânã azi, principii care, alãturi de acumulãrile, abandonãrile si transformãrile aduse de timp, fac datele poeziei moderne de valoare. Poezia modernã (de valoare)
nu poate fi cu totul si cu totul altceva de la un deceniu la altul, cãci, dacã ar fi de fiecare datã cu totul altceva, atunci nu am mai putea vorbi despre poezie. Cu toate acumulãrile si particularitãtile oferite de originalitatea fiecãrui mare poet, poezia îsi mentine, în bunã parte, fiinta. Ceea ce se schimbã rapid si în mod spectaculos, eventual cu toatã garnitura de surle si trâmbite a unei anumite critici, este poezia modernã modestã, mai cu seamã mediocrã, care este, de regulã (dar nu obligatoriu), expresia promotiilor literare care apar din 10 în 10 ani, în timp ce poezia modernã de valoare este mai lenesã: ea îsi dezvoltã si nuanteazã (mai ales) setul repetabil de principii (norme) stilistice. Tocmai de aceea, între poetii de valoare nu existã diferente fundamentale. Fundamental se deosebesc însã poeziile de valoare fatã de cele mediocre! Altfel spus, operele poetice de valoare sunt originale (diferite unele fatã de altele) în orizontul poeziei, iar nu în afara lui, asa cum sunt operele de duzinã.
Spunem toate aceste lucruri pentru a întelege cã bãtãlia care se dã în sânul poeziei moderne nu este atât între poezia din zorii modernitãtii si poezia de azi, cât între poezia de valoare si poezia mediocrã, între poezia autenticã si poezia care a ajuns sufocantã, pentru cã la ea au acces, în mod democratic, cei mai multi.
Dacã noi ne vom pune, totusi, întrebãri cu privire la chipul poeziei viitoare, dacã vom avea ambitia de a face portretul (sau numai crochiul) viitorologiei poetice… atunci va trebui sã ne lãmurim mai întâi asupra datelor esentiale ale poeziei de valoare de azi, si asta la gândul cã existã o geneticã poeticã si cã AND-ul poeziei de valoare se va transmite (cu transformãri inevitabile) poeziei de mâine. Dezvelirea principiilor estetice ale poeziei de valoare de azi este, însã, deocamdatã, mai importantã decât prospectarea „în sine” a viitorului poeziei, a poeziei viitoare…, dacã asa ceva poate exista... Cât despre cercetãrile noastre în aceastã privintã vom trata fireste, cu altã ocazie, când Baba Dochia ne va acorda mai mult spatiu.

• Petre Fluerasu
  Poezia modernã, sau sentimentul ca argument

„Danseazã! Nu existã altã cale. Stiu cã vrei sã-ti explic mai bine multe lucruri, dar nu pot. Asta e tot ce-ti pot spune. Danseazã! Danseazã cât poti tu de bine, fãrã sã te gândesti la nimic. Asta trebuie sã faci.”
Haruki Murakami – Dans dans dans

Astãzi, societatea noastrã se miscã fulgerãtor. Nu mai avem timp sã zãbovim asupra fiintei noastre, nu mai avem timp sã tinem cont de consecintele gândurilor noastre. Iatã de ce poezia, dacã vrea sã se adapteze si sã supravietuiascã în inevitabila nouã realitate, trebuie sã se adapteze acestor cerinte. Nu avem ce sã facem, nu avem cum sã pretindem o schimbare, când însãsi existenta noastrã ne-a adus aici. Globalizarea este viitorul, evolutia nu poate fi respinsã.
Poezia modernã va trebui sã se adreseze unui cititor modern, care nu mai are timp de pierdut. Omul nu mai vrea sã îsi epuizeze timpul, cea mai pretioasã resursã, dacã nu obtine nimic în schimb. Realitatea noastrã este realitatea schimbului. Foarte multe dintre actiunile noastre sunt determinate exclusiv de privilegiile pe care le vom obtine în urma lor. Vremea cavalerilor pe cai albi a apus demult, astãzi multitudinea de posibilitãti solicitã un cinism existential elementar. Dacã vrem sã ne adresãm unui cititor modern, trebuie sã îl convingem pe acesta cã meritã sã ne citeascã.
Oamenii nu mai au timp pentru idealuri înalte, teoriile sterile nu îsi pot gãsi locul într-o lume în care optimizarea este cel mai important fenomen. Nu poti construi împotriva curentului, nu le poti pretinde cititorilor sã îsi schimbe existenta pentru a putea relationa cu textul tãu. În momentul în care efortul necesar pentru a putea întelege se dovedeste a fi prea mare, omul renuntã, pentru cã fiecare dintre noi este constient cã timpul sãu este limitat. Poezia care nu reuseste sã se adapteze cerintelor publicului tintã, dispare. Iar creatorii, frustrati, acuzã degradarea societãtii, pretextând conditia lor privilegiatã. Din cele mai vechi timpuri, poetii s-au izolat într-un turn de fildes, respingând naturaletea si încercând sã parã speciali. Genialitatea presupusã a acestora s-a rãsfrânt de multe ori asupra operei lor, îndepãrtându-i pe cititori. Astãzi aceastã modalitate de lucru nu mai poate functiona. Falsa pretiozitate, încercarea de a pãrea un geniu neînteles si toate consecintele inerente acestei atitudini, îl iritã pe cititorul modern.
Fiecare dintre noi trece prin dificultãti, cu totii avem probleme, pe care inevitabil le considerãm absolute. De aceea nu avem rãbdare decât foarte rar sã ascultãm problemele celorlalti. Si de obicei facem asta atunci când este vorba despre persoane apropiate. Nu avem nicio legãturã cu poetul si atunci acesta trebuie sã ne câstige încrederea si nu sã ne plictiseascã povestindu-ne despre problemele sale. Învinsii nu vor fi niciodatã apreciati, pentru cã învinsii au o imagine negativã. Instinctual, fiinta umanã cautã fericirea si motive pentru a o justifica. Atunci când descoperim oameni nefericiti, o parte din sentimentul negativ se transmite automat si asupra noastrã. Iatã de ce încearcã oamenii sã evite cersetorii, iatã de ce întoarcem capul când vedem ceva neplãcut. De multe ori fãrã sã ne dãm seama, evitãm situatiile negative, încercãm sã ne focalizãm întreaga atentie asupra elementelor pozitive din jurul nostru.
Iatã de ce o carte care vorbeste despre problemele unui individ aflat în afara intereselor noastre imediate ne plictiseste. Nu se creeazã nicio legãturã între carte si cititor, iar atunci acesta din urmã simte cã ceea ce face este inutil.
Marele secret al poeziei de succes constã în gãsirea liantului dintre versuri si cititor. Dacã acesta simte cã poezia îi spune ceva, se va întoarce la ea, dacã se regãseste în versuri, o va citi cu interes, pentru a descoperi sensuri noi, de care înainte poate cã nu tinuse cont. Sentimentele sunt elementele principale asupra cãrora trebuie sã se focalizeze poezia noului mileniu, pentru cã oamenii actioneazã din ce în ce mai des pe baza acestora. Vietile noastre nu se desfãsoarã rational, de foarte multe ori nu avem timpul necesar pentru a construi teorii complexe. Vrem sã simtim, vrem sã trãim clipa, vrem sã ne bucurãm de fiecare element constitutiv al existentei noastre. Dacã poezia nu reuseste sã se muleze pe acest concept elementar, ea va fi eliminatã automat.
Specialistii afirmã astãzi cã poezia nu mai este cãutatã, cã cititorul modern nu mai vrea poezie. Situatia este însã analizatã gresit. În loc sã vorbim despre o problemã în cadrul publicului, ar trebui sã vorbim despre o problemã în cazul creatorilor de poezie. Pânã la urmã, suntem cu totii oameni si facem parte din aceeasi lume, de aceea cei care nu respectã regulile elementare ale naturii umane se autoeliminã. Cititorul modern este dispus sã citeascã si poezie, pentru cã cititorul modern nu alege pe baza criteriilor literare. Sã nu mai confundãm cititorii cu criticii, pentru cã aceste douã categorii nu au nicio, din fericire, nicio legãturã. Oamenii citesc pentru cã vor sã gãseascã pretexte generatoare de sentimente. Vrem sã ne simtim bine si cãutãm orice mijloc pentru a atinge acest deziderat. Dacã poezia ne oferã asta, o vom alege fãrã sã ezitãm. Dacã nu o alegem, înseamnã cã ea pur si simplu nu se potriveste cu dorintele noastre. Dacã oamenii nu înteleg, vinovat este doar creatorul.
Poetii par sã aibã o predispozitie pentru a crede în interese oculte. Toate evenimentele sunt puse pe baza unor conspiratii. Cititorii sunt demonizati, nivelul cultural scãzut este identificat ca sursã principalã a problemelor. Creatorii aleg drumul usor, pentru cã este foarte simplu sã îi acuzi pe cei din jurul tãu de rea vointã, este foarte simplu sã te consideri neînteles. Aceastã atitudine dãuneazã însã tuturor elementelor implicate în proces, pentru cã victimele sunt resemnate cu soarta lor si nu încearcã sã se autodepãseascã.
Sentimentul pe care îl transmit poeziile scrise dintr-o suferintã definitã eronat este frustrarea. Autorii care scriu din frustrare nu reusesc sã-si elibereze versurile de spectrul acesteia. Iar poemul încãrcat de frustrare devine în scurt timp antipatic, pentru cã cititorul este prea preocupat de propriile frustrãri pentru a mai avea timp sã se gândeascã la altele. Cãutãm solutii, nu si mai multe probleme construite pe baza unei ambiguitãti complexe. Poezia modernã trebuie sã ofere si solutii, pentru cã doar promisiunea acestora îi poate atrage pe cititori. Esti interesat atunci când stii cã autorul îti poate îmbogãti viziunea, esti interesat atunci când crezi cã vei rãmâne cu ceva inedit dupã lecturã. Astfel, aceasta din urmã capãtã importantã, astfel ea meritã!
Pentru a conferi poeziei contemporaneitatea atât de necesarã, creatorii trebuie sã introducã simboluri actuale în versurile lor. Altfel, arta poeticã va pãrea desprinsã dintr-o altã lume, fatã de care cititorii actuali nu se pot simti familiari. Trecutul este foarte important pentru întelegerea prezentului si pentru planificarea viitorului, însã el va rãmâne trecut. Nu îl putem metamorfoza în altceva, nu îl putem transforma în prezent, de aceea nu le putem pretinde cititorilor de astãzi sã accepte o poezie contemporanã care “miroase” a trecut. Fiecare timp are automat simbolurile sale, arta atemporalã nu existã. Perspectiva pe care noi o avem astãzi asupra operelor marilor maestri renascentisti de exemplu, nu are aproape nicio legãturã cu perspectiva pe care o aveau contemporanii lor. Nu putem impune o schimbare de perspectivã atâta timp cât perspectiva tine de sistemul în care fiintãm, de timpul nostru istoric. Trãim astãzi, suntem martorii prezentului, este ridicol sã pretindem cã trebuie sã îl ignorãm, pentru cã asta ar însemna cã alegem de bunã voie sã ne ignorãm natura umanã. Fiecare actiune este urmatã de o reactiune, asa este firesc, este o lege simplã a naturii. De aceea toate evenimentele la care suntem martori ne influenteazã în mod decisiv modul de gândire. Poate cã de multe ori nici nu întelegem asta, însã realitatea noastrã interioarã se modificã în fiecare clipã. Plecãm de la niste premise care se pot sau nu verifica. Constiinta umanã functioneazã pe principiul anticipatiei. Ne gândim ce se poate întâmpla, construim ipoteze, pentru a vedea mai apoi dacã realitatea le confirmã sau nu. Apoi, construim concluzii pe baza acestui feedback, concluzii din care se nasc la rândul lor alte si alte ipoteze, iar ciclul continuã. Nu putem perturba acest ciclu, pentru cã el tine de însãsi umanitatea noastrã.
Cititorul de poezie are anumite asteptãri de la text, pe care acesta poate sau nu sã i le îndeplineascã. În momentul în care textul îndeplineste asteptãrile, el este apreciat, în momentul în care nu le îndeplineste, el este respins. Nu este vorba despre teorii complexe, nu este vorba despre mecanisme de manipulare, este vorba pur si simplu despre natural. Nu îti place si vrei sã respingi ceea ce nu se ridicã la standardele tale.

(continuare în numãrul viitor)

• Ioana Geacãr
  Pe semne

E o idee romanticã sã te întorci spre sentiment astãzi, sã crezi cã poezia va redeveni sentimentalã, cã va fi sters un secol în care poetii au cãutat prin obscurizarea sensului doar pe lectorii inteligenti, initiati.
Minimalismul, în care poezia noastrã s-a împotmolit de câtva timp, are un creator rece, asemenea aparatului de filmat si asemenea lumii reproduse, al cãrei exponent rational si responsabil este. Doar putinele filtrãri ale sensibilitãtii printr-un astfel de text dau farmec, salveazã discursul din banalitatea cotidianã filmatã. Dar sentimentul artistic e tot mai diminuat, si nici nu mai existã un discurs filozofic care sã capteze. Astfel, se poate ajunge la un creator plictisit care reproduce banalul si-si plictiseste si lectorii. De la maxima obscurizare, o extremã care a îndepãrtat pe lector de poezie, se va ajunge la cealaltã, banalitatea enuntului poetic, prin copierea cotidianului plicticos, redundant.
Minimalismul reflectã lumea rece în care trãim, ruptura relatiilor interumane, lumea consumatorilor grãbiti, a oamenilor cu extensii cibernetice.
Sistemul circulatiei cãrtii a cãzut de aproape 20 de ani, mai ales a cãrtii de poezie. Poate de aceea este atât de exacerbatã la noi poezia pe internet, pe site-uri de literaturã, pe bloguri. Feed-backul rapid satisface orgoliul, o carte online te poate face mult mai cunoscut.
Poezia a revenit la functiile ei de început: magice, terapeutice: vezi poezia confesivã, mediaticã, sonorã, slamul este poate cel mai elocvent, textul însotit de imagine, de muzicã, videopoezia.
Numai cã repetitia începutului istoriei poeziei universale nu mai are atâta profunzime ca atunci, atâta sinceritate, diferenta este ca între original si copie.
Profesionalizarea excesivã a poeziei, în special, a dus la încurajarea „calcului tehnic”, la învãtarea prin copierea modelului, ca-n artele plastice, chiar la copierea ideilor, uneori a expresiilor întregi. Poetii par produse de serie, nu mai au o voce distinctã.
Azi, se recurge la poezie ca la un medicament mondial de reînviere moralã (dupã ce, într-o jumãtate de secol, revolutia sexualã a coborât sufletul din intelect în materie, în epidermã).
Azi se scrie atât de mult încât efectul pare sã fie invers celui asteptat, în loc de regenerare a poeziei, colapsul. Pare cã organul acesta mondial, care secretã poezie, functioneazã aberant si se îneacã în propria secretie.
Poezia piere, asta e senzatia, legãturile cu trecutul sunt rupte de fapt, cei care scriu nu citesc decât cel putin pe cei din generatia anterioarã, sau din propria generatie, se imitã, sau îsi împrumutã din repertoriul tehnic, ori ideatic.
Lantul de cãrti care înseamnã creatia, în acceptia pe care i-o dã Borges, a fost rupt prin absenta cunoasterii celor dinainte.
Lumea noastrã e ciberneticã, înghetatã, are într-adevãr nevoie de suflet, dar poezia nu poate sã i-l punã la loc, reflectã lumea în care trãieste, e asemenea ei. Creatorul însusi, primul receptor, îngheatã si el, transcriind continuu o realitate agresivã,... automatizatã.

• Ion Lilã
  Poezii sau texte rimate?

Pe Romul Munteanu mi-l amintesc plecând de la Casa Scânteii înconjurat întotdeauna de câte doi trei poeti si poete, cãrora la tinea din mers lectii de sociologia culturii... sau poate cã asa mi se pãrea mie... privindu-l de la distanta impusã de respectul pe care i-l datora oricare scriitor din generatia ce venea în urma lui ca un bolid, riscând (generatia!) sã se prãbuseascã în hãul culturii, dacã nu era bine îndrumatã... si nu se poate spune cã maestrul tinerilor învãtãcei n-a fãcut scoalã!
«…si eu înclin sã cred, pe bazã de semne reale venite din câmpul literar, cã ne vom duce spre o literaturã a inimii, poate chiar si a lacrimilor, în deceniile care vor urma din mileniul urmãtor.»
De ce nu?! Ar fi un drum aici, pe care poezia si-ar putea flutura poalele cu destulã gratie, dar, dacã ne uitãm în urmã, vedem cã poetii s-au plimbat pe toate aleile literaturii... Blaga, Eminescu, Nichita Stãnescu... Citându-i numai pe acestia, am încercat sã fixez niste repere tematice... dar nu-i cazul sã le enumãr aici, acum, mai ales cã toatã lumea le-a învãtat la scoalã.
Voiam numai sã mã detasez putin de maestrul Romul Munteanu, dar fãrã sã-l contrazic.
Am mai observat la generatia tânãrã pornirea de a rupe gardurile din grãdinile edenice si de a zburda prin toate culorile curcubeului – si am si scris despre câtiva poeti, care m-au impresionat cu adevãrat.
Se mai bate monedã în zilele noastre pe literatura (poezia) eroticã... În definitiv, si din grafitti s-ar putea sã se iveascã un nou Picasso. Poezia cuminte nu-si mai gãseste o cãrare numai a ei, proprie, pentru cã aceste poezii tind sã devinã texte ritmate.
În definitiv, ce este poezia? Care poate fi definitia ei?!

Priviti cu atentie lumea realã din jurul nostru -
Pãsãrile, norii, copacii, copiii...
Toate acestea au dreptul la aceeasi tandrete.
Cum am putea fi fericiti
Fãrã toate aceste miracole?

LA RÉALITÉ

Nous regardions cette réalité:
Les église, les nues, les arbres, les enfants
Qui avait droit au même régime de caresses,
De tandresse...
Comment pouvions nous être heureux
Sans tous ces miracles?!