Este o certitudine cã avem de a face cu
un poet bine asezat în Poezie, înteleasã ca un
firesc experiment chirurgical pe sufletul deschis fatã cu
evenimentele Lumii. În fapt, Dan Mircea Cipariu este un adevãrat
specialist în producerea de evenimente/experimente culturale,
coordonator de ateliere de scriere creativã, comunicator
cu talent si metodã. Cãrtile sale de poezie au fost,
pe bunã dreptate, numite „obiecte”, întrucât
nu doar cuvântul tipãrit face spectacolul, ci si formatul,
grafica (gratie tânãrului Mihai Zgondoiu…) si
asezarea în paginã vin sã împlineascã
demersul artistic.
Tehnic vorbind, Dan Mircea Cipariu provoacã
sau se lasã provocat de eveniment, inclusiv în sensul
jurnalistic. Astfel, volumele Sunt pur din ce în ce mai pur
(2002) si sunt eu maria petrarca rilke. adevãrata biografie
a mariei dante spinoza (2004) au la origine experiente spirituale
voluntare în spatii de tip (sã zicem) recluziv. Cam
în acelasi sens, Poarta Schei nr. 4 ar putea fi biografia
– pseudo-reportericeascã a - unui loc în care
poetul face popas romantic pentru a se hrãni cu imagini,
personaje, istorie si a reda, din rolul menestrelului, impresii
de „lector” al realitãtii vãzute si aflate.
Tsunami (Brumar, 2006) întoarce „regula jocului”
– evenimentul este binecunoscut, super-mediatizat, iar DMC
nu poate rãmâne indiferent [«tot ceea ce atingi
devine literaturã» (sms si vis profetic)]! Se lasã
provocat si furtuna cea mare se mutã în interiorul
fiintei, iar la ea este chematã sã depunã mãrturie
si Fiinta Supremã [«”De ce existã relativitate
si de ce existã turbulentã?” – încã
îl mai întrebã Heisenberg pe Dumnezeu / „De
ce murim, de ce îmbãtrânim?” – se
bâlbâie Ionesco la televizor» (reportaj despre
tsunami)], prezentã, direct sau indirect, în cîteva
poeme. Ne pare o dimensiune mai accentuatã aici a poeziei
cipariene, semn al unei mai adânci comprehensiuni pentru dimesiunea
transcendentã, pentru absolut [„absolutul e un vierme
ucigas / care se hrãneste cu mine //…// nimicul se
face tãndãri / în timp ce pisica toarce pânã
la ziuã / golul meu interior” (militay pub), dar, atentie:
„tot ceea ce îsi cautã locul pe dinãuntru
/ hrãneste un vierme de aur” (alchimie)] poate de prevãzut
dupã o aplecare încã mai scotocitoare asupra
textelor din Poarta Schei nr. 4, dincolo de ceea ce numean altundeva
„spectacolul fiintei” pus în scenã de un
poet «curator de obsesii si umbre». Este o instantã
pozitivã, luminoasã, autorul nu se ceartã cu
Dumnezeu, nu-i cere nimic, doar îi constatã prezenta
si actiunea discretã, indirectã. [„cald / cald
/ cald / pânã când o instantã transcendentã
din scripturi si oglinzi îti scrie 10 porunci / despãrtind
asteptarea de întuneric” (10 porunci)]. Mai mult, observãm
cã relatia cu El este deocamdatã mediatã, vine
din scrieri, din întâmplãri ale altora [„mama
a vãzut lumina Crãciunului deasupra unei candele cu
/ Maica Domnului si Pruncul” (al treizeci si patrulea cânt)],
din „filmul în reluare de pe Hallmark”, din „biografii
si dâre de sânge”, de oriunde numai din sine (adicã
mãrturisitã) nu, pentru cã încã
strãruie (sperie?), neltulburatã, întrebarea:
„si dupã se îti vei depãsi limitele /
îl vei putea întâlni pe Dumnezeu?” (a saptea
evanghelie), o spaimã cã dincolo s-ar putea sã
nu fie nimic, atâta vreme cât „realitatea ti se
strecoarã printre degete” si “pânã
la urmã fictiunea înlocuieste orice sfârsit”.
Cum „orice nenorocire îsi are îngerii
ei / si stirea de la televizor e un rug cu mii de trandafiri si
batiste» (dicteu automat), poetul recunoaste: „trec
dintr-un bestiar de viatã în altul / cu pijamaua verde
/ pe care am tatuat evanghelii si emisfere” - de fapt, iatã,
o ars poetica prin care se poate explica, într-un fel, si
devenirea de pânã acum. Un tsunami vãzut la
televizor provoacã „furtuna perfectã”
în sinele clocotitor, nelinistit, dezvãluie un nou
„bestiar” si obligã la spovedanie: „vesnicia
mea întinsã pe banca de spovedanie / timp mãcinat
si biciuit (…) //…// (…) ai spus prea putin /
despre întunericul ce se strecoarã prin tine si prin
sãlile de asteptare” – aceleasi sãli care
îl fãceau pe Octavian Paler sã vadã asteptarea
ca pe o formã a sperantei…Dar, despre asteptare, este
de citit/citat întâi poemul ambulatoriu: „între
noi nu e nici chimie / nici deviatie de stânga nici deviatie
de dreapta / nici flora nici fauna / nici ochii aruncati în
pãmânt ai lui Iuda // între noi e asteptarea
care face sã-ti tiuie urechile la înãltime /
si manuscrise nedescifrate (rare si otrãvitoare te-ar avertiza
semioticienii!) // asteptarea cu spatii goale si pline / asteptare
ca o femeie grasã si blândã care-ti face pânã
la moarte menajul / asteptare care te va trãda si ea neconsolata
// asteptarea ca si cum ai pune sã se batã moneda
unei colonii de insomniaci / cruzi cu propriile lor euforii / si
de la o vreme senili“. Trimiterile livresti sunt o marcã
a poetului si a unei generatii de la care se poate revendica, la
rigoare, dar nu toate sunt identificabile la o lecturã superficialã.
Se recunoaste, mai sus, o trimitere la Umberto Eco („Numele
trandafirului”, „Opera deschisã”); în
altã parte, „ploua infernal / iar noi chatuiam / prin
mansarde” trimite direct la Bacovia, „eu nu sunt marinar,
/ eu sunt cãpitan” este chiar traducerea unui vers
din cântecul „La bamba” – si exemplele ar
putea continua, asa cã ne oprim doar la „banca de spovedanie”,
care este precursoarea canapelei psihanalistului.
Trebuie spus cã, sub masca ludicã
asumatã si devenitã chip, se ascunde carnea unui romatic
din stirpea unui Traian T. Cosovei (cu el a semnat în 2000
cartea numitã «Mahalaua de azi pe mâine»...)
care constata cã „metrul alexandrin e o esarfã
zdentuitã la gâtul sucit al elocventei” sau „numãrul
de aur e o veche sperietoare de ciori uitatã pe câmp”.
Cum pe bunã dreptate Radu Voinescu constata „acea propensiune
pateticã spre ideal care îl îndreptãteste
sã se considere romantic” al celui de-al treilea mileniu.
Realitatea vãzutã de poet apartine
în egalã mãsurã si unei lumi virtuale,
dar nu mai putin veridice, o lume a concomitentei, în care
„mesaje electronice despre cum sã câstigi trofeul
cel mare / si un certificat cu sutã la sutã mai multã
dragoste” coexistã cu „vedenia cu fãlci
de rechin a Sfântului Francisc”. Cartea lui Dan Mircea
Cipariu este o spovedanie a celui rãtãcit în
aceastã lume incontrolabilã, excedentarã, o
lume ce se închinã efemerului „aici si acum /
si mai mult si mai mult”, clipei care fuge înainte de
a fi trãitã. Singura revoltã posibilã
când „esti în prizã directã cu demonul”
pare a fi sã «ridici pe balcon steagul piratilor /
„sã vinã, doamne, mai repede tsunami!”».
Adicã o chemare a Evenimentului celui Mare, celui Ultim,
a Potopului purificator, despre care se poate scrie/face un ultim
reportaj. Acesta este tsunami pe care-l închipuie poetul,
de fapt un înlocuitor, o copie palidã a Marelui Potop
legendar. El nu poate decât sã dezvãluie „imposibilitatea
de a fi” „si mai nimic despre sãmânta fiintei”:
„numai salcia gânditoare crede cã voi supravietui
/ numai salcia gânditoare are rãdãcini pentru
poezie”. Strãvedem aici o „Arcã a lui
Noe” pe care o propune DMC ca salvare a lumii: Poezia; si,
într-un puseu de sinceritate, nu avem decât a subscrie
la solutie si la imaginea apocalipticã ce-ar fi alternativã:
„Iisus rãstignit fãrã cruce / pestele
mare al vedeniei înghitind pestele mic / cu solzii electrizati
de suferintã // ce obsesii noi mai adaugi / când cele
ce au fost scrise se leapãdã si ele / de materie si
de eul himeric” (pergament). Este în poemele acestea
ale lui DMC o voit inabil ascunsã obsesie a mortii. Metafora
thanaticã se constituie ca salvare asumatã prin nevoia
de reînnoire a Lumii. În poemul joc de doi avem interpretarea
personalã a acelei întâniri ultime, eliberatoare:
„…// în orice sticlã bãutã
pânã la fund / gãsesti premiul cel mare / o
cãlãtorie fãrã zgardã si botnitã”.
Pare cã autorul se foloseste de cuvintele altora pentru a-si
spune propriile trãiri si obsesii, dar cuvintele sunt ale
tuturor si cu ele se reface ordinea salvatoare. Tristetea, insomnia,
singurãtatea, absenta („cu semnul pãcii la gât”)
sunt semne ale încremenirii într-o geometrie a haosului
indescifrabil, incomprehensibil. Teroarea avalansei de informatie
(de fapt, o altã fatã a acelui tsunami distrugãtor)
bântuie zilele-noptile noastre: „regimul de sânge
si de limfã / reteaua de ore sãlbatice / în
care moartea asteaptã fericirea promisã / la televizor
în afise // peste materie / peste vocabularul secat / valul
rãzbunãtor în direct / vânatul si vânãtorul
din noi” (în direct). Iatã, însã,
într-o remarcabilã în expresie, si viziunea luminoasã
care ni se propune: „curând si noi ne vom retrage din
scrierea spartã / curând si noi vom îngropa de
vie ochirea curbatã / a mortii” (full-contact). Lumea
falsã (si a falsurilor) care se (re)genereazã se cere
abandonatã de poezie, e nevoie de „iesirea din decor
a motociclistilor hippy / a agentilor lui Ianus cucerind universul
si banca de spermã / a încercãnatilor cu ocne
si ciorne / a magilor din retea si din sãlile de fitness”
si mai cu seamã „ai nevoie de o nouã rezolvare
pentru / a fi / ai nevoie sã restaurezi ce-a mai rãmas
/ din chenarele heraldice luminate” (milenarism). Retorismul
din aceste versuri este atenuat de finalul poemului: „nimic
nou nimic vechi în gramatica autistã / câte cetãti
trecute prin scris si smintealã / si tot mai multã
singurãtate”. Poate cã aceasta din urmã,
singurãtatea (de tip autist, ca salvare de sine), este definitia
ce închide sensurile întregului volum. Poemul eu, Robinson
se încheie în aceeasi nesigurantã a asumãrii
sperantei prin gestul gratuit al scrisului: „înghesui
cât poti lumea într-o ultimã sticlã /
poate cineva va descifra lista ta de esecuri / poate cã nu“.
ªi aici, ca în multe alte locuri, Dan Mircea Cipariu
catã a compune o ars poetica, o definire personalã
al unui know-how util pentru orice poet. ªi ar mai fi de neocolit
o remarcã sugeratã de poemele din acest volum, anume
cã DMC devine, în cel mai autentic sens, un poet angajat.
Sintagma, demonetizatã prin folosire abuzivã decenii
la rând, se cuvine restauratã în mãsura
în care „poetul în cetate” nu mai poate
fi/rãmâne indiferent. Or, despre DMC, neimplicarea
este ultimul lucru (fals) care se poate spune!
Dacã parcursul viitor al poetului se va
derula cum îl (pre)vedem noi, atunci douã sunt directiile
care vor cãpãta preponderentã: acest angajament
si recursul interogativ la dimensiunea transcendentalã, în
încercarea de descifrare a absolutului. Am avea, astfel, o
deschiderea practicã a noii orientãri prefiguratã
de unii teoreticieni si numitã transmodernism. Dan Mircea
Cipariu ar putea fi veriga: postmodern în expresie, transmodern
în fond. O sintezã prin care poezia viitoare se poate
salva.
