Eugen
Petri
«Mã simt un om liber, fericit»
- Dragã Eugen Petri, cred cã
am putea sã începem cu câteva date biografice…
- Am apãrut pe lume undeva pe malul Cibinului, la Sibiu, în
urmã cu aproape cincizeci de ani, pe la miezul noptii,
la începutul zilei de marti, 7 ianuarie 1958. Se pare
cã mi-a priit, fiindcã îmi place vremea rece,
nu suport cãldura, sunt un om nocturn câteodatã,
nu am probleme sã stau treaz dupã 12 noaptea. Fiind
primul bãiat, tata mi-a pus numele Eugen, a sãrit pânã
la nas ca sã spunã cã are un „ficior”.
- Au trecut patruzeci si nouã
de ani si grei, si frumosi… Cum era la Sibiu
în copilãria ta?
- Am stat la Sibiu pânã la 26 de ani. Am avut o copilãrie
superbã, pot sã spun. As putea povesti pe-ndelete,
dacã cineva ar avea atâta rãbdare. Eram în
apropierea unui pârâu, se numeste Rotbav, uneori
se umfla excesiv, când ploua puternic, si atunci era bucuria
noastrã cã puteam sã facem baie. Am fost înconjurat
de foarte multi nemti, se simte uneori si în
limbajul meu, în exprimarea gramaticalã, am un fel de
accent…
- Ai fost bilingv în copilãrie?
- Nu. Îmi pare rãu acum… am învãtat
germana greu si nu o vorbesc prea cursiv…Desi primii
mei prieteni au fost doi sasi, vorbeau în familie româneste
când eram eu în vizitã…
- Acesta era un semn de respect din partea
lor, o atitudine civilizatã.
- Sigur, diferenta am simtit-o dupã ce m-am stabilit
în Ploiesti, unde, trebuie sã recunoastem,
una zicem, alta facem. Acolo nu era asa si am avut mari
dificultãti la Ploiesti, mi s-a spus cã sunt
rigid. A trebuit sã mã adaptez… la mediu…
Cum zicea tata: te-ai dus la gãzarii ãia si îi
îmbârligi tu mai mult decât te îmbârligã
ei pe tine. Dar îmi place totdeauna sã cunosc noul, oriunde
am colindat prin aceastã lume, am încercat sã
gust din tot ce înseamnã nou, diferit si altfel
decât am avut pânã acuma. Cred cã asta înseamnã
un soi de adaptabilitate. Sigur, tine de individ. Dar, revenind
la Sibiul meu, cum îmi palce sã spun câteodatã,
când mã supãr spun: „mã duc în
tara mea”, am avut o copilãrie în care cu
adevãrat am învãtat cum sã devin
un om care stie sã punã mâna pe lucruri practice,
sã se dezvolte într-o anumitã zonã a fãuririi,
a construirii. Mai târziu am înteles cã am
un talent, cã îmi place sã desenez, sã
pictez. Pe la 14 ani a început sã-mi placã mai
mult sculptura… Mergeam la un club unde era un om foarte pasionat
de artã, de picturã, era amator, mi-a prins bine, dar
si rãu, pentru cã, mai târziu, am avut puternice
conflicte cu mine însumi si cu cei din exterior, realizând
ce însemnã sã fii profesionist în artã,
sã nu fii cotat ca amator. Mai este un lucru care mã
va urmãri toatã viata: cel mai izbutit desen de
la grãdinitã, îmi aduc aminte, era un deal
foarte mare, cât toatã foaia de hârtie, si
în partea de sus am lãsat un spatiu gol, ca cât
trei degete, am fãcut o cabanã micã, în
stânga am fãcut un arici care cântã la acordeon,
pe un scãunel, si de acolo am fãcut o cãrãruie
care serpuia pânã în josul dealului. Dealul
era verde, am mai pus niste flori… tin minte cã
a plãcut foarte mult tovarãsei educatoare.
- Zic eu, acum, cã tu spusesesi
o poveste, acolo…
- A, da, dacã facem ceva psihanalizã, putem spune cã
a fost un semnal la faptul cã tata, prin clasa a doua, m-a
dat sã învãt sã cânt la acordeon.
Am urmat cursul pânã în clasa a opta.
- Puteai sã ajungi muzician!
- Da, am talent, tata voia asta, stia el cã se câstigã
bine la nunti! El are voce bunã, si eu am voce.
Am descoperit mai târziu cã am si o întindere
vocalã deosebitã, peste medie – profesorul de
canto Gafton, de la Institutul e teatru, a reusit sã-mi
„scoatã vocea afarã”, ca la cântãretii
de operã, e o chestiune de tehnicã vocalã, mi-a
scos vocea afarã cam la un metru… Am fost socat
de-a dreptul sã-mi aud vocea la un metru si ceva! De obicei,
o auzi aici, în fata gurii… si cu urechea interioarã…
- Ai reusit sã ai un control
bun asupra vocii. Dar tu ai un control foarte bun asupra mâinilor
– tu faci poezie în spatiu! Practici sculptura,
una dintre artele poetice în spatiu, celelalte fiind teatrul,
pictura…În timpul studiilor ai fost elevul lui…?
- Au fost mai multi… Am fost al lui Vladimir Predescu,
al lui Alexandru Deacu, al lui Marin Iliescu. Cel din urmã
a fost cel care a pus am amprenta de profesionalism mai ales în
ceea ce priveste desenul, pentru cã el era profesorul
de desen. Nu sunt discipolul cuiva, dar am un, sã-i zicem,
idol, în ceea ce priveste arta: Salvador Dali. Sigur, trebuie
sã-l luãm din toate unghiurile pe Dali… Dali nebunul…
Dali geniul…
- Marele paranoic, el însusi
s-a declarat…
- A si inventat acea paranoia criticã. El este idolul
meu declarat. De ce? Pentru cã m-a fascinat întotdeauna
puterea lui de creativitate si faptul cã a fost extrem
de proaspãt si spontan, fãrã nici o barierã,
de o libertate dusã la extrem. Asta mi-a plãcut foarte
mult, adicã, de la tot felul de descrieri ciudate pe care le
stim si noi si ni se par de multe ori jenante, eu le-am
gãsit cã reprezintã exact tocmai aceastã
degajare si libertate fatã de niste norme mai
mult sau mai putin impuse sau chiar adevãrate. La urma
urmelor normele sunt impuse de o anumitã categorie, create
de o anumitã categorie socialã, oameni si ei. Dali
a reusit sã fie el însusi, dincolo de norme.
- A spart orice canon. El a venit într-o
perioadã când se pregãtise spargerea canoanelor.
El a venit sã împlineascã si sã meargã
mai departe decât puteau ceilalti. La Dali, mã
gândesc acum, m-a impresionat senzatia de lichiditate
a formelor; toate formele lui par fãcute dintr-o materie care
curge, fãrã violenta formei colturoase,
geometrice…
- …As zice mai degrabã forme organice. Însã,
dacã ne uitãm la acele girafe, la acei oameni ciudati,
cu tot felul de concretiuni, toate sunt de sorginte, de esentã
organicã. Totul este plin de viatã, nu existã
ceva de structurã cristalinã, cu unghiuri, cu asperitãti…
- Spre deosebire de colegi de generatie
(dacã ne putem permite, pentru cã a vorbi la Dali de
colegi de generatie este foarte riscant – el se întinde
aproape pe tot secolul 20) precum Picasso, Kandinski, Paul Klee…
Asadar, calea aleasã de el a fost aceea în care
tu te-ai simtit bine.
- Exact. Într-un fel, fãrã sã fiu inspirat
sau urmãrit de arta lui, cred cã mi-am tras un pic de
sevã în ceea ce priveste libertatea si exuberanta
în a mã juca cu formele. Cel putin în ultima
perioadã, pentru cã, vorbind eu despre sculptura pe
care am fãcut-o pânã acum un an si jumãtate,
constat cã eram foarte static în ceea ce priveste
formele… si nu numai static, dar eram însurubat
în pãmânt. Formele mele nu aveau, decât cu
mici exceptii, o anumitã elansare. Apartineam de
zona sculpturii masive, statuare, care stã pe…
- Cea care reprezintã ceva si
nu prezintã o actiune…
- Da, sigur cã da, asa este. Acolo este altã poveste
pe care trebuie sã o discutãm, pentru cã am avut
niste cicluri care sunt bine delimitate si sunt simtite
si gândite în timp. Acum le privesc cu alti
ochi, pentru cã, de un an si jumãtate fãcând
altceva, am constatat cã mã simt mai bine în zona
asta, îmi pot da drumul imaginatiei, de-as fi putut
face lucrul acesta mai devreme… Interesant este cã oamenii
care mi-au privit si înteles arta din acest ultim
an, în diferite forme, de la o artã plinã de umor,
pânã la o artã care reprezintã ceva cu
totul special, care nu s-a mai fãcut, cel putin tematic,
mi-au spus cã au avut aceastã impresie a spontaneitãtii,
a miscãrii.
- Pentru un sculptor, a face ca un lucru
sã fie, sã aibã, sã dea impresia de spontan
este un lucru foarte dificil, mã gândesc. Mai mult ca
oriunde este valabilã asertiunea cu 99 la sutã
transpiratie si 1 la sutã inspiratie! Dar
a ajunge, dupã atâta transpiratie, la a da impresia
de spontaneitate, de lucru abia nãscut, mi se pare o realizare
grozavã. Ca sã rãmân în zona aceea
de 1 la sutã, într-un fel, te voi întreba brusc:
esti un om religios?
- Este o întrebare si bruscã si destul de intimã!
- Se poate rãspunde prin da sau nu!
- Dar sunt un om deschis, deci, sincer sã fiu, nici eu nu stiu
dacã sunt sau nu. Dacã mã întrebi: dom’le,
crezi într-un chip cioplit?, eu zic cã nu. Si lucrul
acesta mã frãmântã de pe când aveam
vreo 16 ani. Desi, în familie, am fratele preot, un unchi
de al meu a fost preot, un alt stãut, sã zicem asa,
a fost mitropolitul Ardealului, Aftene, dacã spune ceva, a
fost surghiunit si omorât de comunisti la Sighet.
Cu toate astea, nu sunt habotnic, nu am credintã din
aceasta de bisericã, sã te duci la bisericã.
Mai mult, pãrintii mei mã duceau la bisericã,
aproape cu forta duminicã de duminicã, pânã
când am avut vârsta când puteam hotãrî
singur.
- Dar încãrcãtura religioasã
pe care ai primit-o atunci iese acum în ciclurile tale, în
Profetii tãi, în Clopote!
- Da, e adevãrat, si pe mine mã surprinde! Fãrã
sã stiu! Interesantã treaba. Sigur, eu de multe
ori spun, dom’le, m-au influentat acele minunate bijuterii
ale arhitecturii bizantine din tara româneascã,
aceste mãnãstiri pe care le-a privit si cãrora
le-am înteles sensul în perioada studentiei,
dar cred, cã, asa cum spui, au iesit la luminã
si s-au întruchipat în sculpturile mele datoritã
acestei perioade, acestei educatii. Revenind la problema credintei,
sigur, am o anumitã credintã, cred cã existã
o anumitã fortã, o fortã nedefinitã,
din punctul meu de vedere, care într-un fel sau altul ne cãlãuzeste.
Crestini ortodocsi fiind noi, o numim Dumnezeu. Sigur cã
nu pot sã spun cã am trãit în perioada
comunistã si sunt ateu, cum altii declarã
cã sunt atei convinsi. Cred în aceastã fortã
care ordoneazã lucrurile, diriguieste lucrurile si,
de multe ori, evocând-o, am avut senzatia cã m-a
ajutat. Nu vreau sã par un paracrestin, dar sunt foarte
sincer si spun ceea ce am simtit si cum abordez acest
lucru.
- Acum sã ne amintim de expozitia
ta cea mai nouã, Jazz, soul & shape, care a fost efectiv
un succes. S-a scris mult despre ea, am vorbit cu multi cunoscuti
si prieteni despre ea. Si pe mine m-a impresionat. S-a fãcut
cam aceeasi legãturã precum în cazul lucrãrilor
tale de inspiratie religioasã. Aici este vorba de om
(ca interpret) si muzicã. Muzica nu este o artã
spatialã, e o artã a sunetelor, e legatã
de timp. Tu ai cuprins-o în spatiu, în materie.
Da chiar ai fãcut din oameni instrumente muzicale.
- Da. Transformând dialogul dintre om si instrument într-un
obiect de artã. Aceastã transformare nu a apãrut
ca o chestie voitã, poate inconstientã, dar e realizatã
cu profesionalism, pentru cã m-am gândit foarte clar
în realizarea obiectelor respective la o compozitie clarã,
la niste linii de compozitie, or treaba aceasta este profesionalã.
Un profesionist trebuie sã stie foarte bine compozitia,
fortele care actioneazã asupra liniilor de compozitie.
- Dar asta este tehnicã, ai vorbit
despre asta. Dar care este legãtura ta cu viitorul, potentialul
privitor?
- În general, nu m-am gândit niciodatã la privitor,
sincer sã fiu. Si nu cred cã multi artisti
se gândesc la treaba asta. Fac ce fac din pornirea lor, din
dorinta lor de a se exprima. Or, eu m-am exprimat în acest
fel, în acest ciclu de jazz, suflet si formã, dintr-o
dorintã de-a mea veche, de ani si ani de zile, fiind
un mare fan de jazz si, mã rog, membru al clubului de
jazz de aici, din Ploiesti, cu state vechi în ceea
ce priveste festivalurile de jazz…
- …Si interpret de jazz...
- Sigur cã da, am fãcut jazz cu Marius Pop trei ani
de zile la Bucuresti. Nu am profesat, nu am intrat într-un
vocal de jazz, decât ocazional. Dar aceastã fierbere
a mea, al un moment dat, a rãbufnit, a trebuit sã fac
acest ciclu.
- Dintr-o frustrare, poate, ca sã
mai facem ceva psihanalizã… Nu poti sã te
exprimi suficient de mult în muzicã si ai ales o
altã cale de exprimare mai la îndemânã,
una materialã.
- Da! Cred cã da! Mã mistuia, mã mistuia de ani
de zile. Sã stii cã ai dreptate, nu m-am gândit
la latura asta psihologicã, la aceste resorturi… Dacã
asa a pornit, a iesit…am dat din mine… sunt
lucruri pe care, în general, nu caut sã mi le explic…
Vin pur si simplu. Cred cã simplitatea de a lua lucrul
asa cum este ami valoroasã, mai adevãratã
decât sã încerc sã dau mult interpretãri.
Dar asta mi se pare destul de adevãratã si bunã,
te-ai dus la tintã. Nu m-am gândit neapãrat
cum va fi receptatã arta mea si acest ciclu de sculpturi.
Dar am avut credinta cã o fac din tot sufletul si
o fac cu mare drag. Într-adevãr, a fost receptatã
foarte bine; m-am umplut de bucurie, sigur cã da. Am continuat
acest ciclu, am ajuns la 20 de lucrãri, de sonoritãti
în sculpturã. Cred c-o sã-l închei acuma,
pentru cã nu as vrea sã intru într-un manierism.
Acuma mã frãmântã o altã temã,
de alte dimensiuni, si chiar o temã mult bãtutã
de artisti, dar eu as vrea sã schimb putin
si conceptul despre aceastã temã, si mai mult,
sã aduc ceea ce simt eu. Stiu ce vreau sã fac.
De fiecare datã, când am terminat o lucrare, în
cadrul cilului, stiu care va fi lucrarea urmãtoare, stiu
încotro sã mã duc, pânã unde sã
mã duc. Toate ciclurile le consider încheiate, cu o singurã
exceptie, ciclul Clopotelor, la care nu s-a consumat încã
acea trãire interioarã. Nu spun mai mult. Se pare cã
sufãr de un anumit misticism, nu spun pânã nu
se rezolvã.
- Unde te simti tu mai bine: în
sculptura mare, de for public, sau în aceea micã, de
interior, ca sã zicem asa?
- Cred cã mã simt bine în sculptura micã.
Mai ales cã acolo îmi pot desfãsura toate
dorintele, mi le pot împlini. În sculptura monumentalã,
nevorbind de sculptura comandatã, n-am fãcut prea mult
decât în tabere, era singura ocazie… Este si
problema costurilor… În tabãra de la Caransebes
voi avea la dispozitie o bucatã de lemn de peste doi
metri, la o asemenea dimensiune îmi creazã o stare de
mãretie, îmi place, mã simt atotstãpânitor
fatã de acea bucatã de lemn si apoi asupra
privitorului, care vine si vede o lucrare de dimensiuni mari.
Deja stiu ce voi face, urmeazã acel 99 la sutã
transpiratie…
- Întrebarea care urmeazã am
pus-o mai multor creatori, apartinând de diferite arte,
în ultimii ani. Tu ai vorbit pânã acum de bucurie,
bucuria de a lucra, bucuria de a împlini o lucrare, un ciclu,
bucuria de a oferi ceva privitorului. Existã, în toatã
aceastã zbatere interioarã ceva ce s-ar putea numi suferintã?
- Mã asteptam la aceastã întrebare. Chiar
în timp ce vorbeai, îmi spuneam: o sã mã
întrebe de suferinta artistului.
- E o idee romanticã, desigur…
- Dar si eu sunt un romantic, în multe privinte!
Nu stiu dacã am simtit o anumitã suferintã.
De ce? Gândindu-mã cã muzica – referitor
la ultimul ciclu – îti dã bucurie, muzica
este conceptional o odã a bucuriei, este o manifestare
a bucuriei. Sigur cã existã doinele de jale, bocetele,
însã nu stiu dacã vin dintr-o suferintã,
ci, mai degrabã imprimã o suferintã. Sã
ne gândim cã bocitoarele srau chiar profesioniste. Deci
ele, prestatia lor imprimau o anumitã stare de suferintã
si de împãcare cu soarta, de eliberare, în
acelasi timp. Nu cred cã ele participau intim, profund
la respectivul moment. Existã un profesionalism în aproape
orice artã. Sigur, aceastã suferintã cred
cã la un profesionist este mai greu perceptibilã, e
mai cu seamã o frãmântare. Asa cum spuneai
mai devreme, frustrarea, lipsa interioarã cã nu am putut
practica muzica m-a condus la ciclul Jazz, soul & shape. Nu cred
cã este o suferintã, mai degrabã o frustrare,
o absentã care trebuie compensatã.
- E poate un consum
de energie psihologicã, o ardere interioarã…
- Da, dar e si multã muncã fizicã, la sculptori.
Însã eu fac ceea ce-mi place, îmi place aceastã
muncã, îmi place cu adevãrat. Când eram
student, am avut o discutie cu niste colege de la ASE,
ei, ce-ti pasã, esti la Arte Plastice, faci ceea
ce-ti place… Dar voi de ce nu faceti ceea ce vã
place, le-am zis. Pãi, ne-au trimis tata si mama…
Cum? Pãi dacã toatã viata faci ceva ce
nu-ti place, viata ta va fi un calvar, va fi în
permanentã o nemultumire. Chestiunea asta nu existã
la mine. Chiar un lucru casnic, dacã nu-mi place, nu-l fac.
- Speli vasele?
- Da, când îmi place, o fac. Când nu, e scandal,
he he he… Trebuie sã ai o libertate de a alege. Tu, pentru
tine. O libertate, cum ai spus, de a dãrui, de a întelege,
de simti, de a te exprima, de a judeca. Sã nu spun cã
simt ca celãlalt pentru zice el cã asa e bine.
E o libertate de care si eu cred cã mã bucur, desi
mã lupt deseori cu mine însumi, vizavi de aceste bariere,
reguli cotidiene si asa mai departe. Totusi, mã
simt un om liber, fericit, pentru cã fac ceea ce îmi
place, în primul rând. Fac o micã parantezã.
Anul trecut eram în Sulina, la un prieten de-acolo, tare drag
mie. Dupã ce am cântat cu chitara timp de vreo orã
si ceva, la un moment dat el spunea unui prieten de-al lui si
de-al meu, dupã aceea: Ce-mi place la Eugen e faptul cã
el cântã cu plãcere deosebitã! Deci, iarãsi,
fac ce fac pentru cã îmi place cu adevãrat. Aceastã
plãcere se pare cã radiazã din mine.
- O întrebare de final, poate…
În domeniul literaturii, s-a discutat mult în ultimii
ani despre schimbarea canoanelor. Existã azi canoane în
sculpturã?
- Nu stiu dacã existã… Mai ales acum…
S-a tot vorbit, si spuneam si eu, cã arta, în
general, este într-o continuã cãutare de noi canoane,
de noi curente, de noi grupãri. Eu cred cã arta, ca
si societatea de acum, ca si configuratie politicã,
îsi are un loc foarte bine stabilit. Existã o diversitate
extraordinarã si în acelasi timp, sã
folosesc un cuvânt neîndrãgit, o globalizare fantasticã.
Adicã poti sã gãsesti artã
cu influentã africanã în Europa si
poti sã gãsesti artã cu influentã
europeanã în Africa sau în Asia, sau în America
de Sud. Deci existã o interferentã. Cu 50-70 de
ani în urmã se recunostea cu claritate arta francezã
sau arta americanã. Lucrurile s-au schimbat. Aceastã
mobilitate a omului, aceastã mobilitate a natiunilor,
aceastã mobilitate a ideilor, comunicarea, cred cã au
generat o multinationalitate a artei si în acelasi
timp o libertate de exprimare a fiecãrui individ. Nu cred cã
e rãu. Mai trebuie sã se lucreze la raportul valoare
– nonvaloare, valoare si receptor, valoare si cumpãrãtor.
Aceste lucruri încã nu s-au asezat.
- Valoare absolutã si valoare
de circulatie…
- Valoarea absolutã cine o dã? Este o temã greu
de dezbãtut.
- Sau sã zicem valoarea esteticã
– recunoscutã de specialisti – si valoarea
de piatã.
- Valoarea de piatã luatã singular este discutabilã.
De ce? Acolo poti sã introduci si arta amatoare,
pentru cã se vinde, de ce sã nu recunoastem? Du-te
în Obor si vezi cã arta aceea de gang - gresit,
nu este artã, sã zicem acel tip de picturã, acea
manufacturã - se vinde! Existã public pentru ea. Eu
cred cã trebuie încã sã mai existe o frãmântare,
o dezbatere în ceea ce priveste valoarea în artã
si aceastã perceptie. Vezi, de aproape 10 ani, în
Occident, se bate mult monedã pe studii. Dacã ai studiat
la cinci universitãti din lumea asta, esti cu atât
mai valoros. Or, acum 30-40 de ani, treaba asta nici nu exista. Tu
te trezeai dintr-o datã artist, aveai o revelatie, fãceai
un obiect, acel obiect era bine primit si erai artist „mare”.
- Era mediaticã în care trãim
face ca valoarea sã se perimeze foarte repede.
- Nu cred cã era mediaticã… Media face parte din
acea categorie a efemeridelor. Are un anumit impact, are o anumitã
directie foarte clarã. Produsul artistic, prin el însusi,
rãmâne. Numai dacã-l distrugi, nu rãmâne.
El, ca obiect, dureazã. Cã are sau nu are valoare este
altã discutie. Nu stiu dacã viteza a mass-media
sau viteza noastrã de consumare a timpului, a vietii
are vreo legãturã cu eternitatea obiectului de artã
care se produce. Eu cred cã obiectul de artã se produce,
pur si simplu, si rãmâne…
- Îsi capãtã independenta
fatã de eveniment…
- …De eveniment si fatã de epocã, la
un moment dat, pentru existã acolo un obiect care rãmâne
ori o amintite, ori o valoare; sau si amintire, si valoare,
e clar. Se stie cã, acum 20 de ai, am fãcut, sã
zicem, ceva pe tema „cuplu”. Si rãmâne
acel „cuplu”, desi eu fac acum cu totul altceva si
poate are poate altã valoare, nu? Sunt altfel cotat. Aceea
rãmâne ca sculpturã fãcutã la început.
- Tu ai abordat si teme clasice, care
traverseazã epocile.
- Da. Eu am abordat tema cuplului, care este o temã destul
de generalã. Cele douã entitãti care se
apropie. Si în tehnicã, balamaua este un cuplu!
Si sistemele de prindere „mamã-tatã”!
O temã care este destul de directã este tema Icarului.
Icari s-au fãcut. Si e temã destul de frecventatã
de artisti. Eu am fãcut-o asa cum am vãzut-o
eu si cum mi-a plãcut mie. Desi a stârnit controverse,
s-a spus cã e un soi de antihrist… Am trecut, nici nu
mi-a pãsat. Sau tema clopotelor… Stiu un artist
român care a fãcut niste clopote total decorative,
nu au nici o legãturã cu ceea ce fac eu. S-au si
pictat clopote… Dar eu nu am teoretizat foarte mult ceea ce
fac. Sunt artisti care vorbesc foarte mult, dar fac mai putin
si sunt artistii care nu prea vorbesc si fac foarte
mult. Un sculptor se exprimã cu mâinile, care sunt prelungire
a sufletului, el nu trebuie sã aibã atâtea explicatii
despre produsul lui. Un profesionist îsi alege o temã
care vine din el, pe care o simte, care-i trezeste o anumitã
neliniste. Acea temã o întoarce pe toate fetele,
o reprezintã în mai multe ipostaze, pânã
când, pentru el, este epuizatã.
- Dupã ultima lectie pe care
mi-a dat-o despre exprimarea sculptorului prin formele pe care le
oferã privitorului si nu prin cuvinte, n-am decât
sã-mi cer scuze cã te-am obligat sã vorbesti
atât de mult… Dar promit cã o s-o mai fac!
- Prin formatia mea si de profesor la Liceul de Artã,
sunt obisnuit (si obligat) sã vorbesc… Dar
nu despre ceea ce fac… Aici a fost diferenta.
Florin Dochia
