VIZIUNEA ROMÂNEASCÃ ASUPRA LUMII
Lucian Gruia
În SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINTEI,
filosoful Constantin Noica afirma cã civilizatia noastrã
traditionalã, tãrãneascã,
s-a desfãsurat întru naturã si întru
devenire. Pentru el cuvântul întru e mai bogat semantic
decât în, înãuntru, sau înspre, deoarece
sugereazã devenirea. Devenirea poate fi si ea simplã
devenire sau devenire întru fiintã. Omul devine
când trece de la a fi în ceva la a fi întru ceva.
Si specificul gândirii românesti este de a fi
întru fiintã.
Viziunea asupra lumii se constituie în spatiu si
timp, la care se adaugã sensul destinului. Începând
de aici încercãm sã schitãm, folosindu-ne
si de contributiile altor filosofi, acel Weltanschauung
românesc despre care vorbea Anton Dumitriu în TERRA MIRABILIS
SAU ÎNTÂLNIREA CU PÃMÂNTUL NATAL. Logicianul
si filosoful Anton Dumitriu vorbea despre o Dacie miticã,
fabuloasã cãreia initiatul Vasile Lovinescu î-a
descoperit geografia sacrã.
Aici, în spatiul Carpato-Danubiani-Pontic, considerã
Anton Dumitriu dupã îndelungi cercetãti mitologice,
s-a petrecut epoca de aur a lui Saturn zis si Zalmoxis, care
a fost adorat în Dacia ca rege si zeu. Pentru a le întãri
credinta în nemurirea sufletului, el s-a retras trei ani
într-o locuintã subteranã, reapãrând
apoi cu strãlucirea celui reînviat.
Mitologia noastrã purta amprentã apollinicã.
Cultul lui Apollo Hyperboreeanul se practica si în Dacia,
în templul din Insula Serpilor din Marea Neagrã,
denumitã si Insula Fericitilor. Templul din calcar
alb de aici, despre care vorbeste Pliniu cel Bãtrân,
a fost demontat de rusi si transportat la Saint Petersburg
(afirmã Eugen Lovinescu în INTERPRETAREA ESOTERICA A
BASMELOR ROMÂNESTI). Tot din cultul lui Apollo (Apollo
lykios = luminã+lup) am mostenit sigla capului de lup
de pe steagul dacic. La traci, zeul rãzboiului se numea Kandaos,
iar Daous însemna orasul lupilor; de asemenea fugarii proscrisi
erau denumiti lupi.
Revenind din mitologie, impregnati de lucruri sublime, cu picioarele
pe pãmânt, descoperim viziunea si modul de viatã
al tãranului nostru traditional. Vasile Bãncilã,
în LUCIAN BLAGA, ENERGIE ROMÂNEASCÃ, stabileste
trei aspecte ale cosmicismului românesc: a) nevoia de spatiu
liber, b) intuitia armoniei cosmice si c) sentimentul participãrii
la cosmos.
Filosoful Lucian Blaga, în SPATIUL MIORITIC, construieste
cea mai sistematicã viziune a specificului românesc,
stabilind urmãtoarele caracteristici ale matricei noastre stilistice:
1. orizontul spatial inconstient - plaiul; - orizontul
temporal inconstient - sinusoida; - nãzuinta formativã
- geometric si stihial; - accentul axiologic pozitiv; atitudinea
anabasicã în fata destinului.
Acest spatiu mioritic infinit ondulat modeleazã ritmul:
cântecelor noastre populare (al doinelor în special),
alternând silabele accentuate cu cele neaccentuate, rezultând
cu predilectie sãltãretul dactil; struneste
geniul arhitecturii tãrãnesti traditionale
(case, biserici de lemn) între douã tendintele:
una verticalizantã (dealul), cealaltã orizontalizantã
(valea). Din acelasi motiv, la noi nimic nu este exagerat, totul
devine ondulare.
Ernst Bernea în TIMPUL LA TÃRANUL ROMÂN O
CONTRIBUTIE LA PROBLEMA TIMPULUI ÎN RELIGIE SI MAGIE,
apreciazã cã pentru tãran timpul curge
altfel decât pentru orãsan (la care e uniform, monoton,
abstarct, matematic). La sat el devine organic, plin de sens si
firesc. Apar douã fete ale timpului: a clipei si
a eternului. A fi în veac înseamnã a fi în
clipa cu sens în etern. Veacul are trecut, prezent si viitor
deci e timpul întreg. Eternitatea ne leagã de Dumnezeul
care le-a fãcut si rânduit pe toate. Începutul
si sfârsitul se regãsesc în Dumnezeu,
motiv pentru care moartea nu ne mai sperie fiind un fenomen natural,
hotãrât de Creator.
Tãranul îsi duce existenta în
functie de puterile vremii, care pot fi: a) nefaste: marti
sâmbãtã, miezul noptii (legate de fenomenul
mortii); b) faste: luni, miercuri, orele diminetii etc.
În timpul sãrbãtorilor se iese din timpul profan
si se intrã în timpul sacru, în care ne dedicãm
lui Dumnezeu.
Toate se împlinesc când le-a venit timpul. Asadar
timpul devine subiectiv, eterogen, cu opriri în zile de sãrbãtoare
etc. Ritualurile de naturã misticã au influentã
în lumea materialã si spiritualã. Ritualurile
de trecere: nastere, adolescentã, nuntã,
moarte au rostul de lipi fragmente diferite de timp (timpul care se
manifestã discontinuu).
Reforma calendarului (când s-a fãcut trecerea cu 13 zile
mai înainte) a descumpãnit pe tãrani: „Cum
sã schimbi sãrbãtoarea când ea a rãmas
tot acolo?”
Vasile Bãncilã, în SPATIUL BÃRÃGANULUI,
completeazã spatiul mioritic cu cel al Bãrãganului
care converteste oscilatia pornitã din vârful
muntelui si estompatã de plai, într-o undã
orizontalã.
Filosoful stabileste cinci categorii ale cunoasterii tãrãnesti:
categoria esentelor ontologice (raportarea existentei
atât la clipa individualã cât si la un tip
etern în relatie directã cu Dumnezeu); mitul si
legendele în explicarea originii fenomenelor; cunoasterea
stihialã; divinul necontradictoriu; agnosticismul întelegãtor:
”Asa a vrut Dumnezeu!”; ”Aceasta o stie
numai Dumnezeu!”
Pentru Mircea Vulcãnescu (DIMENSIUNEA ROMÂNEASCÃ
A EXISTENTEI), chipul fiecãrui popor este lãsat
de Dumnezeu.
Existenta în gândirea româneascã cuprinde
douã aspecte: unul cantitativ (concret, material) si celãlalt
calitativ (formal, abstract), iar firea, ca unicitate, semnificã
fie lumea, fie vremea. Firea ca parte desemneazã insul si
fiinta.
Firea e una, bogatã, plinã, statornicã, tare,
iar fiinta e multiplã, slabã, schimbãtoare,
trecãtoare. Firea = totalitatea fiintelor (individuale).
Existã si o fiintã supra-individualã.
Lumea = devenire, curgere, petrecere. La noi, dimensiunile lumii sunt
locul si vremea (fiecare aspect la vremea lui). Timpul are si
el volum (grosime), fir, cuprins, caracter.
În conceptia româneascã existã o vastã
solidaritate universalã, viata omului fiind legatã
de a unei stele (ca rezonantã între parte si
întreg). Între lumea de aici si cea de dincolo nu
e hotar spatial ci vamã, doar schimbare de fire a fiintei.
Lumea de dincolo e mai vastã si o cuprinde si pe
a noastrã. Lumea cuprinde nu numai ce este dar si pe cele
care au fost si pe cele care nu sunt încã, dar ar
putea sã fie. Nimic nu este definitiv.
Fiinta individualã are: chip (ins), rost (integrala posibilitãtilor
insului), soartã (sirul pãtaniilor insului
Mai existã desigur si o fiintã universalã,
care depãseste firea.
La noi, verbul a fi este predicat nominal. Existenta constituie
cel mai general atribut. Insul existã când fiinta
lui poate fi individualizatã. La noi, a fi nu înseamnã
„cândva si undeva anume” (ca Da sein –
care la germani are întelesul de „a fi aici, prezent
în fapt”) ci „oricând si oriunde”.
Negatia nu desfiinteazã ci creeazã o altã
realitate alãturi de aceea pe care o tãgãduieste
(în acest aspect constã caracterul luciferic si
nu satanic al negatiei românesti). Nimic nu e abstract,
nu existã neant, totul poate sã fie aevea. Iatã
caracteristicile specificului românesc în viziunea lui
Mircea Vulcãnescu:
nu existã nefiintã (ci fiintã care
îsi schimbã firea);
nu existã imposibilitate absolutã (nu cãdem în
deceptie);
nu existã alternativã (optativul) – ba existã!
nu existã imperativ ci „Fie si asa!”
nu existã iremediabil (lipsa gravitãtii existentei
si nu ne temem de moarte, ironie si duiosie fatã
de soartã);
sentimentul acut al istoriei: acum ori niciodatã nu ne e specific,
dar am actionat când a trebuit apoi am revenit repede
la matcã;
lipsa de teamã în fata mortii (nuntã
mioriticã) getii se credeau nemuritori.
În sfârsit, V. Bãncilã mai remarcã
faptul cã tãranul noastrã are credinta
în nemurire si o astronomie, medicinã, zoologie
si botanicã proprie.
Cum a rodit aceastã viziune specificã asupra lumii în
folclorul nostru, ne spune Mircea Eliade. În DESTINUL CULTURII
ROMÂNESTI istoricul religiilor crede cã geniul românesc
si-a dat adevãrata mãsurã în folclor,
în special prin baladele Mesterul Manole si Miorita.
Bazatã pe mituri si arhetipuri, cultura noastrã
poate recepta mai bine culturile non-europene. Cele douã balade
mentionate trateazã tema mortii rituale ca valoare
supremã a împlinirii fiintei: prima se centreazã
în jurul misterului jertfei (clãdirea dobândeste
viatã, devine însufletitã); a doua
- moartea nuntã cosmicã (reconciliere cu destinul, reintegrare
în naturã, în cosmosul sanctificat liturgic).
Poetul Dan Botta descoperã în folclor chipul nostalgic
al Thraciei prin tema: iubirea unui zeu pentru o fiintã
pãmânteanã (UNDUIRE SI MOARTE ).
Balada soarelui si a Lunei exprimã asta. Soarele este
îndrãgostit incestuos de sora sa Ileana Cosânzeana.
Modelul poate fi mitul lui Zalmoxis, identificat la greci cu Dionysos.
Mama sa, Semele era îndrãgostitã de Zeus si-l
cheamã pentru o orã de iubire. Dionysos denumit/devenit
Zagreus va deveni si zeul mortii, Hades, cãruia
i s-a dat facilitatea sã cunoascã tot ce e frumos (Platon
– CRATYLOS), deci fãcând din moarte „mireasa
lumii”, ceea ce se va regãsi în Miorita.
Cam pe aici va trece si Eminescu în „Luceafãrul”
sãu.
Pentru Dan Botta, la noi, existenta este durere nesfârsitã
si dor infinit dupã ceva imposibil.
Subiectul schitat aici ar merita dezvoltat într-un volum
colectiv scris de specialistii nostri.
