(vezi partea I)

Blestemul cu valente comunitare

Gherasim Rusu Togan

(Urmare din nr. anterior)

Tãnase dispãruse o vreme din sat, dar slugile începuserã sã-i împlineascã poruncile. A doua zi, o mânã de bãtrâni se puse pe lucru. Cã banii si teama fãceau casã bunã. Apoi în zilele urmãtoare se arãtaserã alti si alti si alti temãtori, curãtind casa si curtea si umãr la umãr urniserã cei doi butuci de nuc rãmasi de ani si ani în aria surii, din cine mai putea sã stie ce pornire de gând. Fuseserã urniti în pârâul secat din apropiere, iar din grãdinã, prunii pãdureti tãiati pânã la unul. Si din atâta ruinã, dupã luni si luni de trudã, s-a putut vedea ,ca pe vremuri, casa de altãdatã, cu norocul si neamul ei ferecate în aceeasi tainã care pe vremuri le-a ruinat si-acum asteptând parcã sã revinã stãpâna..S-au mai adus de prin alte locuri tâmplari si zidari si-n toamnã, în cea parte blestematã a satului s-a vãzut gospodãrie cu garduri pânã la streasina casei, cu hangaralele toate asteptãtoare de rod si suflet de animale cât sã încapã într-o curte cât un hotar. O schimbare a fãcut în toate veneticul. Casa si-a întors-o cãtre Dealul Tisului, asa ca-ntr-o scârbã de sat si de oameni. Apoi îsi aduse mobilã scumpã de prin pãrtile Muresului. Cunoscãtorii ,cu privirea piezisã vorbeau cã-i furatã de la un conac unguresc, cã prea arãta greoaie si luxoasã, si-abia cã încãpuse pe usile acelor sase camere. Si mai pe urmã, ca semn de pace si liniste, îsi mai umpluse golul de lume din jur cu o nevastã, una cam zãludã, cã umbla cãlare cât era satul, si cu nãdragi si cizme, spre uimirea nevestelor ce-i aruncau priviri de scârbã si dusmãnie.
Apoi ca sã o punã de-o sãrbãtoare, într-o sâmbãtã, pe cele douã slugi le trimise la centru ca sã-i aducã pe câtiva dintre colegii de la scoala de activisti, sã vadã ei cum se pune la cale construirea socialismului, într-un sat de la marginea lumii, cum este Ghijasa. Se pregãtise chef mare. Se pregãtise chef mare. Prin oamenii sãi, alesi pe sprânceanã, dintre comunistii botezati cu o zi înainte, precum pãrintele la botezul copiilor, Tãnase poruncise ca satul sã-i cinsteascã doi vitei, câteva oi, un porc gras; toate bine pregãtite ca jertfã de petrecere, si sã curgã din plin rachiul si vinul aduse de la Hula Mosnei, fosta cârciumã a unui sas trimis în Rusia, la munca de reconstructie ,cum a fost denumitã pe-atunci sclavagizarea acestor nãpãstuiti, alesi sã plãteascã pãcatele lui Hitler.
Mare tulburare trãise satul în acele zile. Acolo unde omul se împotrivise cu un „nu dau nimic odatã cu capul !”,pe loc se lãsa poruncã de confiscare peste toate câte se gãseau în curte si casã, iar bratul sefului de post executa prompt ordinul partidului venit prin gura unui neisprãvit ca Tãnase. Si unde mai pui cã-n seara de pominã a petrecerii, câtiva dintre coltosii satului luaserã drumul raionului cu cãtuse la mâini, pentru vina de a se fi împotrivit vointei comuniste a satului! Si vor trece ani buni, pânã ce îsi vor revedea pe cei dragi de acasã, iar câtiva dintre ei îsi vor usca vita prin blestemate strãinãtãturi, si ani la rând, de teama nebunilor ce stãpâneau peste sat, nimeni n-a avut îndrãzneala sã aducã despre ei sãmântã de vorbã. Doar preotul, ferit de ochii nebunilor, îsi aducea din când în când aminte cã pãcatele nebunilor nu trebuiau nici iertate dar nici uitate, si le însemna în cartea blestemelor purtatã din tatã-n fiu, ca o piazã-rea, ori nãdejde a unei rãzbunãri ce va sã vinã:
„ Blestematã fie-le viata acestor neisprãviti ce iau în derâdere numele Domnului si al semenilor ! Cã doar pentru ca sã se stie, las pe aceastã foaie câteva din isprãvile acestor vânturati, dupã cum urmeazã: au stors satul de bunuri, ca vite, porci, grâu si porumb. Tãnase a bãgat la puscãrie pe bãrbatii care nu i-au dat ascultare .Dintre ei, pe al lui Gavrilã, al lui Dochim, al lui Siridon sãrmanii, nu si-au mai vãzut niciodatã satul, Dumnezeu sã-i ierte, si pe rãi, focul Ghenei sã le mistuie sufletul ! Am scris eu, Stoitã, preot, ca sã se stie!”.
Dar „ tovul Tãnase” n-avea sã înteleagã niciodatã câtã tulburare de lume împãrtise în anii aceia peste oamenii satului, cum nu se mai cunoscuse .
Iar la petrecerea aceia, fuseserã adusi tovarãsii lui Tãnase, în masini cu coviltir, cum le numiserã oamenii acele masini-spaimã în care erau aruncati ca niste baloti, cu cãtuse la mâini, toti cei proscrisi ca dusmani ai orânduirii nebune ! Înfumurati, nevoie mare, pârlitii surtucari îsi frecau mâinile de bucurie cã erau primiti cu atâta pompã. Tãnase, ca sã- si arate puterea, aruncase poruncã sã fie împodobiti caii cu covoare de sãrbãtoare, iar feciorasii satului, ca la nunta cu cãlãrasi, sã-i primeascã pe tovii de la raion ! unde mai pui cã ,noaptea ,târziu, au fost aduse, tainic, niste rapandule, cum le spuneau oamenii locului femeilor stricate, multe la numãr, atunci, dupã rãzboi…
Si abia a treia zi oaspetii lui Tãnase s-au adunat oasele zdrobite de bãuturã si destrãbãlare, cã de joc, vezi Doamne, n-a putut fi vorba, doar prestanta-i prestantã, la noi, la comunisti !Cãtre searã, au curãtat putina, în aceleasi masini, dar, uimire, odatã cu ei îsi pierduse urmele si consoarta cu nãdragi, din pricini doar bãnuite, adicã, o limbã ascutitã ar fi arunca prin sat vorbã cã Tãnase ar avea lujerul uscat si asta pãrea oamenilor tot un blestem, precum cel cãzut peste casã, cu vremi si vremi în urmã!
Dar Tãnase a mai rãmas încã tare pe picioare, ajutat de cele douã slugi ale sale, sã se însurubeze în inima lumii, s-o calce dupã al sãu plac în picioare, iar oamenii, sãrmanii, sã-si piardã din pricina lui si bunurile si linistea!
Povestea lui Tãnase, satul o va purta ani buni, din gurã-n gurã, pânã la sfârsitul acela sãlbatic de care avea sã aibã si el parte, si- abia dupã ce înfãptuitorul rãzbunãrii îsi va încheia si el zilele, atunci, abia, lumea o va întelege pe de a-ntregul. Iar pãrintele Stoian, ultimul care a dat pãstorire satului în legea greco – catolicã,va nota în tainã pe una din filele vechiului Apostol, gândul ce-i devorase anii aceia, „ ca sã nu se uite !”

„Tãnase al Lomanului era nepotul unei femei alungate din sat cu copilul în brate si cu viata sfârsitã prin a sa vointã, la marginea lui, dupã ani si ani. Si unchiul acelui copil, care a rãzbit departe prin lume, s-a îngrijit de acest vlãstar, revenit prin locurile noastre , cu rost sã semene rãzbunarea neamului sãu oropsit. Eu am înãltat ani buni rugãciuni s-am îndemnat si pe-ai mei sã –i cearã Preaputernicului pieirea bicisnicului. Dar asa ne fusese lãsata înscrisã ca sã pãtimim de la copil la bãtrân. Cã ni se luase avutul, de la purcel, vitã de jug , pânã la pãmânt si atelaje, adunate apoi la colectivã unde s-a ales de toate praful si pulberea. Dar, vai Doamne, de ce ne-ai dat pe toti pieirii si pentru care al noastre pãcate ? Apoi sã se mai stie cã eu si întregul sfat al bisericii am fost luati dintr-ale noastre si dusi la canal, de unde doar jumãtate cã ne –am mai întors ! Pe Toaderul lui Zahei l-au slãbit plãmânii, pe-al lui Ionbaba, durerea de picioare, pe al lui Dochim, mijlocul;vai si-amar, sãracii de ei ,dar cum s-au mi stins din viatã !
Tãnase, ca om al puterii, a cerut în sat un alt preot, iar eu am fost fãcut papistas, Doamne fereste, trecându-mi credinciosii la legea comunistã cu forta. Si nici eu, amarul de mine, la întoarcerea din surghiun n-am mai avut altã alegere, cã preotia mi-au spulberat-o, si –mi duc zilele ca vai de lume !Asa cã Dumnezeu mi-a dat puterea sã-l preaslãvesc în continuare, chiar dacã pãgânii mi-au luat totul!. Si-cum când Domnul l-a luat la sânul sãu si pe Aurel, copilul lui Zahei, cel cu plãmânii ciuruiti la Canal, îi pot înscrie fiului fapta, spusã de el sub patrafir, la spovedanie. Si, Doamne, dã-mi dezlegare sã-i fie iertatã fapta, iar eu sã o pot scrie asa cum el mi-o povestise sub jurãmânt.
A spus atunci, sub patrafir, Aurel: „Eu, Domnule pãrinte, eu i-am adus procletului pieirea, cã prea mult rãu ne-a mai fãcut ! Eram singur într-o searã si m-a dus gândul la tata, sãracul care a suferit atâta la canalul acela, si la nenea Raicu, la al Rosului, La Mentea, la Sirean la toti, Dumnezeu sã-i hodineascã ! Si cu ochii împãienjiniti de rachiul bãut de unul singur, de la Podul din Valea Mãrului, unde mã oprisem sã trag o gurã, cã mã duceam la stâna din Pârâul Plopilor, de-acolo am fãcut calea întoarsã, cã parcã mã împingea cineva de la spate si o voce îmi suna în urechi, si-mi zicea mereu „ zdrobeste-l” si l-am asteptat pe Huditã…Acolo mi se arãtase într-un târziu cu mintile tulburate, ca si mine, dar aveam o putere în mine, cã de m-as fi luptat ursul si tot l-as fi doborât. I-am sãrit în spate si l-am culcat la pãmânt si i-am sucit gâtul de n-a mai apucat sã scoatã o vorbã. Apoi l-am dus acasã si i-am dat foc acolo, pe prispã. L-am stropit cu gaz sã ardã odatã cu toate ale lui la un loc, cã asta merita, banditul !Apoi am fugit înspre pãdure, prin largul hotarului, ca numai sãlbãticiunile sã mã poatã vedea. I-am rãzbunat pe dusii nostri dragi si când n-oi mai fi, domnule pãrinte, sã le spui oamenilor cine i-a rãzbunat, si roagã-te pentru sufletul meu si ca asemenea rãutate omeneascã sã nu se mai repete niciodatã ! Dumnezeu sã-mi asculte ruga si-am scris eu, pãrintele Stoitã, ca sã nu se uite !”
Desigur cã universul luat în atentie, implicând configuratia cotidianã a fortei blestemului, îsi are o structurã mentalã cu un specific profund, implicând pãcatul si frica, spaima si ura, stãri pãtrunse în mare parte de spirit religios, dar nu fãrã o anumitã dozã de cenzurã, dupã cum considerã Dan Horia Mazilu: „ În existenta lor atât de frãmântatã ei (românii s.n.)încercau totusi sã preîntâmpine mânia celui Preasfânt, respectând obiceiurile unei ortodoxii populare” (4). Dar trebuie sã adãugãm faptul cã veacul fascismului si al comunismului, veacul blestemelor ce-si abroga sfidãtor chiar calitatea de veac civilizator s-a trãit sub obsesia spaimelor, în care religiosul, respectiv demonismul ca fortã a rãului, s-a înlocuit în constiinta umanã de omul-fiarã, omul-diabolizat, precum cel prezent în frescele lui Goya. Asadar, spaimele au fost felurite: De la spaimele de ordin religios, de tipul sã nu te mai cununi la bisericã, sã nu-ti mai botezi copilul, sã nu mai respecti ritualica sãrbãtoresc – traditionalã , pânã chiar si negarea oficierii slujbei religioase la înmormântare s.a. Se trãia de asemenea, durerea pierderii gospodãriei, pãmântului, a bunurilor personale chiar, în generala tot ce se agonisise în generatii si generatii. Si nu în cele din urmã s-a trãit sub sceptrul blestemului si al fricii cea de toate zilele:
Bãrbatii dormeau nopti la rând îmbrãcati clipã e clipã de plecare, având straita cu merinde agãtatã de stâlpul surii, pregãtiti sã ia drumul pãdurii, de teama arestãrilor din varii pricini: cote nepredate la timp, nesupnere la oblgatiile impuse obstei, contrazicerea ativistului de partid, a primarului, militianului sau o simplã imaginarã faptã reclamatã de vreun dusman ; pentru orice motiv se luau mãsuri drastice, cã altfel „ orânduirea” ar fi sucombat din pricina dusmanului de clasã !
S-a trãit într-un timp de infern, mai ales în lumea de la tarã, într-un timp al distrugerii personalitãtii umane si a întregii moralitãti traditionale, stãri astãzi pe cale de a fi uitate, si s-ar fi cuvenit sã figureze într-o „ Cronicã a blestemelor”, ca arcã a unui timp revolut ! Fiindcã între spatiul interior al individului care a populat lumea în spiritul religiozitãtii, cu respect pentru semeni, si lumea exterioarã siesi, mutilatã printr-o ideologie gregarã, în acele vremi s-a interpus aversiunea, angoasa si mai mult decât orice, ura ! mama îsi blestema fiul, sotia bãrbatul, peste noapte se dezmembrau familii, din ordin sau bunãvoie, fiul îsi reclama pãrintele cã detine arã sau cã a sacrificat vreun animal etc.
Dar sã urmãrim, în povestirea ce urmeazã drama femeii vãduve, rãmasã fãrã apãrare în furtunile blestemate ce au urmat conflagratiei mondiale .Retinem cã povestea s-a consumat într-un sat de pe Valea Hârtibaciului - Sibiu (zonã avutã în atentie de cãtre autor decenii întregi), stare înregistratã ca o simplã „poveste”, din atâtea si atâtea altele, cauzate de comunism :
„Nenea Toader, vecinul, poreclit Al Festerului, dupã socrul, fost cizmar, a tinut cu tot dinadinsul, într-o searã de varã, sã-mi vorbeascã despre Ana Manciului cu îndemnul „ cã dacã vei scrie vreodatã despre noi, sã n-o uiti pe aceastã necãjitã a pãmântului care a rãbdat pe lumea asta cât o sutã de oameni la un loc!”
…Avusese doi copii. Pe Ioan , nume de sfânt, cum ne spunea cu mândrie cã bãrbatul ei are un fiu de nãdejde, si pe Zosim, pe carfe-l va vedea în curând ca pe un desucheat si nebun si chiar asa-i va si striga, ori de câte ori, zãludul, i se va ridica în contra, nedându-i ascultare…

(continuare în numãrul viitor)