Codrut Darie Constantinescu:
Am sã încep aceasta ineditã formã de
dialog post-modernã, electronicã (dar oare dialogul
poate exista fãrã atingerea umanã?) supunându-vã
atentiei o problemã care mã frãmântã
de ceva timp: violenta în cultura românã
contemporanã. Nu vi se par cã existã prea multe
tabere care folosesc cumva sistemul taborit, cã nu existã
o adevãratã comunicare între diversi exponenti
ai culturii romanesti? Si, cu toate acestea, existã
niste vârfuri culturale la care ceilalti se raporteazã
volens-nolens, cum ar fi Mircea Cãrtãrescu. Stiu
ca ati scris recent un articol în acest sens. Pânã
la urmã, dintr-un alt unghi, putem considera cã avem
totusi ceva comunicare, chiar dacã aceasta este negativã
(oare scuipatul aruncat în directia cuiva nu este o
formã primarã de comunicare?!!) Ce rol joacã
în acest meci invidia-gelozia?
Christian Crãciun: Mã
situezi într-un punct din care este greu sã alegi tocmai
directia de abordare. Pornim de la o realitate constatatã
empiric: o mare cantitate de violentã exacerbatã
pe toate palierele societãtii românesti.
O poti explica istoric, etno-psihologic, sociologic, moral,
religios, politic, psihanalitic, o poti explica în n
feluri. Recent, Gabriel Liiceanu a scris o carte excelentã
despre urã, în care exploreazã tocmai zãcãmintele
enorme de urã (=violentã) din societatea româneascã
privilegind explicatia fenomenului prin jumãtatea de
secol de comunism. Sigur, comunismul este o societate construitã
„filosofic” pe sentimentul urii, o societate a resentimentului
care a izbucnit, paradoxal, tocmai în libertate. Întrebarea
ta accentueazã, însã, violenta din lumea
intelectualã. Sigur, ne-am astepta ca ea sã fie,
dacã nu obiectiv mai redusã, mãcar sublimatã
la acest nivel, mai „elegantã” dacã vrei,
de aceea ne oripileazã poate mai mult decât violenta
care face subiectul stirilor de la five o’clock tea.
Explicatiile sunt, pe de o parte, cele de ordin general,valabile
pentru tot corpul social, dar existã, desigur, si unele
specifice. Încerc sã enumãr câteva, fãrã
a putea, fireste, dezvolta o argumentatie pentru fiecare.
În primul rând, resentimentul din aceastã lume
e dintotdeauna mult mai puternic si mai vizibil. Resentimentul
si corolarul lui, violenta, existã în orice
birou, dar cine le bagã în seamã? Pe când,
dacã scriitorul x intrã în polemicã incendiarã
cu scriitorul y, „rãsunã valea”, cum se
zice. Apoi, lumea intelectualã e una mult mai ierarhizatã,
si ierarhiile sunt fluide, simbolice, ceea ce face lucrurile
mult mai greu de perceput din afarã. Mai departe, intelectualitatea
noastrã vine cu o istorie încãrcatã de
mici si mari lasitãti, mici si mari
greseli ori ticãlosii. Si, dacã ele
nu existã, pot fi cu sigurantã inventate, avem
o grãmadã de specialisti în chestia asta.
Existã apoi tipuri de violentã diferite: una
e violenta grobianã a unui obscur ziarist sfertodoct
de la Ziua sau mai stiu eu de unde si alta violenta
articulatã logic, argumentatã bibliografic si
fundamentatã filosofic a unui Gabriel Andreescu, sã
zicem. Se tot spune cã ne lipseste cultura dialogului
si intelectualii sunt cei care teoretic ar trebuie sã
disipeze aceastã culturã „în mase”.
Regulile oxfordiene ale polemicii au fost deseori invocate, mai
niciodatã respectate. În primul rând, cea care
priveste disocierea dintre om si idee. Se urmãreste
constant anularea omului, pentru cã, de cele mai multe ori,
lipseste capacitatea de a discuta la text. Eu nu încetez
sã mã uimesc de nestiinta multora de a
citi. Cu alte cuvinte, tu scrii una, si preopinentul citeste
ce vrea, fãrã cea mai micã grijã de
adecvare. Un singur exemplu: cineva îl desfiinta recent
pe H.-R. Patapievici sub cele mai grele acuzatii de adept
al corectitudinii politice. Orice ins care poate sã citeascã
normal stie tocmai cã nu sunt la noi multi adversari
mai radicali ai exceselor corectitudinii politice decât Patapievici.
E un exemplu aproape comic, dacã nu ar fi jalnic prin reprezentativitate,
de inversare a albului si negrului.
Violenta aceasta resentimentarã tine, apoi, de
scolaritatea precarã. Si mã refer aici la
o scoalã care forjeazã caractere, nu la una care
ia premii la olimpiada de tehnologie. Or, la noi lipseste asa
ceva de 70 de ani. Cine nu s-a fãurit singur, prin „întâlniri
admirabile”, a rãmas un ne-isprãvit. Nu mai
vorbesc de adevãratul dezastru al celor formati la
ciupercãria universitarã de dupã ’90.
Avem tot felul de juni si june, jurnalisti sau mai stiu
eu ce, unii cu burse extranee, nevalidati prin nici o încordare
intelectualã identificabilã într-o operã,
fãrã exercitiul cearcãnului îndoielii,
specializati a emite sentinte. Nu-i vorbã, nici
cu lupii bãtrâni nu mi-e rusine, e foarte greu
sã numesti domeniul de excelentã al unor
cu vârsta 50-60, identificabili doar cu vocabula misterioasã
de „activist”, adicã un fel de priceputi
la toate si la nimic. Rationamentul este treabã
grea, gândirea logicã este în spatiul nostru
public mai rarã ca ursul koala, noi polemizãm prin
etichete, ai lipit eticheta, asta de scuteste de tot restul
efortului de a demonstra. I-ai lipit lui Plesu sau lui Sorin
Dumitrescu eticheta de „religios”: înseamnã
cã sunt niste retrograzi, cã se opun democratiei
si modernizãrii României, cã vor sã
ne mentinã într-un întunecat Ev Mediu etc.
Numai la noi a traduce din greacã a devenit o infractiune
intelectualã si moralã. Culmea, din partea unora
care ne dau lectii de occidentalism si culturã
de piatã. În sfârsit, mai trec repede
în revistã douã cauze ale acestei violente
compromitãtoare: politica si incultura. Ne este
tuturor proaspãtã în memorie reactia la
„apelul intelectualilor”. Rugurile erau aproape. Iar
stigmatul continuã sã-i apese. Si, în sfârsit,
as aminti ca o cauzã a violentei ceea ce as
numi cu o expresie de care nu sunt în întregime multumit:
incultura eruditã. Existã o multime de insi
care te epateazã cu bibliografia up-to-date, dar care sunt
perfect gãunosi în profunzime. Cunosc absolventi
de filologie care îti pot dizerta abundent despre ultimele
teorii naratologice, dar care au o cunoastere cu totul precarã
a literaturii române. E un fenomen care duce inevitabil tot
la violentã. Am senzatia inconfortabilã
cã astepti de la mine o solutie, o profetie,
declarându-mã ferm incapabil de ambele. Cel mult pot
sã-mi exprim o sperantã: cã vom învãta
sã tãcem mai mult si sã scriem mai mult
si mai profesionist.
CDC: Aveti dreptate, dupã
50 de ani de violentã organizatã chiar de cãtre
Stat, nu puteam sã ne asteptãm, dupã 1989,
la lapte si miere. Rãzboaiele culturale din micã
si perifericã lume intelectualã româneascã
poartã amprenta specificã a plaiului mioritic. Initiind
acest dialog, nici mãcar nu am avut iluzia cã o solutie
ar exista, ca sã nu mai vorbim de profetie, sau poate
cã solutia este mai simplã decât ni se
pare nouã acum: civilizarea ansamblului national ar
putea duce pânã la urmã, cândva, într-un
viitor incert si la curãtarea lumii culturale
românesti. Dar, în afara de niste conditii
mai aproape de normalitatea functionalã (de exemplu,
posibilitatea de a trãi decent din scris), ce credeti
cã îi lipseste culturii românesti acum
si de ce ar avea nevoie pentru a iesi din provincialismul
ei feroce si decis?
CC: „Provincialism feroce”?
N-as fi atât de radical. Sigur, cultura românã
rãmâne o culturã minorã (în sensul
dat de Blaga termenului), o culturã perifericã asupra
cãreia se întrebau patetic, de pildã, tinerii
furiosi ai Interbelicului. Sigur, existã „complexe
ale literaturii române”, analizate minunat de Mircea
Martin acum mai multe decenii. Complexe specifice ale unei culturi
mici si izolate. Unele „întemeiate” (în
mãsura în care poate fi întemeiat un complex,
de aceea folosesc ghilimelele), altele neavenite, condamnabilã
lipsã de curaj. Sigur cã dezbaterile noastre publice
au altã anvergurã si altã substantã
decât cele din Germania ori Franta. Ar fi de mirare
sã fie invers. E diferenta dintre Sorbona si Sorbonica
(pentru cine mai stie numele). Noi am terminat mult mai târziu
decât Occidentalii de ucis lupii si de slefuit mentalitãtile.
Avem un ce sãlbatic prin care, paradoxal, ne putem afirma
într-o lume vlãguitã. Roma îsi asteaptã
noii barbari. Spatiul pentru dezbateri publice se educã
în secole, n-as spune cã e totul pierdut. Ceea
ce ne trebuie, ca în foarte multe alte domenii, este continuitatea
eforturilor. Încrederea oarbã (oarbã la mizeria
înconjurãtoare) în reusita pe termen lung.
Uitã-te la seriile de conferinte tinute de mari
personalitãti ale culturii noastre, sub diferite patronaje:
Microsoft, Conferintele Cuvântul, Conferintele
de la Teatrul National, ale NEC sau ale Fundatiei A
Treia Europã si la care sãlile s-au dovedit neîncãpãtoare.
E o nevoie în public de culturã adevãratã
pe care nu totdeauna stiinta noastrã organizatoricã
ne ajutã s-o satisfacem. Partea nesatisfãcãtoare
este cã, de pildã, nu s-a gãsit nici o televiziune
(nici mãcar cea culturalã) care sã înregistreze
si sã retransmitã aceste conferinte, în
asa fel încât si „prostimea” provincialã
sã poatã urmãri niste momente de excelentã
culturalã.
Iesirea din provincialism e o temã vastã, care
nu poate fi abordatã aici. Admir generatia voastrã
pentru modul firesc, necrispat cu care s-a încadrat în
mentalitatea occidentalã, inclusiv cea de tip academic. N-o
admir din alte pricini, dar asta e altã cãciulã.
CDC: Dupã cum stiti,
pentru ca dumneavoastrã ati postfatat proiectul
meu cu Mirel Banicã aflat în curs de tipãrire
la Editura Polirom, nu sunt deloc un entuziast al termenului de
«generatie». Fãceam referire într-o
enervare la aceastã iritare personalã. Îmi displace
sã fiu bãgat la grãmadã cu altii,
chiar dacã, mã gândesc, aceasta îngrãmãdealã
ar putea sã îmi fie beneficã, dacã în
ea ar fi oameni mult superiori mie. M-ar trage si pe mine,
însã cum poti avea aceastã certitudine?!
De aceea prefer individualismul, chiar dacã acesta presupune
cã esti mult mai expus privirilor critice ale celorlalti.
Recunosc cã, totusi, folosirea termenului de generatie
este necesarã. Generatia douãmii-istã
are si ea pãcatele ei, la fel ca toate celelalte, însã
ea va fi judecatã si este judecatã mai aspru
pentru ca ei nu i se mã aplica constrângerile teribile
pe care le-au cunoscut generatiile culturale de dinainte de
1989. Generatia douãmii-istã s-a nãscut,
din punct de vedere cultural, în libertate. Am tendinta
de a divaga si generaliza, o recunosc, de a mã referi
la cultura mioriticã etc. când aceasta este formatã,
pânã la urmã, si din culturile locale,
provinciale. Din aceastã perspectivã, as dori
sã vã întreb ce pãrere aveti despre
viata culturalã prahoveanã? Nu vi se pare ca
ne hrãnim doar cu gloria postumã a unor mari personalitãti
culturale care s-au nãscut în aceastã zonã
(Caragiale, Nichita Stãnescu etc.) sau au trãit si
murit aici (Hasdeu, Grigorescu etc.)? Cum vã raportati
la diversele grupuri, în cazul în care ele existã,
din judetul Prahova? Ce ar trebui fãcut pentru a revigora
viata culturalã prahoveanã care, în momentul
de fatã, pare încremenitã în niste
stereotipuri clasice, bine cimentate (în Câmpina, amintesc
de vesnicele întâlniri cu tematicã hasdeeanã
de la Castelul Iulia Hasdeu - este de apreciat constanta si
pasiunea celor care muncesc sã le organizeze, dar pare cam
putin la nivelul unei localitãti cu 40.000 de
locuitori)? Ati mentionat popularitatea conferintelor
Microsoft si Cuvântul, dar niciuna nu a fost organizatã
în Ploiesti, de ce oare? Lãrgind putin cadrul:
ce facem cu vietile culturale din Provincie?
CC: Multe întrebãri.
Nu e tocmai de blamat conceptul de generatie. La urma urmei,
momentele aurorale ale culturii noastre nu pot fi desprinse de conceptul
de generatie: de la pasoptisti la Junimisti,
de la Generatia rãzboiului la Generatia ‘27,
de la saizecisti la optzecisti. Fiecare dintre aceste
generatii a construit cultura românã. La urma
urmei, generatie înseamnã unire în jurul
unui ideal. Din acest punct de vedere, as spune cã avem
„prea putin” nu „prea mult” spirit
generationist azi. Când generatia îsi
împlineste menirea, marile individualitãti
se afirmã nestingherite, cum s-a întâmplat în
toate generatiile amintite. Nu trebuie sã ne temem
de conceptul de generatie, nici sã-l fetisizãm.
Sigur, existã mult balast în interiorul fiecãrei
generatii, Junimea a tolerat cu întelepciune caracuda,
n-a exclus-o de la sedinte. Îsi are si
ea rostul ei. În legãturã cu douãmiistii,
te-as ruga sã observi ceva: fiecare dintre generatiile
culturii române si-a avut un ideal bine conturat în
afara ei. Nouãzecistii si urmasii lor imediati
(însãsi diferenta asta este stupidã)
nu si-au conturat un scop decât în interiorul propriei
generatii, fãrã nici o preocupare de situatia
generalã a culturii si chiar a societãtii
române. Asta îi face sã nu fie coagulati
pânã acum, nu au centru. În fine, chestiunea
ar merita fireste o amãnuntire si mãruntire.
Acum, viata culturalã prahoveanã. Sã
spunem mai întâi cã noi n-avem nici un merit
cã Hasdeu, Caragiale, Bogza, Grigorescu, Nichita sunt legati
de Prahova. E doar un rod al hazardului si împãunarea
noastrã cu ei are ceva duios ridicol. Apoi, s-a observat
de mult, Ploiestiul are marele dezavantaj cã e prea
aproape de Bucuresti. Asta produce o anume frustrare, marile
evenimente par a ne ocoli. Marile evenimente se creeazã,
nu se asteaptã. Zici de conferinte: ele sunt de
obicei organizate pe lângã marile universitãti,
a cui e vina cã UPG-ul n-a fost în stare sã
organizeze un asemenea eveniment? Sã-ti dau exemplul
întâlnirilor Axioma, care erau întâmplãri
culturale interesante si de bun nivel, din pãcate sucombate
acum. Vorbeam si altãdatã, ne lipseste complet
arta/stiinta (ce-o fi?) de a organiza evenimente culturale:
de la festivalul Enescu sau anul cultural sibian, ca sã nu
mai zic de astea mici, locale. Mã uitam la Castelul Hasdeu,
la parcul înconjurãtor, si mã gândeam:
ce actiuni s-ar putea organiza aici: spectacole de teatru,
expozitii de artã plasticã si instalatii,
concerte, proiectii pe fundalul Castelului. (Mai) avem, apoi,
biblioteci si librãrii. Dupã pãrerea mea,
acestea n-ar trebui sã fie simple locuri unde împrumuti
sau cumperi cãrti. Ar trebui sã fie adevãrate
furnicare de lansãri, expozitii, întâlniri
cu cititorii, lecturi publice, cenacluri, teatre de pãpusi
si tot ce mai vrei. Sã-ti dau un exemplu de la
alt nivel: Uniunea Scriitorilor organizeazã o actiune
numitã, cred, „Sã ne cunoastem scriitorii”.
La care este prezentat, fireste, un scriitor, de mai multi
critici, cu lecturile aferente. Ei bine, unde se desfãsoarã
acest eveniment? La sediul Uniunii. Pãi acolo trebuie cunoscuti
scriitorii? În loc s-o duci pe Ileana Mãlãncioiu
(unul din cei mai mari poeti ai literaturii române)
la Frecãuti sau la Câmpina, la liceul din Bârlad
sau, de ce nu?, la clubul cutãrei întreprinderi (nu-i
o reminiscentã comunistã) s-o cunoascã
ne-cititorul, o tii pe calea Victoriei. Cui prodest? De ce
avem nevoie? De o administratie deschisã spre culturã
si de manageri culturali plini de abnegatie si de
inspiratie si cu nervi de otel. Aici omul sfinteste
locul ca în putine alte cazuri. Banii sunt o problemã,
dar nu cea mai importantã de multe ori. Asa cã
provincia nu trebuie sã mai astepte nimic, poate organiza
lucruri extraordinare. Vom învãta si asta
cu timpul, cu conditia sã renuntãm la
festivismul care ne omoarã.
CDC: Nu mai divaghez si vã
pun o întrebare clasicã, dar si concisã:
la ce lucrati în momentul de fatã, unde
vã pot regãsi cititorii, cei care au nevoie de analize
pertinente si ascutite sau de cronici aprofundate si
interesante ?
CC: În genere, nu-mi place
sã rãspund la aceastã întrebare. Odatã,
pentru cã eu nu lucrez dupã proiecte (ca sã
folosesc o expresie din limba de lemn nou, despre care ai scris
cu aplicatie). Sunt un hedonist al scrisului si al cititului.
În al doilea rând, nu-mi place sã vorbesc despre
ceva la care lucrez înainte de a apãrea. Pe scurt:
nu stiu în acest moment ce se va întâmpla
cu rubrica mea din Adevãrul Literar si Artistic, acum
ei sunt într-o schimbare de redactie. Dacã rãmâne,
bine, dacã nu… nu. Voi mai scrie, cu sigurantã,
rubricile din Revista nouã si Litere. Lucrarea care
îmi absoarbe energiile si timpul este teza de doctorat,
la care buchisesc de vreo trei ani. Sper sã mã eliberez
de ea în câteva luni, sã pot trece la altceva.
CDC: Într-o lume româneascã
atât de istericã si anormalã, ce vã
calmeazã, ce vã determinã sã continuati
sã scrieti, sã cititi, sã observati
românitatea asta vitalã, dar de prea multe ori abjectã?
Cred cã fiecare persoanã are un resort intim în
functie de care face sau nu face anumite lucruri. Care este
al dumneavoastrã?
CC: Din fericire (mai) existã
destule lucruri normale, frumoase sub coaja asta istericã
de care vorbesti. Plesu a scris recent un text superb
despre ele în Dilema. Mai existã oameni în care
cred si nu mã dezamãgesc, nu numai ipochimenii
care umplu televiziunile, mai existã un apus de soare sau
o pasãre în zbor, existã prieteni cu care poti
glumi inteligent, vorba lui Moromete, existã, slavã
Domnului, amintiri, rafturile cu cãrti de pe toti
peretii casei, albumele de artã, CD-urile cu muzicã,
trandafirii din curte si zecile de ghivece cu flori…
Sunt, sigur, exasperat de ceea ce vãd zilnic si silnic,
îmi fac o colectie mentalã de mostre ale idioteniei
nationale de toate nivelurile si îmi spun cã
suntem iremediabil tarati. Realitatea noastrã are aspectul
acesta de dus scotian. Eu sunt „pe pilot automat”,
stiu ce voi face în fiecare zi, mereu îmi promit
sã nu mai iau seama la urâtul invadator, dar parcã
poti? Din fericire, am biblioteca în care nu intrã
urâtul. Si asta este destul. Nu-mi place sã-mi
stimulez nevroza, fie ea si nevroza de tarã. Am
si o „ teorie” religioasã în legãturã
cu destinul nostru dezesperant, dar nu-i locul s-o expun aici.
