Femeia în rosu* este un roman experimental
scris în colaborare cu Adriana Babeti si Mircea
Mihãies, „un Ilf si Petrov în trei”,
„fiecare cu identitatea lui, dar si cu diferenta.
Cu o personalitate. Cu un temperament (artistic). Cu un Weltanschaung.
Dar mai ales cu un stil.” Sincronizarea dintre cei trei este
perfectã, iar ritmul de lucru, impresionant. Romanul a fost
terminat în 17 zile, la Timisoara, iar autorii au lucrat
în trei schimburi. S-au documentat serios înainte (!),
se poate constata citind lista bibliograficã de la sfârsitul
cãrtii (60 de titluri de cãrti si
19 de periodice). Pentru cã ideea a fost sã scrie
o carte „retroversiune, brici de desteaptã”,
destinatã unei game largi de cititori, de la cercetãtorul
literar pânã la cititoarea gospodinã.
Subiectul romanului propriu-zis este senzational, cuprinzând
biografia unei femei din Lunga, de la frontiera de vest a tãrii
noastre, Ana Cumpãnas, cãsãtoritã
Sage, emigratã în America. La Chicago duce o viatã
promiscuã si se îmbogãteste.
Îl denuntã pe banditul Dillinger, fiind apoi
expulzatã din tarã. Moartea ei e la fel de misterioasã
ca viata, care i se intersectase cu a vestitului bandit. Viata
emigrantilor români într-o comunitate, Unirea
Transilvaniei cu Regatul, regimul politic politienesc din
România, prohibitia americanã si mafia,
stã totul prins într-un cadru autentic, de epocã.
Romanul contine, de fapt, douã romane, unul senzational,
celãlalt, autoreferential, sau povestirea scrierii
primului. Planul realitãtii creatiei urmãreste
cãlãtoria scriitorilor la Lunga, intervievarea surselor,
a martorilor, clarificarea unor teorii literare. Experimentul are
o fortã uluitoare, turbionarã, care amestecã
fictiunea cu tot ceea ce o pregãteste, cu tot
ce se aflã în jur. Scriitorii se transferã în
personaje: A, Emunu, Emdoi, apoi martorii, sursele toti sunt
povestiti. Chiar si cei doi nepoti ai unei surse
vor sã devinã si ei nemuritori: „Mircea,
vino si tu aicea, sã ne bage si pe noi în
carte.”
Romanul are o structurã de dictionar juridic-penal
cu termeni bine alesi, ambivalenti, pentru titlurile
capitolelor: „Iter spectrorum (stricto sensu)”, „Animus
narrandi”, „Animus corrigendi” etc, este rotund,
începe si se terminã cu o autopsie, în sensul
strict al cuvântului, cu autopsia Anei Sage, dar si în
sensul simbolic. Arta scrierii este, în fond, o autopsie.
„Femeia în rosu” pare „un roman-document.
Un roman realist, în sensul netãrmurit al cuvântului”,
dupã cum declarã autorii sãi.
Mircea Nedelciu este cel care coordoneazã experimentul, tot
el vine cu un bagaj de tehnici si scheme compozitionale:
interferenta de stiluri, cliseele de limbaj, intensificanti
lexicali, vârfurile narative, care la repovestire nu se mai
suprapun, tonul asertiv, dilatarea imaginatiei, intertextualitatea
(fragmente senzationale din presa anilor’5o, dialoguri
din filmele americane interbelice, inflexiunile dialectale).
Romanul senzational este construit din trei planuri narative
amestecate ce urmãresc destinele Anei, al lui Dillinger si
al lui Liviu si intersectat, de asemenea, de metaroman. Constructia
fiind inelarã, în naratiunea cadru, aceea a documentãrii
si scrierii, se prind treptat celelalte fragmente, ca o suitã
de nuvele senzationale, pânã în final.
Biografia lui Dillinger este privitã din perspective narative
complementare, de cãtre biograf si proiectionist.
Replicile sunt transpuse grafic, ca în textul dramatic:
„Biograf: La întoarcere, la trecerea prin Indianopolis
reusi sã fugã de lângã paznici.
Fu prins dupã câteva minute. În urma lui, poarta
închisorii se închise parcã pentru totdeauna,
despicând, ca o ghilotinã, legãtura dintre el
si lume.
Proiectionist: La închisoare îi cunoaste
pã multi insi, care erea si iei închisi
acolo. Banditi de-ai Americii. Cu doi, într-o searã,
vor sã fugã iar, dar iar sunt prinsi.”
Vocea gravã a specialistului, a biografului cãruia
îi apartine rezumatul vietii lui Dillinger, contrasteazã
cu talentul de povestitor al lui mos Vichentie Pãtru,
proiectionistul atins de dillingomanie, care e un personaj
viu, aproape real. Transcrierea graficã a limbajului sãu
pare o copie perfectã, dupã înregistrare, o
literaturã vorbitã ca la Queneau.
Povesteste cu mult umor, amestecând planurile, si
creând contexte lingvistice neasteptate: „Asea.
Sã spui cum erea mai dãparte. Erea cam a dracului
dã frig. Da’ ce-i pãsa puscãriasilor.
Datoria puscãriasului erea sã evadeze. Numai
cã Dillinger iar avea ghinion. El trebuia sã fie al
treispelea dintr-un grup în care prietenul lui, Pierpont,
erea primu’. Puscãriasii face o scarã
al dracului dã uriase, ian sã vãd, n-o
sã ghiciti în veci, face o scarã din paturi
de fier. Auzi ! Da’ ce folos ? Rondu dã noapte se întâmplã
chiar când ei erea cu picioru pã geam. Afurisenia dracului
! Da’ sã vezi ce bine juca artistii. Cã
chiar credeai cã vrea sã evadeze.” Bãtrânul
povestitor reproduce replici din film din memorie, sau le citeste
din caietul în care le-a copiat, surprinde tehnici cinematografic,
stie când se terminã sau începe o bobinã:
„I-a spus tocma’ asa, stati sã gãsesc
hârtia aia cu închisoarea, uite-o: „Dacã
asta vã spune ceva, sã stiti cã
am sã trec chiar prin clãdirea administratiei”.
Si nu stiu cum îl lua în aparatul ãla
de filmare, cã parcã Jonny s-a fãcut dintr-o
datã mai mare dãcât gardianu’. Mi s-a
pãrut cã vine peste noi, peste sala cinematografului
si cã vrea sã smulgã dã sus din
cabinã, aparatul dã proiectie. Când ajungea
la figura asta, io mã trãgeam mai aproape de aparat
si puneam cu grijã mâinile pã el. Regulamentele
cerea ca proiectionistu sã pãstreze în
cea mai bunã stare aparatele.”
Complementaritatea perspectivelor narative face din mos Vichentie
un personaj hâtru, picant, memorabil ca si senzationalul
Dillinger si misterioasa Ana Sage.
Desi personaj negativ, Dillinger, devine, de asemenea, prin
complementaritatea perspectivelor narative si admiratia
povestitorului oral, a bãtrânului proiectionist,
un erou legendar, impresionant prin curaj si spirit inventiv.
Biografia aventuroasei si misterioasei Ana este construitã
prin multiplicarea perspectivei narative. Naratorul feminin o contamineazã
cu delicatete, inteligentã, melancolie, romantism.
Este vorba de o Figurã, cum îl numea Mircea Nedelciu
(în „Tratament fabulatoriu”) pe unul din monstri,
Personajul cu cap de Autor. Procedeele auctoriale folosite aici
sunt rezumatul, imersiunea în psihologia personajului, dilatarea
imaginatiei, reprezentarea. Personalitatea Anei este completatã
si din perspectivele narative ale martorilor (surselor), sau
ale reflectorilor (Ghitã si studentul de pe vapor),
în acest plan narativ, sau în cel cadru, cu care interfereazã.
Începuturile sunt în stil modern, printr-un document
în plan detaliu, în capitolele romanului senzational:
„Un caiet foarte vechi, produs probabil de o papetãrie
din Europa, în jurul anului 1900, cu coperte groase, de carton,
învelit într-o piele subtire de vitel.
Pe prima paginã si pe coperta interioarã (ca
si în tot caietul) sunt fãcute cu toc, creion
negru, creion colorat, ori pix, însemnãri databile
între1905 si 1953. Iatã-le pe cele de la începutul
caietului:
Adresa lui Cucu. George I. N. 2258 hours. avs.
Chicago 111. N. America (cu toc)
R. Iulian a murit în 4 ian 1936”, sau în stil
clasic, prin localizare temporalã si spatialã:
„Ana Sage stãtea linistitã, ca o încã
tânãrã si frumoasã si bogatã
americancã, într-o searã de pe la începutul
lui noiembrie 1937 în camera ei de la hotelul Kostur, din
Gary, Indiana.”
Alternarea planurilor narative contrastante (la Chicago, în
toiul pregãtirilor febrile pentru prinderea banditului; celãlalt
la Lunga, în casa lui Liviu, unde agonizeazã tatãl
sãu, pe fundalul pregãtirilor festivitãtilor
de Sf. Mãrie) sporesc tensiunea celui dintâi. Ele sunt
decupate prin afisarea orei exacte la Chicago, G.M.T., si
în România, la Lunga. Elemente de limbaj (regionalisme
pentru Lunga, argou si cuvinte specifice epocii, ca prohibitie,
pentru Chicago) localizeazã actiunea, iar decupajele
de ziar recreeazã atmosfera anilor’30.
Care este explicatia experimentului aflãm chiar din
afirmatiile autorilor. Ei demonstreazã prin acest roman
cã se poate scrie prozã senzationalã
si în România, depãsind astfel complexele
nationale. „Literatura scrisã într-o limbã
care nu este de circulatie universalã pare condamnatã
sã nu poatã intra în circuit decât dacã
se împãneazã cu pitoresc folcloric si senzational.”
„Experimentul literar în trei a fost un fel de exorcizare
de desprindere de complexe foarte vechi ale scriitorilor români”.
Mircea Nedelciu afirma într-o scrisoare cãtre Gheorghe
Crãciun (reprodusã în volumul „Reducere
la scarã”, de Gheorghe Crãciun) cã propunerea
de a scrie romanul a venit din partea Adrianei Babeti si
cã i-a plãcut sã scrie despre Transilvania
si despre o perioadã ce nu este asumatã în
nici o operã literarã, Unirea din 1918. Pozitia
de lucru era favorabilã, „întelegerea fenomenului
din afarã (din America), presupunea, de asemenea aplecarea
asupra unei perioade fierbinti din punct de vedere al contactului,
sau amestecului, sau confruntãrii celor douã mentalitãti
(perioada cãderii Imperiului, a entuziastei Uniri, a ascendentei
nationalismului, pânã la fenomenele cunoscute,
din preajma celui de-al doilea rãzboi mondial.” Era
interesat de sondarea spiritului occidental al românilor,
asa cum va fi interesat mai târziu, în „Zodia
scafandrului”, de exploatarea mentalitãtii sudice,
balcanice, chiar sud-dunãrene a românilor, alegând
perspectiva clasicã a strãinului: „Privirea
dinspre Mediterana, ca si privirea dinspre America ne poate
ajuta sã simtim cine sau ce împiedicã
sau favorizeazã sinteza.”
* Mircea Nedelciu - Femeia în rosu, Ed. Polirom, 2003
Ioana Geacãr
Ioan Mihai Cochinescu
Tratatul de alchimie. Muzica si alchimia
O carte stranie prin continut si rarã prin
rafinamentul prezentãrii (tipo)grafice si al ideilor ne propune
Ioan Mihai Cochinescu. Absolvent al Liceului de Muzicã „Ion
Vidu” din Timisoara si al sectiei de Compozitie-Muzicologie
a Conservatorului, dar si pasionat de artele imaginii, fotografie
si film, cu participãri premiate la expozitii si festivaluri
internationale, precum si scriitor important, domnia sa este una
dintre cele mai discrete si mai interesante personalitãti
ale culturii contemporane. Romanul sãu Ambasadorul, apãrut
în 1991, a fost premiat de Uniunea Scriitorilor si de Academie,
o scriere barocã, somptuoasã, compusã în
„arcane” cu ceva lampedusian în atmosferã,
care rãmâne un moment de vârf al prozei noastre
de dupã 1990. Cartea de fatã1 abordeazã o temã
ineditã în cultura noastrã: legãtura
dintre alchimie si muzicã, fiind de fapt o introducere sui
generis a lucrãrii alchimistului si muzicianului Michael
Maier Atalanta Fugiens (1618), „opus rosicrucian
poetico-grafico-muzical”. Cine a fost Michael Maier? „Complexitatea
personalitãtii lui M.M. face din acesta vârful de lance
al gândirii rosicruciene renascentiste, iar lucrãrile
sale […] vãdesc, dincolo de enciclopedismul caracteristic
epocii, germenii mutatiilor spirituale care vor recompune-redefini
peste secole fiinta umanã a mileniului trei.[…] Contemporan
cu Robert Fludd ….Bacon, Shakespeare, Descartes, von Helmont,
Comenius sau Melchior Cibinensis, lutheranul Michael Maier s-a nãscut
la Rensburg-Holstein (Germania) în anul 1568 si a murit la
Magdeburg în 1622. El este autorul unor lucrãri de
referintã în domeniul alchimiei si rosicrucianismului
ilustrate cu gravuri simbolice de o rarã frumusete…”.
Pânã la a ajunge la aceastã prezentare, autorul
ne supune unei într-adevãr alchimice pregãtiri.
Avem astfel o primã parte de introducere în problematica
alchimiei. „Ce reprezintã alchimia? Este ea stiintã,
ocultism sau filozofie? Sau este pur si simplu un sir
de povesti si alegorii, uneori hilare, dacã nu
chiar stupide sau fãrã sens, despre delirul fabricãrii
aurului, a elixirului tineretii vesnice, relatãri
incapabile sã mai stârneascã uluirea, fie mãcar
si copiilor din zilele noastre?”. „Alãturi
de Kaballah, Astrologie si Magie, Alchimia reprezenta una din
cele patru cãi ezoterice spre iluminare”. În
numai 40-50 de pagini de o dificilã subtilitate a compozitiei
si o eruditie extrem de specializatã (ca sã
gãsesc un nod în papurã, m-a surprins doar lipsa
lucrãrilor lui Culianu, în special Eros si magie
în Renastere, care mi se pare cã ar fi sprijinit
puternic tezele autorului) dl. Cochinescu ne poartã în
lumea ametitoare a întelesurilor obscure ale Marii
Arte. Este o prezentare în acelasi timp istoricã,
metafizicã si ezotericã. Venind de la legendarul
Hermes Trismegistos cãruia i se atribuie nu mai putin
legendara Tabula Smaragdina, calea aceasta tainicã i-a atras
mereu pe oameni. De altfel, la p. 11 ne este dãruitã
o binevenitã traducere a tãblitei de smarald.
E impresionantã lista marilor spirite care au trudit în
preajma Athanorului pentru realizarea Marii Opere. (p.12) „Acestora
li se adaugã o si mai impresionantã listã
de artisti, savanti, regi sau filosofi, care, apartinând
diferitelor Ordine Cavaleresti, si-au însusit
tehnici alchimice si au creat opere nemuritoare în legile
si spiritul acestora”. Autorul galopeazã prin
istorie, inventariind nume si descoperiri din domenii diferite:
de la sirul lui Fibonacci la muzica lui Monteverdi. Cineva
parcurgând sceptic aceastã enumerare s-ar putea întreba:
dar ce legãturã au?
Întrebare care este neavenitã în acest context,
premiza oricãrei experiente de tip iluminare fiind
Unitatea secretã a lumii, corespondentele surprinzãtoare
între palierele fiintei. Se ajunge astfel pânã
în anii 1930, când se reuseste fisiunea uraniului.
Aparent, visul alchimic era îndeplinit. Numai aparent, cãci
nu transmutatia elementelor era cheia alchimiei, ci „miracolul
transmutatiei spirituale”. Nu numai cãrturari,
ci si pictori, muzicieni, arhitecti, scriitori sunt prinsi
în acest maelstrom al cãutãrii pietrei filosofale.
În acest context mult mai plin de culoare decât ne lasã
sã întrevedem o culturã sumarã, un capitol
special este dedicat Cavalerilor Rosaei-Crucis. Concomitenta
atâtor genii si atâtor descoperiri si creatii
de seamã la începutul sec. XVII se explicã „nu
doar pentru cã acesta poate fi considerat un fel de piatrã
de hotar între lumea medievalã si cea modernã,
ci pentru cã atunci pãrea cã efervescenta
creatoare a ezoterismului cãpãtase conturul unei realitãti
ce nu mai putea fi contestate”. Mai aproape de noi sunt invocate
figurile lui Goethe si Rudolf Steiner.
Abia dupã aceastã pasionalã si pasionantã
cãlãtorie spre Athanor, ne apropiem de obiectul propriu-zis
al cãrtii: opusculul lui Michael Maier. Atalanta Fugiens
. Biografia sa denotã o pasiune totalã pentru Ars
Magna. Într-o lucrare îi prezintã astfel pe cei
12 alchimisti ai natiunilor printre care aflãm
si un Melchior Cibinensis, mai mult ca sigur un sibian. Dl.
Cochinescu ne oferã surpriza traducerii liturghiei alchimice
a acestui necunoscut alchimist mioritic. Analiza din punct de vedere
muzical a opusului cu un titlu cum numai în acele vremuri
ne putem imagina: Fuga Atalantei, adicã Noile Embleme Chimice
ale Secretelor naturii nu intrã în cadrul de fatã,
oricum competenta glosatorului a trebuit sã fie multiplã,
având de-a face cu un text adresat deopotrivã vãzului,
auzului si intelectului. Dupã o sofisticatã interpretare
numerologicã si simbolicã a cãrtii,
„paginile din dreapta au deschidere dublã, continând
cincizeci de epigrame si cincizeci de gravuri („embleme”)
alegorice, iar paginile din stânga contin partiturile
muzicale ale celor cincizeci de „fugi” compuse în
mod expres, pentru întregirea originalitãtii
acestui Opus” ne este tradus continutul. Mitul Atalantei,
fiica regelui Schenau din Scir se bazeazã pe metamorfozã,
ceea ce Maier reduce la simbolistica transmutatiei alchimice.
Nu mai insist asupra analizei muzicii baroce, a semnificatiilor
armoniei celeste samd, cu care se încheie aceastã
insolitã trecere printr-un teritoriu foarte putin frecventat
la noi.
A doua parte a cãrtii este pentru bucuria ochiului,
de privit cu atentie, contine reproducerea, (pentru
care mica editurã meritã felicitatã, a fãcut
o treabã excelentã) gravurilor si textelor deschizând
un imens spatiu pentru reverie. În fond, acesta pare
a fi scopul ultim al demersului scriitorului nostru, de a aduce
la luminã acest text din marele portofoliu de uitãri
al omenirii. „Dincolo de frãmântãrile
metafizice (în plinã ratiune sau în afara
ei), pândesc din umbrã, uneori, pãsãrile
mortii, asa cum sugereazã de altminteri gravura
lui Goya. Din transmutarea prin fisiune a uraniului 235 (materia
prima aflatã la capãtul magisterului) n-a tâsnit
raza visatã a armoniei universale, ci doar o înspãimântãtoare
luminã de umbrã, ca sã compunem un sofism.
Însã Alchimia rãmâne poemul universal
a cãrui muzicã nu s-a scris încã. Iar
dacã totusi e scrisã, undeva în stele,
si nu o auzim, suntem datori a ne întoarce cu umilintã,
dar si solemnitate, la flacãra athanorului”.
Christian Crãciun
1 Ioan Mihai Cochinescu, Tratatul de alchimie.
Muzica si alchimia, Ed. Libertas, Ploiesti, Centrul
Judetean pentru Promovarea Culturii, Prahova, 2006;
Culitã Ioan Usurelu
Generatii. Dialoguri necesare
Trãiesc în provincie dascãli
care îsi depãsesc conditia si
lucreazã pentru performante în domeniul literaturii
sau în alte sfere culturale. Unul dintre acestia este
Culitã Ioan Usurelu, care a profesat la diverse
licee din Adjud, Odobesti si Focsani, predând
românã si francezã. Culitã
Ioan Usurelu s-a dovedit însã a fi un remarcabil
creator de reviste, fiind unul dintre redactorii cunoscutei publicatii
liceale Revista noastrã, cãreia, de altfel, i-a si
realizat un studiu monografic sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu
(1987). La Odobesti, editeazã din 2005 revista scolarã
Pururi tânãr. Dar opera revuisticã cea mai importantã
este Salonul literar, pe care o scoate cu mijloace bãnesti
proprii din 2001, reusind sã o ridice valoric, si
prin numele colaboratorilor, la nivel national. Iatã
motive pentru care ar merita lauda noastrã. Însã
Culitã Ioan Usurelu este si scriitor, autor,
pânã azi, al volumelor Profesorii – suplinind
au dobândit, Cersetori în Loden, Multum in parvo
– Mic tratat de perfectiune, Conacul dintre vii, iar
în 2007 volumul Generatii. Dialoguri necesare, la Edidura
Andrew din Focsani. Cartea se deschide cu un generos Cuvânt
înainte semnat de Nicolae Breban, ca semn cã autorul
si-a atras pretuirea unor nume de primã mãrime
din literatura actualã. De asemenea, volumul beneficiazã
de o prefatã, la obiect, datoratã lui Vasile
Ianculescu
Generatii. Dialoguri necesare, dacã mã refer
la ce am citit pânã acum din opera lui Culitã
Ioan Usurelu, mi se pare cartea cea mai maturã si,
probabil, mai plinã de interes din creatia sa. Încât
aprecierea lui Nicolae Breban: „O carte interesantã,
întru totul lãudabilã prin ambitioasele
si dificilele concepte discutate, un escurs paideic, ce onoreazã
cariera unui harnic si devotat dascãl…”,
nu este deloc una de complezentã. Nu e vorba de niste
dialoguri cu diverse personalitãti, specie frecventatã
des de cãtre publicistii si scriitorii nostri,
în ultima vreme, ci de reînvierea maieuticii platoniciene
din perspectiva unui magistru surprins fie în ipostazã
de „tatã”, fie de „bunic”, partenerii
de dialog fiind fiica, fiul, nepoata. Cam acestea sunt personajele
prozei lui Culitã Ioan Usurelu. El e se dovedeste
un moralist matur, uzând de economie de mijloace lingvistice,
adesea expresive, coroborate cu o eruditie neostentativã,
functionalã. Nu stiu dacã a rãmas
vreo temã de interes pentru viatã si artã
neabordatã de autor (în total, cincizeci de microeseuri
dialogate, implicând tot atâtea teme).
Desigur, autorul nu poate evita numeroase locuri comune, încât
destule observatii pot pãrea banale sau lipsite de
interes, însã, de fiecare datã, personajele
încearcã sã ajungã în miezul problemelor,
argumentând, trãind, suferind, apelând la gândurile
profunde ale unor personalitãti celebre sau, adeseori,
la întelepciunea proverbelor populare românesti
si strãine. Observatiile de viatã,
„învãtãturile”, lãmurirea
unor concepte par sã se adreseze îndeobste tinerilor,
aflati, în modernitate si în postmodernitate,
în derutã, pânã la pierderea reperelor
fundamentale ale existentei. De fapt, beneficiarii pot fi
cititorii de toate vârstele.
De regulã, fiecare dialog începe cu o „provocare”,
cu o „nelãmurire” a personajului tânãr,
iar de aici se-ncinge „spectacolul”. Lectura nu e una
plictisitoare, „moralizantã” cu orice chip, încât
esti ispitit sã nu lasi cartea din mânã
pânã nu te lãmuresti ce gândesc personajele
si despre temele care urmeazã. Altfel zis, autorul are
priceperea retoricã a unei prelungite captatio benevolentiae,
reusind formulãri expresive, aforistice, ca semn al
talentului de prozator cu simt poetic. Iatã câteva
exemple: despre întelept si neîntelept:
„La ei bãtrânetea vine mai întâi
la minte si pe urmã la trup. La neîntelepti,
bãtrânetea apare întâi la trup si
niciodatã la minte”. (p. 15). Despre buni si rãi:
„nimeni nu poate fi atât de rãu, încât
sã nu poatã deveni bun într-o zi” (p.
22). Despre culturã: „adevãrata culturã
este aceea pe care o pricepe si poporul” (p. 42). Despre
falsa popularitate: „Popularitate fãrã autoritate,
nu este decât un foc de paie”. (p. 114). Despre raportul
dintre culturã si învãtãturã:
„învãtãtura este cremenea, iar cultura
scânteia” (p. 126). Despre onoare: „onoarea este
ca un munte cu peretii abrupti si înalti.
Alunecând si cãzând de acolo, nu mai ai
posibilitatea sã ajungi atât de sus, presupunând
cã mai trãiesti…” (p. 133). Despre
singurãtate: „doar lui Dumnezeu îi este permisã
aceastã formã a existentei, singurãtatea”
(p. 174). Nu însã si Dumnezeului crestin,
care este Treimic! Despre talent: „Talentul este ca banul:
nu e nevoie sã-l posezi ca sã vorbesti mereu
despre el ca si cum l-ai avea”. (182).
Fireste, îl putem si contrazice pe Culitã
Ioan Usurelu, în virtutea metodei sale dialogale, chiar
când observatiile autorului par incisive. El sesizeazã
cã oamenii credinciosi nu dovedesc si bunãtate,
deducând de aici cã „religiozitatea nu implicã
neapãrat si bunãtate”. În consecintã:
„mai degrabã un necredincios care împarte dreptatea,
decât un dictator credincios” (p. 65). Numai cã
un „credincios” care provoacã rãul e un
fariseu, un simulant al credintei, aflat sub oblãduirea
Antihristului, iar un dictator „credincios” e o contradictie
în termeni, fiindcã „dreptatea” în
lume a adus-o Iisus Hristos, supranumit Paracletul, avocatul tuturor
victimelor.
Generatii. Dialoguri necesare este o carte onorabilã,
necesarã într-o lume tot mai secularizatã si
mai rãtãcitã, în care tineretul este
cel mai vulnerabil. De aceea, mi se pare o carte idealã si
pentru orele de dirigentie, numite acum de… consiliere.
Theodor CODREANU
Angela Baciu-Moise
De mâine pânã mai ieri, alaltãieri
„Poeta Angela Baciu-Moise îsi
refuzã efuziunile sentimentale, dar si orice pornire
cinicã. Strategia textualã implicã acumulãri
de gesturi, cuvinte, tãceri, strigãte reprimate, care
induc senzatia de mecanicã a zilelor si noptilor,
opresivã pânã la alienare. Atitudinea ei este
mai degrabã de sorginte stoicã”. (Mircea Petean
pe coperta patru a volumului.)
Fluidã, elaboratã, laxã si inventivã,
pretinzând a degaja sensuri afective, poezia Angelei Baciu-Moise
rezidã în comunicare psihologicã, socotitã
a fi plinã de expresii ale unei alcãtuiri semantice
profunde, tainice, misterioase. “în stânga si-n
dreapta mea VIAÞA / începe sã danseze si
spun: / acum împart cu tine, pe acest peron, / un TREN. /
Noaptea se întâmplã sã fiu fericitã
în trenul / acesta ce vine mereu la aceeasi orã.
/ Am senzatia cã anii mei vor rãmâne aici,
/ mã bucur / ca un copil, alerg singurã / dintr-un
compartiment în altul sã mai cresc / putin câte
putin, alerg / sã prind anii din urmã, TRÃIESC
din plin, / în ultimul compartiment m-am oprit / se /fãcuse
ziuã.” (p. 11) O elegantã si o puritate
remarcabile creeazã un univers al emotiilor, meditatiilor,
reflexiilor stilizate. Plãcerea e realã, structuralã
de a intui scenarii.
„Nu mai recunosc trenul acesta / pãrãsit acum
într-o haltã veche, stiu / viata e o mascaradã
si-ti vine / sã arunci cu norocul de pãmânt,
/ sã-1 calci în picioare... / si apoi sã-l
dai la schimb / într-un târg de duminicã, / la
marginea orasului. / Þi se spune - se apropie echinoxul,
/ e semn cã mâine ne vom trezi linistiti,
acum visez - ALERG - pe o câmpie întinsã, / plinã
de maci, împreunã cu tine.” (p. 12) Dragostea
si amintirile sunt aici elemente principale de care se serveste
poeta gãlãteanã Angela Baciu-Moise, pentru
a compune, cu un rafinament exceptional, „tablouri”
si imagini dintr-o lume realã, dintr-un real prezent
în fiece nuantã, în fiece miscare,
în fiece senzatie. „As fi vrut sã
vorbim ca pe vremuri, / sã trecem într-o altã
viatã, / aceeasi fereastrã de la dormitorul
tãu luminat de / felinare, nod si lacrimi în gât,
/ atât de treaz trecutul, / atât de chinuit prezentul,
/ dar mâine… / Ziua de lucru începe la 8, semnat
aceeasi condicã gri, / oameni nervosi, nemultumiti
/ oameni gri, / program lung, prea lung, / ore pierdute definitiv,
/ gri total, / fãrã intrare, / fãrã
iesire, / pânã seara, / care anuntã
gri-ul palid / al zilei de mâine. / Toamna tristã,
/ un cuvânt, un gest, o privire, / as vrea sã
fiu iar tânãrã, iar tu / sã te întorci
acasã mai devreme / sã ne îmbrãtisãm
pânã când buzele vor plesni / sub presiunea sãrutului,
pânã când / nu mai încap în noapte.
/ E lunã plinã, / fug cât mai departe de tine,
de casa ta, / de fotografiile si amintirile tale / uf, a mai
trecut o zi / fãrã sã-mi gãsesc linistea”
(De dragoste)
Un decor suav, conventional, compus din linii subtiri,
pãtimase si patetice neiesind din chenarul
serafic. Confesiunea dobândeste o transluciditate prielnicã
ideii de revelatie a poeziei. „Sã mã închid
as vrea în gânduri sãlbãticire, /
mâine este azi, asa spun mereu asemeni unei / fiinte
abisale, sã simt fiorul as vrea / o datã cu sângele
- un contur, o linie, / ceva mult mai aproape. / Ei da, eram o tãcere,
erai o tãcere, / recunosteai - TU nu mai erai acolo.
/ Renuntasem. Cu memoria palmelor ascultai cum / bate vântul
de martie a desprimãvãrare. / Citesc Poe si din
când în când mai / trece Dumnezeu prin odaie.
/ Mã priveste apoi închide fãrã
zgomot usa, / îmi spun trebuie sã învãt
sã merg / pe drumul cel bun - mergi, nu te uita peste umãr,
/ nu striga, oricum nu te aude nimeni - / si asa aruncam
cu mine / în înaltul cerului, cãzând apoi
pe / genunchii ploilor, rotunjiti de timp. / Am învãtat
sã iubesc putin câte putin, / putin
/ câte putin / M-am lãsat risipitã în
toate / anotimpurile, mã stergeam pe frunte de tristete.
/ As fi umplut cu ea si Dunãrea si pustia.
/ Pe lângã mine soarele se prelinge iar, / am mai pierdut
o zi. / Dar am un destin cu usa întredeschisã”(Poem
1)
Cãutarea similitudinilor, relatiunilor, conexiunilor
figureazã un sir de metamorfoze ale vitalului, de o
mare exuberantã, de un dinamism ce devine scop în
sine.
Predominantã rãmâne însã dorinta
de puritate. Angela Baciu-Moise se îndreaptã fie cãtre
limitele cognitive, palpitând grav de o viatã
care a fost frumoasã, deci, nostalgic, fie cãtre extrema
unei clipe viitoare ce rãspunde necesitãtii
culturale si intrinsec existentiale. Oricum ar fi, amintirile
si pasii fãcuti - înainte si înapoi
- nu fac altceva decât sã adânceascã rãnile
sufletului cauzate de pierderea sotului ei: DAN MOISE, cãruia
- in memoriam - îi dedicã acest volum.
Victor Sterom
