 Gabriel
Adrian Mirea
Gând de carne
E o iarnã fãrã zãpadã, iubito,
o iarnã caldã, merg descheiat la cãmasã,
caloriferele sunt aproape inutile,
pensionarii umblã fãrã cãciuli îndesate.
E o iarnã fãrã vatã-n urechi.
Asezat undeva în spatiul iernii
te astept sprijinit de-un tomberon
sau de o stea, iubito.
Si încep un gând de carne:
Întâi gândesc cu tine, iubito,
gândesc cu tâtele tale, cu pletele,
cu pielea ta cu clopotei de delicii.
Gândesc cu râsul tãu si apoi…
cu tresãrirea mea
cã gândul meu iesi din iarna stearpã,
cã-i o cãmasã falsã, un calorifer
spart
si-apoi gândesc cu-n pensionar
asezat la coadã
pentru ajutoare de cãldurã
si mi-e teamã, iubito,
cã gândesc cu un tomberon,
cu o vatã
si nu cu o stea, nu cu o varã…
Vaporos
Eu nu mai sunt…
Prãvãlisuri de ape,
scântei de fum,
hârtii aruncate departe de vânt.
Si nu, nici nu am fost…
Ce iluzii puteai avea, iubito,
în legãturã cu mine,
cum puteai cere
statornicie aerului?
Eram o compozitie falsã,
refuzând stiinta, învãtãtura
aridã,
eram bun de aruncat pe foc,
o carte inutilã.
Dar cum nu vedeai
cã niciodatã nu eram
acelasi cuvânt?
Doar hoinãream
atârnat de idei
ca maimutele printre ramuri.
Eu nici nu voi fi…
vreodatã stradã de aur,
nici om de aur, nici ploaie
care sã spele aurul.
Eu sunt identic cu mine
doar asa ca idee
care curge
printr-un trup care curge,
într-o realitate care curge.
Sunt mereu pe cale sã particip
sã fiu eu.
Din volumul în pregãtire „Nituri”
 Florina
Zaharia
povesti cu un ticãit monstruos
stai neclintit aproape nevãzut
între mine si ceea ce as vrea sã-ti
spun
distanta aceasta se transformã
uite cum creste
e crudã si înfierbântatã
nu mai am cu ce sã te ating
bratele mele sunt stropi bãuti de genele însetate
ale copilului rãmas în parc
nu te mai astept
cuvintele s-au legãnat si au adormit pe cruce.
***
as fi ajuns la tine de atâtea ori
dar diminetile nu se mai asezau în jurul soarelui
la micul dejun
am rãmas singurã
stiu
mama m-ar fi arãtat inimii
si locul ei n-ar mai fi fost rece
n-ar mai fi fost vânt
ar fi fost între noi un joc de-a tesuturile moi
de-a sângele cald
de-a punctele într-un orizont
***
nu vreau sã refac nicio literã
din trupul care împrejmuieste cuvintele
sub mine se ridicã cerul din care curge pãmântul
de aceea nu mã pot aseza.
niciun cuvânt nu-mi este casã
niciun cuvânt nu mai este fiintã
înafara cerului si a pãmântului a început
jumãtatea drumului meu...
***
n-am existat
nici tresãrirea mea n-a fost una cu pãmântul
mi s-a pãrut cã mã bucur
mi s-a pãrut cã mã învârt
mi s-a pãrut cã pot sã lupt
si cã rupându-mã voi fi întreagã....
***
as vrea sã ating
semnele din ochii tãi
sã-i închid în acelasi lichid amniotic
din care priveam amândoi lumea
noaptea si ziua aceleasi rãni
numai sângele tãu îmi pulseazã cuvintele
într-un mod subtil
îmi spune povestile.
***
sunt eu
cea care plec
fãrã sã ating drumul
fãrã sã cunosc sfârsitul
cu privirea ta atârnând de oasele zilei
în care am început sã scriu din nou
un pãmânt un cuvânt din viata cãruia
lipseste o zi
lipsesc si eu
atât de departe am umblat
fãrã sã gãsesc fereastra lumina
sunt eu
cea care împotmolesc tãcerile si dezleg vântul
sunt eu
cea care plec
pãzind drumul de ceilalti.
camera 16
(m-am întrebat cine a locuit acolo înaintea mea si
cine va intra dupã mine)
camera degetelor tale în care s-au tãinuit scrisori
cãtre degetele mele
zidul pe care am scrijelit cu mine e ca spinarea
mea e cutia lor de scrisori e masa lor de scris
e noapte si spinarea e cãlimara cu lichid amniotic
cu care scriu despre spaimã
numai aici sunt realã
marginile mele se rup de mine
si vor începe din cel ce va veni
(pânã la tine e putin / dar trebuie sã
înaintez printre fiintele din afara lumii)
perete în inima mea, scaun visãtor ascuns
în mine, tu întins lângã mine
noapte mâncatã de mame care nu existã
din gânduri îmi cresc doar alte gânduri goale
si niste mâini.
***
sã mã ating foarte putin de lucrurile goale
din care tocmai ai plecat
sã-mi cos rochia cu piele si dâra ta, cu sângele
spart al acestei strãzi
cu masini, containere si pietre
sã mã ating de aceste cuvinte pe care
le-ai lãsat în bãtaia tuturor vânturilor
singurãtatea acum e un lucru mic pe care
nu-l mai vezi
pe care îl îmbracã doar cei care te privesc.
 Mihai
Antonescu
Poeme de searã
sunt rãnit, sunt rãnit!
strigã ciresul de zãpadã
florile m-au rãstignit
pe sânii fetei ascunse în livadã.
lasã, lasã,
or sã treacã ele, toate,
sopteste îngerul
cu gura plinã
de cirese coapte.
*
nu mã striga
nu mã striga,
iatã,
luceafãrul plânge
pe cerul gurii
unui pahar.
Dumnezeu închide în urma
ta portile urii. raiul e iad pe dinafar.
*
nici tu nu stii nimic despre mine
surâs de înger înselat
cãruia Dumnezeu i-a furat
scara de sub picioare
învãtându-l sã zboare
obligat.
tineam bratele întinse
spre lunã
si ai cãzut în ele
ca într-o altã minciunã.
plângi?
nu plânge.
tu esti secunda
cu care timpul mã minte
cã te-am visat
cã te stiam dinainte
de cãderea în pãcat.
*
cucurigu!
si ce dacã,
pe când strigi
iar eu te tac.
o iubire mã împacã
cu femeia altui veac.
dau cu tifla mortii mele
dintr-un vers nemuritor
am pierdut un tren?
ei bine,
gara e a tuturor.
*
grãbeste-te
grãbeste-te sã mori!
ti-o vor lua altii înainte!
nu vezi câtã lume s-a adunat?
am o educatie,
sunt cuminte.
nu mã înghesui,
nu mã las înjurat.
vai,
gând al unei vârste mincinoase!
ai jurat strâmb în instantã!
nu e ãsta rândul,
moartea mea e plecatã-n vacantã.
*
sunt asa de singur
banal
ca o scrisoare fãrã adresã.
atât de trist.
lupii cuvintelor
au scãpat din lesã.
cui folosesti, nenãscutã idee?
întru-cât mai exist?
imaginea cui
atât de aproape,
ochii goi,
mâna rece
într-o pagina albã
sã mã îngroape?
postasul s-a dus,
eu ce mai astept?
afarã, e searã,
de-alaltã searã,
tristetea mea s-a împuscat în piept.
*
as fi putut sã plec
mai târziu decât pasãrea.
ideea
mi-a venit deodatã
pe când
se fãcuse aripa somn
pe când
cercul stelelor roatã.
esti nebun
lãtrã câinele visului.
asa e,
rãspunse noaptea îngânduratã.
|
