Virgula restructureazã Universul, îl
aseazã pe alte coordonate, e ca si cum te-ai
plimba printr-o livadã cu meri si, brusc, din fiecare
floare ar zbura un pestisor auriu... care, în
plin zbor, creste si tot creste... pânã
devine mai mare decât o balenã uriasã...
Asa cã, înaintãm fãrã virgulã,
zicea Sapphine, care mai sustinea cã ea este tipãt
rãsãrit ca marea din pântecul meu... Îsi
adunase pãrul la ceafã, îl prinsese cu o agrafã
si se privea în oglindã, recitând cu ochii
înecati în lacrimile melancoliei: Le Poeme de
Grignan / L-am citit mai alt’an, / Erau florile coapte /
Mã pierdusem în noapte / Iarba verde fosnea
/ Grea de visuri si ea, / Ce de gînduri aveam / Si
ce tînãr eram / Azi m-au nins ghiocei / Greu uitati
sînt si ei / Ce de visuri visam / Cînd bãtrîn
nu eram / Eram tînar mai an / Le Poeme de Grignan / Te trãgeam
de codite / Tu zîmbeai cu gropite / Alergai
sã te prind / Ca o apã pe grind / Si fugeam,
mai visam / Cît de tînãr eram / Cum rîdeai,
ca un vis / Si atuncea ti-am zis: / Le Poeme de Grignan
/ Doar pe tine te-aveam...Si cîntecul acesta dulce
de amar îsi amintea cã i-l scrisese el pe o
frunzã de palmier, cu sudoarea trupului sãu însîngerat
îl scrijelise, si îl simtea curgîndu-i
prin trup ca un vin vechi... El, cavalerul bunei sperante,
care îi aducea spre miezul noptii buchete de flori
ambalate în hîrtie de împachetat gogosi,
bucãtele de ciocolatã pãstrate cu grijã
într-o cutiutã, care mirosea excitant a iasomie
si a tutun aprig, întepãtor, adus tocmai
din Madras... si, o, India, cea nãscutã din
propriul ei vis de eternitate, din zãpezile vesnice
ale Himalaei si din ordinul orhideelor, din parfumul de vanilie
asupra cãruia veghea Nelson în Trafalgar Square...
parcã de o eternitate!
Diana este doar o fatã rãnitã, dornicã
de rãzbunare pe vreun mascul pierdut prin firele mintii
ordinare, fãrã de cãpãtîi, care
si-a gãsit sã dea într-o fiintã
suplã si firavã cum este ea. Dacã nu
ar fi fost atît de la modã sã fie lesbi, nici
nu si-ar fi închipuit una ca asta.
Vai, trebuie sã intrãm în homeostazia romanului,
adicã sã-i pãstrãm valorile constante
ale mediului intern, cînd îi umblãm prin alambicatele
poteci sinuoase, fãrã sã i le scurtcircuitãm
prea tare... sã-i contrapunctãm senzatiile,
schnapps-ul, coacãzele, budinca de orez... si uite
asa ajungem la extazul sfintei Tereza asupra cãreia
l-a asezat Gian Lorenzo Bernini pe îngerul cu sãgeata
în mîna dreaptã, bãietelul pervers
cu un zîmbet ca al Giocondei, plin de întelesuri,
înger un pic concupiscent, cu buzele, în definitiv,
ca ale unei vulve aflate în plinã frecare... pentru
cã el, îngerul, n-are sex, dar sãgeata ne
dã totusi senzatia de penetrare, de sfîsiere
lãuntricã, dulce-dureroasã, amar-excitantã...
La Diana ne întoarcem mai încolo, deocamdatã,
în economia romanului, Carmecita ancorase în cortul
prin care se cerneau razele tîrzii ale soarelui încã
de din zori si, ca o ruinã anticã, încã
îsi mai contracta bucile, ca sã reuseascã
sã-si împingã bazinul înainte,
la atac, contra-împotrivã, cum susura ea inspirînd-transpirînd-expirînd,
si cohortele continuau sã se scurgã asupra
ei si asupra piticii adormite din grãdina cu mãrarul
tocat mãrunt, care era rostogolitã, aruncatã,
prinsã-respinsã, întoarsã si rãsucitã,
iar ea, piticania, scotea mici grohãituri porcoase, blesteme
si binecuvîntãri, triluri si zbierãte
de plãcere-durere...
Catarina, bibliotecara care îsi simtea de multi
ani sufletul prins în capcana definirii unei individualitãti
psihologice, ce zâmbea în colturile gurii ei
frumoase, cu buzele rãsfrânte peste dintii
ei nãucitori de albi, de leoaicã aflatã în
rut, îsi simtise viscerele cutremurate atunci
când, dând draperia la o parte, rãmãsese
mutã de uimire în deschizãtura cortului portocaliu,
ce o atrãsese de departe cu strãlucirea lui misterioasã,
si salivase de pofta de a se lãsa penetratã
si ea în acel spatiu unde se derulau mistere
filmate parcã îndelung - si a pãsit
sfioasã, adumbritã, încetosatã...
dincolo de perdeaua ce delimita ordinea ipocrit-imoralã
de cea interior-realã, asezându-se între
Carmecita si pitica rostogolitã de colo-colo, dupã
un algoritm scâncitor-excitant, si prima ploaie de
primãvarã i-a explodat pe obraji si pe sâni,
pe pleoape si pe buze, si a lins cu poftã dulceata
de trandafiri ce îi incendia rãscrucea dintre coapse,
actiunea realã si cea fantasmagoricã
derulându-se simultan, cum zicea Catherina Millet în
romanul ei sincer si dezarmant, în care cititorii pãtrund
pânã în prãsele devenind actori... si
totul se întâmpla în acelasi timp, scãrile
deveneau mijloc de transmutare a actiunii din spatiul
imaginar în cel visceral, graba de a se lãsa furatã
de simturi, chilotii în vine, excitatia
incomensurabilã, buzele înhãtând
membrul viril si baba de la parter cu gãleata de gunoi
rãmânând nemiscatã ca o muscã
în lumina becului chior, apoi trecând pe bâjbâite
pe lângã cuplul aflat în miscare-nemiscare,
bâjbâind dupã comutator, dupã capacul
tomberonului, dupã flaconul cu sãruri minerale,
dupã brânza de Roquefort, dupã clipa vesniciei
c(p)arnasiere...
Aici avem de parcurs ordinea haosului si nu pentru a-i descifra
itinerariile introspectiv-intime, ci pentru a-i stirbi imaginea
de fecioarã eternã, purã, diafanã,
si realitatea lui Cronstadt, cum zicea Henri Miller, aia
„primordialã” ce „va sosi si ea”
în „primãvara neagrã” a gândirii
noastre, a visurilor noastre cuprinse de fanatism, pentru cã
ne ancorãm neputinciosi în iluzorii atoli de
cunoastere, nemaiputând ajunge înotând
la malul vreunui continent, asa cã pierim în
numele unei obsesii ce desfide ideea de viatã, ne
punem bombe de gât si sãrim într-un etern
univers invadat de flocii frumoaselor zeite ce ni se oferã
cu o emotionantã nerusinare, „realitatea
va sosi si ea”, nu va sosi niciodatã, Henri
Miller!, rasismul naturii, totul e acolo, în grãdinã,
în pãdure, în tufisurile în care
îsi construiesc cuibarele dropiile din câmpie,
în freamãtul mãrii si în cartofii
cei domesticiti, în clipa vesniciei si în
prezervativul negru folosit pentru a-i prezenta unei vãduve
condoleantele, scãrile si fanatismul desãvârsind
ordinea haosului în viscerele cuprinse de emotie...
Si îngerul, copilul destrãbãlat, înfigându-si
sãgeata în adîncul tremurãtor, cuprins
de orgasmul etern al iubirii de spermo-zeire, al sfintei Tereza...
Aici intrã în scenã religia!
Primii au pierit gnosticii pe rugul credintei celei sfinte,
pentru cã pe „crede si nu cerceta” s-a
altoit dementa religiei ce ne-a orbit si ne-a sufocat
spiritele vreme de douã mii de ani, rãstimp în
care a fost condamnatã ca impurã, nelegiutã,
blestematã, smintitoare si drãceascã,
vulva cu dulceata ei izvorâtoare de eternitate, rãstimp
în care Boccacio scotea adevãrul de dupã zidurile
cele pãcãtoase ale mãnãstirilor, poponarii
ce ne tãmâiau prin biserici mai prolifereazã
si astãzi, sfânta Tereza se masturba în
draci cu un înger dotat cu o sãgeatã muiatã
în dogmã religioasã, îsi bãga
un deget în scurmãturã si cu un morcov
pidosnic îsi exalta reveria duhovniceascã, dar
Catarina, bibliotecara ce îsi simtea de multi
ani sufletul prins în capcana definirii unei individualitãti
psihologice, se lãsa dezghiocatã cu o neasemuitã
blândete de acele falusuri uriase, ce îi
sãpau grote de plãcere în uter si în
cerul gurii, în epiglotã si în adâncul
gâtului, sugea si tremura si îi implora
sã o rupã, sã o despice, sã o cãlãreascã,
iar piticania, ce abia mai respira alãturi de ea, râdea
în hohote, pentru cã ea si Carmecita, mai viguroase
si mai experimentate - în timp ce damele matroanei
Elvira sfîrsiserã aruncând zâmbete
ispititoare de pe buzele lor tuguiate – luau în
primire liota de derbedei ce îsi trãgeau spre
gât brãcinarii înfierbântati de
propria lor imaginatie bolnãvicioasã si
sãreau ca orbetii între coapsele celor trei
hetaire de ocazie ce se jertfeau pe altarul zeului Priap, cel
dãtãtor de ploaie, de rod, de orgasm si de
binecuvântare mito-patologicã...
Donna Elvira, cu crupa dospind de fãgãduieli umede,
se fandosea pe strada principalã a orasului, legãnându-si
formele pofticioase între barul negrului Avignon, cel care
purta cãmãsi cu butoni de aur stil Madame Sarfute,
si pavilionul de vînãtoare Parsifal al d-lui
Wagner, loc în care amatorii de senzatii tari jucau
la ruleta ruseascã, mizând înfierbântati
câmpii de tapioca, havane si fudulii de somon afumat.
Unde se ascundeau oare cavalerii visurilor ei de adolescentã,
pentru cã aceasta era ratiunea ce o determinase sã-si
aducã fetele în acest orãsel ce nu apãrea
pe niciuna dintre hãrtile ceresti, Cavalerii
Antonio de Santa Estela, Comandorul del Rio Grande, Moreira Canudos
si don Sabatini, alãturi de care ea îsi
trãise adolescenta si o bunã parte din
viata de tînãrã femeie, pânã
în clipa în care, întâlnindu-l pe bãrbatul
visurilor ei, îsi pãrãsise idolii si
plecase cu acesta, colindând lumea pe oceane si pe
mãri, adãstând prin porturile luxuriante ale
planetei, dormind prin hambare si grajduri, când rãmâneau
fãrã bani, si încropind mici spectacole
onirice, în care ea fãcea sã disparã
cirezi de vaci sau cãrute cu cai cu tot, spre mirarea
asistentei, dupã care dansa aruncându-si
hainele la întâmplare spre bãrbatii de
la mesele din local, iar bãrbatul pentru care îsi
pãrãsise sufletul organiza licitatii pentru
câstigarea dreptului spectatorilor de a-i gusta nurii,
pentru cã era croitã ca o zeitã, perfectiunea
liniilor trupului ei turburându-le tuturor spectatorilor
mintile, de parcã era unsã cu mirodenii si
cu parfumuri incitant-excitante, si în felul acesta
îi venise ei ideea de a-si forma o echipã de
curtezane, fete culese de prin porturi, unde se lãsau cãlãrite
pentru o ciorbã si o bãtaie crudã de
la niste mizerabili de mocofani, care nu stiau sã
le pretuiascã dulceturile intime si asa
apãruse mai întâi spãlãtoreasa
cu crupa de diamante, apoi negresa cu coapsele de fildes,
portoricana cu tîtele parcã pictate de
vreun impresionist, frantuzoaica expertã în
sãrutul frantuzesc, care îi seca pe bãrbati
de sãmânta germinatoare, si celelalte
fete, amuzante si vesele, guralive si îndrãcite,
care incendiau universul cu cracii lor explozivi... Usile
batante ale barului de lângã bancã se legãnau
a pustiu si poate a moarte când trupurile bãrbatilor
au început a se prãbusi în tãrâna
drumului ca merele coapte din vãzduhul sângeriu al
dupã-amiezii, tãrâna îsi
sorbea ratia de suflu si de respiratie- inspiratie,
de viatã si de moarte, asa cum si
marea, care îsi trimite valurile bocitoare la mal,
îsi cerseste cadavrele, de parcã omenirea
ar trebui sã-i plãteascã un tribut neîncetat
în lacrimi, dar donna Elvira stia cã numai cei
destoinici pier înecati, înotãtorii de
performantã, zvârlugile cele pline de neastâmpãr,
numai armãsarii de rasã clacheazã când
sar peste obstacole, pentru cã mârtoagele pasc
pe marginea santului, neputinciosii se vârã
sub pãturi la curul cãldicel al matracucilor lor,
ãilalti, nenorocitii, betivanii si
curvarii, conquistadorii si toreadorii, tãietorii
de lemne si aventurierii, preferã sã se îmbete
ca porcii, sã îi lingã câinii prin santuri
si sã muste din tãrânã,
pentru cã ei simt cã nu mai încap în
acest univers infinit, cã dau pe dinafarã, pentru
cã ce fel de viatã este aia sã te târãsti
pe potecile lãsate de melcii din grãdinã,
mereu legat cu un lant de gâtul nevestei, de nevricalele
ei, de greturile ei indigeste, de angoasele pidosnicelor
pline de o reverie gretoasã, când de fapt lumina
diminetii ar trebui sã le ardã irisii,
sã le inunde venele cu sânge cald si, chiar
si morti, sã sfârseascã umani
si calzi, nu reci încã de la nastere, striviti
de legi morale înfiorãtor de false si de imorale.
Si donna Elvira a pãsit plinã de sfiosenie
peste cadavrele bãrbatilor aruncati prin usile
batante ale barului de supravietuitorii de dinlãuntru,
mai iuti si mai adaptati la viata realã,
sau poate dor putin mai beti si mai putin
dispusi sã o termine cu fandoseala aia falsã
de cocosei invincibili si, în timp ce picioarele
ei lungi pãseau ceremonioase peste victimele mãcelului,
ea încã le mai simtea privirile si mai
ales mâinile scormonindu-i între picioare, si
un orgasm delicat i-a cutremurat pântecele si a fãcut-o
sã se clatine, dar, dupã încã vreo
câtiva pasi, când a intrat prin usile
batante, a zâmbit fericitã si s-a gândit
cã a avut inspiratie când nu si-a tras
pe ea chilotii ei eleganti cu dantelutã
deasupra genunchilor, pentru cã petrecerea abia începuse,
mai aveau sã crape încã o multime de
cocosei înfumurati, dar vor rãmâne
destui si pentru a-i ostoi ardoarea dintre între pulpele
ei tari si pofticioase, raiul ei parfumat în care se
pierdeau bãrbatii ce apucau sã îi guste
dulceata cea dãtãtoare de eternitate... Dar
nici urmã, nici mãcar o umbrã, o amintire,
o legendã despre cei patru iubiti ancestrali ai ei
- cavalerii Antonio de Santa Estela, Comandorul del Rio Grande,
Moreira Canudos si don Sabatini parcã nici nu existaserã
vreodatã, mai degrabã riturile orgiastice le împrospãtau
pistolarilor amintirile, femeia gnosticã, Agape, cea dedatã
la modul filosofic la toate libertãtile sexuale,
si, mai ales, misterele din Sabazios, în care sarpele
reprezenta uniunea carnalã dintre Zeus si fiica lui...
si Catarina, bibliotecara, ce îsi simtea
de multi ani sufletul prins în capcana definirii unei
individualitãti psihologice, iesise ultima din
cortul în care îsi confirmase ei însãsi,
o noapte întreagã, cã încã mai
era o femeie vie, doritoare de mângâieri si de
împreunãri disperate, si poate cã ar
mai fi zãcut cu spinarea lipitã de saltea si
cu soldurile în aer, dacã negrul Avignon nu
ar fi luat-o de mânã si nu ar fi tras-o dupã
el afarã, în primele sclipiri ale diminetii
ce înflorea dincolo de livada cu arbusti de vanilie,
si ea, ametitã ca o albinã de sucurile
dulci ale bãrzãunilor nãbãdãiosi,
clãtinându-se strivitã de acea dulceagã
obosealã a unui coit ce parcã nu mai lua niciodatã
sfârsit, îl urma sugrumatã de emotie,
pentru cã falusul imens al bãrbatului o umpluse
parcã pânã în gât, dezghiocând-o
ca pe o alunã, dar încã nu apucase sã
îl simtã revãrsându-si în
ea snaga, înfiorãtor de fierbinte, de armãsar,
pe care doar o intuia în adâncul celulelor trupului
ei, în care parcã se cãsca o groapã,
dar îi prinsese în palmã sceptrul de rege negru
ca noaptea fãrã de stele si îsi
zisese cã, fãrã aceastã binecuvântare
a norilor, ea nu o sã se mai poatã regãsi
pe sine însãsi niciodatã, degeaba o cãlãriserã
cohortele de însãmântãtori cu
putulici mai mari sau mai mici, repede tremurãtori
în strânsoarea coapselor ei, degeaba îi picuraserã
ei pe limbã micii stropi ai unor ploi de primãvarã,
ea visa puhoaiele primãverii invadându-i cerul gurii,
rãvãsindu-i celulele, arzându-i barierele
senzuale... Si, brusc, Catarina se trezi azvârlitã
într-un grajd, pe un pat de fân fosnitor, si
îsi simti pielea arsã de milioane de întepãturi
înnebunitor de dulci, iar când negru se urcã
pe ea si îi desfãcu picioarele, ea îsi
închise ochii si se abandonã cu toata fiinta
ei, cãzând într-un fel de transã, somnolentã,
lesin... dar se trezi repede din starea aceea, pentru cã
totul fusese doar o amãgire a mintii ei, nici mãcar
nu mai era sigurã dacã toate astea se întâmplaserã
sau nu, si înainta clãtinându-se pe stradã,
pãsind peste trupurile pistolarilor morti pe
care nu se grãbea nimeni sã-i adune si sã-i
arunce într-o groapã, sau poate cã ea se gândise
cã or fi fost doar beti, si se clãtina
ruptã, sfâsiatã în bucãti
de obosealã si îsi simtea adâncitura
dintre picioare încremenitã într-o spasmodicã
amortealã, încã mai tremura asaltatã
de micile orgasme care izvorau din acel loc tainic, oferit cu
generozitate o noapte si o zi, sau poate numai câteva
ore, cine stie?! ea nu mai era sigurã de nimic si,
când a zãrit-o donna Elvira, aceasta a iesit
repede din bar, ca sã-i vorbeascã, însã
Catarina se evaporase ca fumul pe cerul noptii, se risipise
ca o furtunã de nisip, ca un parfum incitant dupã
trecerea unei femei elegante... Neagrã si murdarã,
nãclãitã si totusi purificatã,
mândrã de ea însãsi, toropitã
de obosealã, Catarina s-a aruncat pe pat si a adormit
aproape instantaneu, mai simtindu-l pentru o secundã,
mai înainte de a lesina, pe negrul Avignon cum îsi
strecura mâna în valea ei cea scãldatã
de efluviile oceanului...
