„O ceatã de tineri m-au rugat de a
lua asuprã-mi cãlãuzirea lor”, scria
B. P. Hasdeu atunci când unul dintre cele mai prestigioase
periodice românesti, Revista Nouã, îsi
fãcea aparitia pe firmamentul presei nationale
(1). Numele publicatiei, propus de savant, a fost ales de
comitetul redactional din care fãceau parte: Barbu
Stefãnescu Delavrancea, Alexandru Vlahutã,
Victor Bilciurescu. Acesta din urmã apãrea mai mult
onorific, în calitate de proprietar. Initial, în
componenta redactiei figura si poetul Noptilor,
Al. Macedonski, care s-a retras imediat ce propunerea sa de a da
un alt titlu revistei, si anume Literatorul, a fost respinsã.
Pentru B. P. Hasdeu, semnificatia cuvântului „revistã”
transmitea ideea pluridisciplinaritãtii temelor care
urmau a fi abordate de o manierã popularã, astfel
încât continutul periodicului sã fie înteles
de toatã lumea si sã contribuie la dezvoltarea
„gustului poporului în diferite directiuni”
(2). În cuvântul introductiv din fruntea primului numãr
al publicatiei, Hasdeu, în calitate de director, anunta
linia pe care revista o va urma cu scopul educãrii si
cultivãrii publicului cititor: „Revista Nouã
va îmbrãtisa tot ce merge la inima si
la mintea poporului, tot ce se poate spune astfel încât
lumea sã-nteleagã si sã guste, tot
ce învatã plãcând si place
învãtând”. Într-o depesã
expediatã la Paris, celor douã Iulii, savantul tinea
sã precizeze revista „exclude orice politicã
militantã sau subiectivã, dar nu si studii teoretice
de haute politique concepute riguros, fãrã a atinge
problematica actualitãtii”.
Bucuria si entuziasmul lui la aparitia primului numãr,
socotit „splendid”, erau umbrite de moartea lui Petre
Ispirescu. Se stinsese „un colaborator eminent” si
moartea lui era „o pierdere ireparabilã pentru literatura
poporanã”. În primul numãr al revistei,
acesta publica povestea Sarea în bucate, auzitã de
la mama lui pe la 1840, dupã cum mentiona.
Îi rãmâneau cei doi colaboratori, Delavrancea
si Vlahutã, la care sugestiv se referea într-o
scrisoare cãtre cele douã Iulii: „Cu Vrancea
si cu Vlahutã sub aripele mele, cu acesti
doi VV se poate zice: veni, vidi... si al treilea sunt eu:
vici.” (3)
Primul numãr al Revistei Noi apãrea la 15 decembrie
1887, avându-i ca redactori pe: Barbu Stefãnescu
Delavrancea, Al. Vlahutã, Victor Bilciurescu, D. D.
Racovitã, G. Ionnescu-Gion, I. Bianu, Th. Sperantia.
Sediul redactiei era în strada Regalã, la numãrul
16. Revista se tipãrea la Stabilimentul grafic Socec &
Teclu.
Continutul revistei se structura pe sase rubrici: versuri,
prozã, notite bibliografice (transformat mai târziu
în „bibliografie”), portrete, stampe si muzicã.
Un fapt nou în epocã, la Revistã functiona
un comitet muzical din care fãceau parte: Constantin Dimitrescu,
absolvent al Conservatorului din Viena, considerat de savant drept
„unicul compozitor român”, Voreas si Pappasovicicu
studii muzicale la Parissi Sihleanu, fost student al Conservatorului
din Neapole. Diversitatea subiectelor, prin alternanta productiilor
literare cu portrete si articole bio-bibliografice, cu reproduceri
dupã lucrãri plastice românesti si
strãine, cu arii muzicale, reflecta însãsi
natura preocupãrilor directorului publicatiei, unde
„ca o trãsãturã esentialã,
intrã varietatea ocupatiunilor”. Aceastã
naturã iubitoare de variatiune se dezvãluia
în cuprinsul numerelor de revistã, prin poezie, prozã,
studii lingvistico-istorice, spiritiste, articole biografice, note
bibliografice, pamflete. Din numãrul trei al Revistei Noi,
apãrut la 15 februarie 1888, distingem opinia lui B. P. Hasdeu
cu privire la poezia româneascã din acea perioadã,
si anume cã „se pituleazã în douã
nume: Alecsandri si Eminescu”. „Eminescu cautã
cu stãruintã”, sustinea savantul,
iar Alecsandri „gãseste lesne pretutindeni”
(4). În paginile aceluiasi numãr, Barbu Stefãnescu
Delavrancea - evoca personalitatea lui Petre Ispirescu, „eternul
scriitor al basmelor românilor, furnalul enorm în care
s-au topit rãmãsitele nelãmurite
ale legendelor noastre”, comparându-l cu „bãtrânul
[H]omer”. (5)
B. P. Hasdeu considera cã în basmele culese de acesta
era „grãmãditã întreaga psihologie
a poporului nostru”. În ele puteau fi studiate si
observate cuvintele limbii (o limbã „uitatã,
sãrãcitã, schiloditã de cãtre
scriitorii fãrã talent”), constructia
frazelor, inventivitatea poeticã, întelepciunea
popularã, religia pãstrând reminiscentele
precrestine, obiceiuri, prejudecãti. Revista Nouã,
periodic deschis literaturii poporane, ar fi avut nevoie de un Ispirescu,
dar plumbul si fonta au curmat „sfânta viatã”
a „împãratului basmelor”.
În nr. 6 al periodicului, B. P. Hasdeu evoca pe tatãl
sãu, Alexandru Hasdeu: „Si toatã aceastã
însufletire atât de româneascã e
perdutã pentru noi, fiindcã poetul a scris ruseste;
si a scris ruseste, ba încã într-o
ruseascã mãiastrã, fiindcã se cãlise
prin întreaga lungã filierã a scoalelor
rusesti, cãrora - ce-i dreptul - le datora o stiintã
foarte temeinicã si foarte variatã”. (6)
Cercul colaboratorilor la Revista Nouã s-a lãrgit
treptat, gratie prestigiului pe care publicatia l-a
dobândit la scurt timp de la aparitie. Distinsi
literati, istorici, lingvisti, folcloristi, artisti
si critici au contribuit la impunerea periodicului ca o revistã
valoroasã si cãutatã, în acest sens,
dupã cinci numere, tirajul Revistei Noi se dubla, ajungând
la cinci mii de exemplare. (7) Au colaborat la revistã: Delavrancea,
Vlahutã, Nicolae Iorga, V. A. Urechia, Ion Ghica, Th.
Sperantia, Petre Ispirescu, G.I. Ionnescu-Gion, I. Bianu,
Traian Dcmetrescu, Gheorghe din Moldova, Haralamb G. Lecca, Ioan
Nenitescu, N. Rãdulescu-Niger, I. A. Bassarabescu,
Lazãr Sãineanu, D. Stãncescu, D. A. Sturdza,
dr. C. I. Istrati, G. I. Pitis, D. D. Racovitã,
G. Dem Teodorescu, Pericle Papahagi, N. Þincu, Victor Crãsescu,
Ioan Bogdan, D. A. Sturdza, Zamfir C. Arbore, Artur Stavri, Petre
Dulfu, A. Calimach-Papadopol.
Corespondenta dintre savant si fiica sa, aflatã
la studii în capitala Frantei, prezintã unele
aspecte legate de aparitia revistei si de continutul
numerelor ei. Iulia scria tatãlui cã ar fi foarte
avantajos sã fie acceptate materialele propuse de asa-zisii
«auteurs de rechange», deoarece publicul cititor doreste
varietate în ceea ce priveste autorii si operele
lor. Însusindu-si sfatul, replica lui Hasdeu demonstreazã
cât de mult dorea savantul sã fie publicate în
revistã scrierile fiicei lui: „Un «auteur de
rechange» foarte important lipseste însã:
autorul Sandei (chiar Iulia - n.n. J.T.).
În privinta acelor „autori de schimb”, B.
P. Hasdeu tinea sã anunte familiei, în
special fiicei, venirea la revistã a lui Ion Ghica: „Revista
Nouã a cãpãtat un colaborator neasteptat,
care pãrãseste de tot Convorbirile, unde era
privit ca un stâlp. Un alt «auteur de rechange»:
bãtrânul Ion Ghica”. În numãrul
5 din 15 aprilie 1888 acesta începea publicarea „Amintirilor
din pribegia dupã 1848”. Ion Ghica, presedintele
Academiei Române, figureazã printre redactorii Revistei
Noi începând din 1891, alãturi de Dim. A. Sturdza,
Delavrancea, Th. D. Sperantia, G.I. Ionnescu-Gion, Victor
Bilciurescu, Ioan Bianu si Vasile Cosmovici. Remarcãm
prezenta în lista mentionatã a celor doi
mediumi ai lui B. P. Hasdeu, Sperantia si Cosmovici.
De altfel, parcurgând numele colaboratorilor revistei, constatãm
cã unii din acestia luau parte la experimentele spiritiste
organizate de B. P. Hasdeu (Lecca, Ioan Nenitescu, N. Rãdulescu-Niger,
dr. C. I. Istrati, N. Þincu, Victor Crãsescu, Zamfir
C Arbore - medium, de asemenea -, Artur Stavri s.a.)
Moartea Iuliei la 29 septembrie 1888 l-a îndepãrtat
pe savant de la preocupãrile legate de revistã. De
aparitia ei, se îngrijeau redactorii al cãror
numãr sporise prin venirea lui I. Bianu, G. I. Ionnescu-Gion
si Th. Sperantia. Începând de la numãrul
zece, amânat din cauza tristului eveniment, revista a cuprins
de-a lungul câtorva numere, consecutiv, poezii, gânduri
si prozã semnate de Iulia B. P. Hasdeu. Marea grijã
a savantului era aceea de a copia din caietele fiicei defuncte versurile
si proza acesteia pentru a le tipãri. Savantul a decis
imediat dupã moartea fiicei publicarea operei ei, scrise
în limba francezã. O demonstreazã chiar titlul
sub care apãrea în Revista Nouã primul buchet
de poeme: Quelques poesies tirees du recueil posthume de Julie B.P.
Hasdeu. (8) Numerele viitoare ale revistei au gãzduit alte
creatii lirice ale Iuliei, fie sub acelasi titlu, fie
sub acela de Quelques poesies et pensees posthumes. Nuvela Sanda,
scrisã în româneste, a vãzut lumina
tiparului tot aici. (9)
În paginile revistei, la un an de la moartea Iuliei, B. P.
Hasdeu semna studiul O introducere în istoria universalã,
retipãrit în memoria fiicei. Fusese scris si publicat
în 1874, într-un opuscul, el urmând a face parte
din tomul al doilea din Istoria criticã a românilor.
Acest volum nu a mai apãrut, în consecintã
studiul despre providenta în istorie, teoriile lui Wallace
si Darwin, gintile alese si liberul arbitru, a rãmas
aproape necunoscut.
Lectura frazelor introductive la studiul în cauzã aratã
cã savantul era la curent cu miscarea spiritistã
europeanã si americanã, redând aspecte
legate de numãrul si titlul publicatiilor izvorâte
din atari preocupãri, de reflectiile unor experimentatori
ca Victor Hugo, Paul Gibier si de atitudinea contemporanilor
strãini care, deseori, din combatanti ai spiritismului
se transformau în adeptii lui.
Din introducere retinem opinia lui B.P. Hasdeu cã „doctrina
spiritistã reprezintã crestinismul pur, adecã
cel mai respopit, asa cum rezultã el din zisele si
din faptele lui Crist, dându-se la o parte tot ce au adaus
mai târziu popii si papii”.
Reîntoarcerea la originile crestinismului se producea,
dupã savant, fãrã un reformator de tipul lui
Luther sau Calvin, ci putin câte putin în
constiinta omului ca urmare a unor fenomene accesibile
acestuia.
Amintind, în partea introductivã, de numele unor savanti
înclinati spre experimentarea fenomenelor neobisnuite,
B. P. Hasdeu afirma indirect importanta cercetãrii
lor. El însusi începea, în 1889, sã
facã experiente spiritiste.
Introducerii îi urmeazã studiul scris în 1874
despre rolul Providentei, selectia naturalã si
providentialã, natiunile alese, liberul arbitru.
Providenta îl ajutã pe individul responsabil
sã se înalte. Omul alege prin liberul arbitru,
binele, dacã este responsabil, sau rãul, în
lipsa responsabilitãtii, altfel spus, ridicarea sau
decãderea lui. Acestea fiind elementele de sustinere
a întregului studiu, autorul constata peste ani valabilitatea
lor în raport cu materialele strãine spiritiste, desi
în 1874, el nu avea nici o minimã cunostintã
despre asemenea lucruri. Într-adevãr, imediat dupã
moartea Iuliei, savantul comanda Cartea Spiritelor de Allan Kardec.
B. P. Hasdeu sublinia, în încheierea articolului, actiunea
selectivã a Providentei cu scopul înãltãrii
oamenilor pe scara unei perfectibilitãti indefinite.
Aici, savantul cita ipoteza lui Eugene Nus, din cartea Les grands
mysteres (1874), precum cã Providenta însãrcineazã
„misionari” pentru a facilita calea omului, un Christos
sau un Budha si totodatã alte spirite mari. Savantul
îsi însusise teoria lui Nus de vreme ce încheia
astfel: „Asa-numitele «epoca lui Pericle»,
«epoca lui August», «epoca lui Ludowic XIV»,
dacã le judecãm din punctul de vedere al lui Eugene
Nus, sunt niste colonii, niste regimente de misionari,
venite la timp din umanitãti superioare”.
Contributia lui Hasdeu în paginile Revistei Noi este
vizibilã în aproape toate domeniile atinse, cu exceptia
muzicii si a reproducerilor plastice. Varietatea temelor alese
de savant aratã unitatea ideii pe care a promovat-o, aceea
a vechimii si statorniciei poporului român în spatiul
carpato-danubiano-pontic.
Casa de editurã Neuschatz Der Dîmbovitza a publicat
în acel timp douã poezii culese de Elena Vãcãrescu,
„din gura poporului”, traduse în germanã
de regina Elisabeta, alias poeta Carmen Sylva. Notita bibliograficã
semnatã de savant în Revista Nouã (10) aducea
în luminã ideea cã cele douã poeme nu
apartin literaturii poporane cãci poporul nu iubea
„soldatul”, ci pe „haiduc”. Primul era „potiras”,
era un „cineva nedorit si neiubit”. Peste Carpati,
era numit „cãtanã” si inspira aceeasi
atitudine de respingere. Cu spiritu-i transant, B. P. Hasdeu
cataloga drept lingusealã gestul lui Neuschatz, cel
care pretindea a cunoaste poporul român „în
toate ale lui”. Astfel, el încheia într-o notã
de ironie, fãcându-1 pe Moise uituc, deoarece a omis
porunca de a nu lingusi, poruncã „foarte trebuincioasã
la Iordan ca si pe malurile Dunãrii”.
Studiile sale filologice sunt presãrate deseori cu remarci
care stârnesc hazul. Nu este o analizã monotonã,
fãcutã doar pentru un cunoscãtor al domeniului,
ci materialul devine atrãgãtor prin forma popularã
pe care o îmbracã. Un astfel de studiu este Morfolesc
(11), citit la Banchetul Societãtii Revista Nouã,
la 29 aprilie 1890. Alãturi de el ar putea sta si altele,
precum Sturlubatec si zãnatic (12) si Fakir si
fakin (13). Pe lângã amintitele studii, savantul semna
si altele publicate în diverse numere ale revistei: Cei
patru as în limba românã (14), Un element
femeiesc în limba românã, Statu-Palmã-Barbã-Cot
(16), Bucea si cãpãtânã (17)
(pornind de la o roatã desenatã de prietenul sãu,
Delavrancea).
Revista Nouã a fost periodicul în care filologul a
publicat Darea de seamã (18) cititã în sedinta
academicã din 19 martie 1893, prezentând fascicolul
întâi din tomul al treilea al dictionarului Etymologicum
Magnum Romaniae. În acea Dare de seamã, Hasdeu se arãta
optimist, tintind indirect spre mentorul Junimii, Titu Maiorescu:
„Lumea nu’mi apare prin ochilarii cei negri d’ai
lui Schopenhauer sau Leopardi, ci prin perspectiva progresului,
prin diorama evolutiunii universale”.
Un an mai târziu, Revista Nouã gãzduia un studiu
deosebit: Basmul (19), publicat si în paginile amintitului
dictionar. În acel timp, B. P. Hasdeu tinea cursul
de etno-psihologie, despre care Pericle Papahagi, student al Facultãtii
de Litere, scria cã „a avut natura si importanta
acelei ramure a literaturii poporane, pe care francezii o numesc
les pourquoi”. „Poporan” în acceptiunea
savantului era tot ceea ce apartinea poporului, spre deosebire
de „popular”, care se referea la ceva iubit în
popor.
Lazãr Sãineanu scria cã „B.P. Hasdeu
(...) are o mare analogie cu Ascoli ca lingvist”. Dupã
studentul lui Hasdeu, în Italia, un distins lingvist era G.
I. Ascoli, în Franta, Michel Breal, în Anglia,
Max Müller, iar în Statele Unite, W. D. Whitney. Revenind
la profesorul sãu, Sãineanu arãta principiile
dupã care B.P. Hasdeu îsi îndrepta cercetãrile,
si anume: tratarea istorico-etimologicã a vocabularului
unei limbi si armonia între istorie, psihologie si
filologie în orice lucrare lexicalã.
Interesante studii istorico-lingvistice a semnat Hasdeu în
Revista Nouã: Râul Arges, Târgul Arges,
Biserica Arges (20), studiu despre care scria Iuliilor cã
„l-ar face sã merite o casã acolo” (21),
Strat si substrat. Genealogia popoarelor balcanice (22), Cheile
Bacului (O zidãrie celticã în România)
(23), Notitã despre boierii Bãlãceni
(24), Viata la macedoromâni (25). Din studiul dedicat
Argesului, retinem ideea lui B.P. Hasdeu interesantã,
desi nu veridicã, cã, la început, acolo
s-a instalat o comunitate armeneascã, de unde vine numele
Arges. În Armenia, dupã afirmatia istoricului,
lângã lacul Van, exista un oras, Arges. Patru
au fost etapele istoriei Bisericii Arges: 1) Bisericã
armeneascã, 2) Mitropolia Ungro-Vlahiei, 3) mãnãstire,
4) episcopie. Trei au fost pânã la acel moment interventiile
asupra edificiului de cult: prima, în timpul lui Neagoe Basarab,
a doua sub Matei Basarab si ultima în vremea lui Carol
I. Atent la simbolistica heraldicã, savantul apropia imaginea
vulturului bicefal de echivalentul lingvistic armenesc al acestei
pãsãri, si anume „argis”. Cu sigurantã,
studiul despre Arges a fost scris sub influenta prieteniei
care-l lega pe B. P. Hasdeu de o distinsã figurã monahalã,
dupã cum scria, „singurul cãlugãr care
mi-e drag mie: pãrintele episcop Ghenadie Argesiul”
(26). Meritorie era aplecarea savantului cãtre originile
acestui loc încãrcat de spiritualitate, a cãror
cercetare reclama continuitate. „Calea cercetãrii e
deschisã”, scria, „fie numai cercetarea adevãrat
stiintificã, neîntunecatã prin simpatii
sau antipatii nationale, care nu stiu de-s bune în
politicã, dar în istorie sunt mai adesea proaste, totdeauna
un semn de copilãria mintii”. În privinta
baladei Mãnãstirii Argesului, arãta cã
exista similitudinea tematicã si la popoarele vecine:
sârbi, albanezi, neo-greci. Mesterul Manole nu era decât
„o curatã închipuire”.
Pentru rubrica Portrete, savantul evocã personalitãti
precum Costachi Stamati (27), Episcopul Melchisedec (28), Constantin
Kretulescu (29). Prezentarea meritelor lui Melchisedec, pe
numele adevãrat, Mihail Stefãnescu, în
stiintã urma dupã o succintã biografie,
savantul alegând momentele importante din viata acestuia.
Introducerea si încheierea articolului prezentau douã
aspecte observate de B. P. Hasdeu. Cel dintâi privea moartea
episcopului ignoratã de partide cãci „magistrul
în teologie nu fusese membrul nici unei formatiuni”.
Evident, filologul critica subtil atitudinea lipsitã de sensibilitate
a oamenilor politici la stingerea din viatã a celui
ce fusese „un bãrbat foarte remarcabil si un Român
neaos din mosi si strãmosi” (30).
Cel de-al doilea aspect se referea la raporturile savantului cu
episcopul, colegiale, în cadrul Academiei Române, si
atât. în ciuda antipatiei reciproce a celor doi (manifestate
de B. P. Hasdeu de-a lungul timpului), savantul a cinstit memoria
teologului fãrã exagerare, scriind despre calitãtile
si meritele sale, lãsând de-o parte defectele,
constient fiind cã si el are destule ca sã-l
facã „a se teme de sine însusi”. Putine
cuvinte cuprinde evocarea, dar când ele vin din partea unuia
care nu simpatiza personajul evocat, ci dimpotrivã, atunci,
desi putine, „trebuie sã aibã o greutate
cu atât mai vãditã”. Ca o concluzie, putem
opina cã B. P. Hasdeu aprecia lucrãrile compatriotilor
întru apãrarea românismului, lãsând
de-o parte resentimentele, orgoliul, prejudecãtile.
Portretul închinat lui Costachi Stamati înfãtisa
personalitatea unui poet „curat românesc al Basarabiei”,
care a creat versuri si prozã în limba-i maternã,
desi trãia într-o societate care nu citea româneste.
Prieten al tatãlui sãu, Costachi Stamati a fost vãzut
de B. P. Hasdeu deseori în compania acestuia „petrecând
împreunã serile în duiose amintiri despre fost-au-fost
al românilor” (31).
Nãscut într-o Basarabie româneascã, la
sfârsitul secolului al XVIII-lea, Costachi Stamati începuse
a se scoli la Iasi. Trãitor apoi într-o Basarabie
sub dominatie taristã, Stamati n-a încetat
a scrie în limba românã. Proza lui, scria Hasdeu,
„e slabã, deslegatã, prolixã”.
Chiar si unele poezii. Dar printre poeme sunt unele „în
care se rãsfrâng mai cu splendoare scânteile
focului sacru si-n favoarea cãrora se iartã multe”
(32). Finalul evocãrii aminteste cititorilor „cã
cei de la Revista Nouã nu sunt «critici-gândaci»,
ci critici-albine”. Critici care sunt datori „a distrage
crângurile cele fericite”, analizând opera unui
poet.
O notã bibliograficã interesantã semna B. P.
Hasdeu, sub titlul Louis Leger si slavii, prezentând
cartea semnatã de prietenul sãu francez, intitulatã
Russes et slaves, etudes politiques et litteraires. (33)
Savantul folosea orice situatie potrivitã pentru aruncarea
altor sãgeti împotriva Noii directii. Alãturi
de Lazãr Sãineanu si G.I. Ionnescu-Gion
semna Zacherlina publicatã mai întâi în
Revista Nouã, apoi într-o brosurã, sub
titlul Eine Trilogie, în care îi acuza pe Iacob Negruzzi
si Ioan Bogdan de a fi dat gir stiintific unor date
nefundamentate din punct de vedere istoric, prezente în cartea
lui W. Rudow, Geschichte des rumãnischen Schrifttums bis
zur Gegenwart.
Conferintele Noi în 1892 si Noi si voi, tinute
la Ateneu si tipãrite în Revista Nouã rãmân
mãrturii ale luptei duse de el împotriva lui Titu Maiorescu.
Cu prilejul primei conferinte, B. P. Hasdeu arãta cã
în Ateneu nu îndeplinea functiile de academician
si profesor, ci în acel loc-bisericã el era preot,
„preot în întelesul evanghelic al cuvântului”,
luând modelul plin de curaj al apostolilor lui Christos, care
n-aveau teamã de nimic. Observãm aici o rezonantã
a preocupãrilor sale de dupã moartea fiicei. Savantul
exprima ideea cunoasterii omului si natiunii pentru
ca individul si comunitatea din care face parte sã se
perfectioneze. În acest mod specia omeneascã
tindea spre perfectiune, în cei trei care au arãtat
„motorul progresului umanitãtii”, Christos,
Vico si Darwin, scria Hasdeu, „în aceste trei nume
se rezumã stiinta vietii”. Aplicând
teoria evolutiei asupra natiunii românesti,
B. P. Hasdeu o compara cu un copil renãscut din moartea ei
dupã o lungã agonie în epoca Fanariotilor.
Fiind copil, natiunea avea multe cusururi: se supãra
usor, se iubea pe sine, era nestatornicã, imita ce era
rãu. B. P. Hasdeu fãcea referire în discurs
la „moda de a ne servi de pesimism ca de o inefabilã
busolã a literaturii române întregi”. Dupã
o radiografie a României celei noi, B. P. Hasdeu arãta
nepotrivirea dintre statutul de natiune-copil, presupunând
încredere, optimism, si tristetea, blazarea generate
de o atitudine pesimistã promovatã de un strat subtire
superior al societãtii.
Cu ocazia celei de-a doua conferinte, B.P. Hasdeu reamintea
chiar la început, subiectul conferintei anterioare.
Natiunea românã a suferit si a murit, martirizatã
de Fanarioti, apoi a renãscut între 1821-1848,
pentru ca la 1866 sã fie botezatã si, firesc,
în 1892 sã priveascã încrezãtoare
viitorul, dar tot ca un copil. în discurs, B. P. Hasdeu ridica
problema reactiilor venite ca rãspuns la actiunea
sa anterioarã de conferentiar, din partea unui diplomat
bãtrân care vorbise ceea ce nu gândea si
din partea unuia mai tânãr care vorbise nechibzuind.
Era vorba de Alexandru Odobescu si Nicolae Petrascu. Cu
spiritu-i usor sarcastic, savantul îsi anunta
bucuria de a primi asemenea reactii menite a-1 informa despre
cine era afectat de ideile sale. Prin conferinta Noi si
Voi, „titlu curat pronominal”, B. P. Hasdeu redeschidea
subiectul curentului pesimist ce lovise grupul subtire din
jurul lui Maiorescu. „Noi” erau el si cei care
simpatizau cu orientarea plinã de optimism cãtre bine
si frumos, încrezãtori în Dumnezeu. „Voi”
erau pesimistii, aceia care vedeau totul ca fiind rãu,
incapabili sã iubeascã, urând „tocmai
ceea ce e mai aproape” de ei.
Douã portrete de pesimisti erau prezentate de Hasdeu:
Schopenhauer si Leopardi, tocmai pentru a împãrtãsi
auditoriului contrastele care le dominau personalitãtile,
slãbiciunile omenesti ce-ar fi trebuit sã tinã
adeptii departe de acestia.
Fãrã a-i rosti numele, savantul se referea la Titu
Maiorescu, prin aluzia la pesimistii care „se-ncearcã
cu dibãcie a multiplica pe Schopenhauer si Leopardi”.
Fiind în sãptãmâna Crãciunului,
B.P.Hasdeu îsi încheia conferinta cu exemplul
lui Christos, mediatorul întâlnirii dintre Dumnezeu
si om, model determinant pentru a ierta „pe Schopenhauer,
chiar pe Leopardi, chiar pe pedagogii cei miruiti de dânsii”,
cu conditia ca acei pedagogi „sã lase si
ei în pace natiunea româneascã”.
Desigur, aici se referea în primul rând la Titu Maiorescu.
Savantul a avut o atitudine intransigentã în raport
cu ceea ce considera a fi lipsit de valoare stiintificã
sau literarã, ori inadaptat la conditiile spatiului
si culturii românesti. Non-valoarea putea fi promovatã
cu usurintã, sub masca anonimatului, de aceea
condamna cu vehementã autorii anonimi în prima
sa Zacherlinã (34). Atent la aprecierile jurnalistilor
despre creatiile literare autohtone, B. P. Hasdeu scria în
Zacherlinele sale despre anonimatul care dimensiona monstruos meritele
condeierilor români si operele lor. Intitulate sugestiv
Zacherline, pamfletele erau menite a anihila „anonimii”
din redactiile ziarelor, autori de elogii exagerate, precum
praful numit Zacherlinã omora purecii si gâzele.
Astfel, considera directorul Revistei Noi, „osanalele anonime”
despre Gherea, „cel mai mare critic”, „cea mai
însemnatã figurã în literatura noastrã”,
Vlahutã, „cel mai mare poet”, Caragiale,
„cel mai mare dramaturg”, Anton Bacalbasa, „maestru”,
Traian Dimitrescu, dr. Urechia, „toti mari”, „nu
vor mai murdãri literatura românã”. Alexandru
Vlahutã, cel care fusese cândva apropiat lui
B.P. Hasdeu si care în 1891 s-a retras de la revistã,
va rãspunde acid în foiletoanele Zacherlinã
d-lui Hasdeu si Gherofobia d-lui Hasdeu (36). Cu întelepciune
i-a replicat cel cãtre care se îndreptau sãgetile
fostului redactor la Revista Nouã: „ nici nu-l urãsc,
nici nu-l iubesc, dar îl consider (...) e un cineva cu care
poti sã stai la vorbã” (37). Hasdeu nu-l
implicase pe Vlahutã, ci opinase doar pe seama prea
des repetatului adjectiv ,/nare”, uzitat de cãtre un
ziarist necunoscut în texte despre vreun poet sau romancier.
În numãrul sase din Revista Nouã, anul
al doilea de aparitie, B. P. Hasdeu semna necrologul Eminescu,
publicat apoi în volumul Sarcasm si ideal (38).
Originalitatea poeziei eminesciene, scria savantul, conferã
nemurire creatorului ei si operei lui, nãscute, fãrã
a uita, prin fire nevãzute legând idealul si realul.
Destinul lui Eminescu, tragic si sublim, 1-a miscat pe
semnatarul necrologului, care, prin cele scrise, fãcea demonstratia
cunoasterii zbuciumului în care se zbãtuse poetul,
între poezie - univers spiritual - si lipsurile-i materiale.
Acestea din urmã îl coborau din avântul poetic
în sumbra viatã de gazetar, fãrã
a-l încovoia în fata celor puternici, în
fata cãrora Eminescu nu a întins o „mânã
cersetoare” ci a fãcut dovada firii lui, una dintre
acele firi „semete, înalte, vrednice de solia
ce le-a dat-o Dumnezeirea”. Poetul va trãi prin poezia
sa, desi a murit nebun. Trebuia sã înnebuneascã
pentru a putea scãpa astfel de traiul mizer dus în
demnitatea-i ignoratã de „înteleptii”
care au uitat cã Iisus a spãlat picioarele sãracilor
si nu invers, care n-au înteles, si-au lãsat
sã înnebuneascã poetul. Lucrarea lor nu-i face
nemuritori. Poeziile lãsate eternizeazã însã
pe Eminescu.
Începând cu 1890, periodicul a gãzduit primele
studii spiritiste semnate de B. P. Hasdeu. Savantul scria la rubrica
Studie fisice asupra spiritului, douã interesante articole
(39), unul cuprinzând o analizã a materiei nimbice
si odice (Materia odicã si materia nimbicã),
iar al doilea, o demonstratie a superficialitãtii
cu care sunt tratate spiritismul si fotografia extra-retinalã
(Fourtier si fotografia extra-retinalã).
În primul studiu, savantul scria cã de aproape doi
ani realiza fotografii spiritiste si-si dãdea „osteneala
de a pãsi metodic”. Hasdeu citise lucrãri
ale epocii, precum: Traité de magnetisme a domnului Durville
(Paris, 1886), Compte-rendue de la Société de Biologie
a domnului Leuys (1893), Annales des Sciences psychiques de contele
Albert de Rochas d’Aiglun, directorul Scolii Politehnice
din Paris. De asemenea, cunostea „cercetãrile”
privitoare la descoperirea materiei odice de cãtre chimistul
baron de Richenbach care a arãtat cã din ochi, din
urechi, se rãspândesc raze, efluvii luminoase, iar
aureola sfintilor ar fi materia nimbicã.
Mesajele spiritiste au fost uneori punct de plecare în evocãri
ale unor personaje precum virgina Agnodica femeia-medic, Charlotta
Corday si altele, toate publicate în Revista Nouã.
Conform arhivei spiritiste, acestea erau nume purtate de „spiritul”
Iuliei în vietile anterioare.
Casa de editurã Socec & Comp. a devenit noul administrator
al revistei începând cu anul 1894, când publicatia
se zbãtea în pragul falimentului. B. P. Hasdeu întelegând
dramatica situatie, fusese nevoit sã accepte preluarea
periodicului de cãtre Socec, dar nici în aceste conditii
lucrurile nu s-au rezolvat. Astfel, în 1895, la început
de toamnã (40), se încheia viata uneia dintre
cele mai frumoase reviste de culturã românesti
de la sfârsitul secolului al XIX-lea.
Un fapt curios este acela cã secretarul Revistei Noi, C.
Ghionis, dupã ce într-o scrisoare în limba francezã,
expediatã din Bucuresti la 1 iulie 1896, se plângea
lui B. P. Hasdeu de situatia materialã criticã,
solicitându-i un împrumut 100 de franci, îi scria
o altã depesã, cerându-i 100 de franci
pentru a completa suma necesarã scoaterii de sub tipar a
unui numãr al Revistei Noi la Tipografia Carol Gobl (41).
______________
* Extras din vol. Jenica Tabacu, Amurgul demiurgului. Ultimii ani
de viatã ai lui B. P. Hasdeu, Editura Saeculum Visual,
Col. Sinteze, Bucuresti, 2007, p. 13-26
(1) B. P. Hasdeu, Un cuvânt înainte, în Revista
Nouã, I, nr.1, 15 decembrie 1887, p.1.
(2) Documente si manuscrise literare, III, Corespondenta B.
P. Hasdeu - Iulia Hasdeu, editie publicatã, adnotatã
si comentatã de Paul Cornea, Elena Piru, Roxanai Sorescu,
cu un studiu introductiv de Paul Cornea, Editura Academiei Române,
Bucuresti, 1976, p. 364.
(3) Ibidem, p. 370.
(4) B. P. Hasdeu, Scrisoare cãtrã Gheorghe din Moldova,
în Revista Nouã, I, nr. 3, 15 februarie 1888, p. 82.
(5) Barbu Stefãnescu Delavrancea, Petre Ispirescu, în
Revista Nouã, I, nr. 3, 15 februarie 1888, p. 86.
(6) B. P. Hasdeu, Costache Stamati, în Revista Nouã,
I, nr. 6, 15 mai 1888, p. 210-211.
(7) Victor Bilciurescu, Cenacluri literare si artistice. Istoricul
cercului literar si Mistic de la „Revista Nouã”.
1887-1895, în vol. Bucuresti si bucuresteni
de ieri si de azi, Editura Universul, Bucuresti, 1945,
p. 260.
(8) Revista Nouã, I, nr. 10, 15 octombrie 1888, p. 363 -
375.
(9) Iulia Hasdeu, Sanda, în Revista Nouã, II, nr. 4,
15 aprilie 1889, p. 132-138
(10) B. P. Hasdeu, Notite bibliografice, în Revista
Nouã, II, nr. 5, 15 mai 1889, p. 200.
(11) B. P. Hasdeu, Morfolesc, în Revista Nouã, III,
nr. 2, 15 mai 1890, p.47-51.
(12) B. P. Hasdeu, Sturlubatec si zanatec, în Revista
Nouã, III, nr. 9-10, decembrie 1890 si ianuarie 1891,
p. 389-390.
(13) B. P. Hasdeu, Fakir si Fakin, în Revista Nouã,
V, nr. 3 - 4, 15 iunie – 15 iulie 1892, p. 156-157.
(14) B. P. Hasdeu, Cei patru as în limba românã,
în Revista Nouã, III, nr. 9 - 10, decembrie 1890 si
ianuarie 1891, p. 331 - 339.
(15) B. P. Hasdeu, Un element femeiesc în limba românã,
în Revista Nouã, V, nr. 8 - 9, 15 noiembrie - 15 decembrie
1892, p. 287 - 293.
(16) B. P. Hasdeu, Statu-Palmã-Barbã-Cot, în
Revista Nouã, VII, nr. 8-9, mai 1895, p. 301-305.
(17) B. P. Hasdeu, Bucea si Cãpetînã,
în Revista Nouã, I, nr. 2, 15 ianuarie 1888, p. 41-45.
(18) B. P. Hasdeu, „Etymologicum Magnum Romaniae”, tomul
III, fãscioara 1. Dare de seamã, în Revista
Nouã, V, nr. 11 - 12, februarie - martie 1893, p.413 - 424.
(19) B.P. Hasdeu, Basmul, în Revista Nouã, VII, nr.10,
iulie 1895, p. 369 - 390.
(20) B. P. Hasdeu, Râul Arges, Târgul Arges,
Biserica Arges, în Revista Nouã, I, nr. 4, 15
martie 1888, p. 121 - 128.
(21) B. P. Hasdeu a dorit sã cumpere un teren la Curtea de
Arges si a fãcut demersuri în acest sens,
dar ulterior a abandonat ideea. Mai târziu, în 1893,
a achizitionat un loc la Câmpina, unde a construit Castelul
«Julia Hasdeu» si a trãit între anii
1897- 1907.
(22) B. P. Hasdeu, Strat si substrat. Genealogia popoarelor
balcanice, în Revista Nouã, V, nr. 1 -2, 15 aprilie
- 15 mai 1892, p. 5 - 27.
(23) B. P. Hasdeu, Cheile Bacului (O zidãrie celticã
în România), în Revista Nouã, VII, nr.
6, martie 1895, p. 205 - 217.
(24) B. P. Hasdeu, Notitã despre boierii Bãlãceni,
în Revista Nouã, VII, nr. 10 - II, iulie-august 1895,
p. 413-419.
(25) B. P. Hasdeu, Viata la macedo-români, în
Revista Nouã, VI, nr. 3 - 4, 15 august- 15 septembrie 1894,
p. 157- 159.
(26) B. P. Hasdeu, Râul Arges, Târgul Arges,
Biserica Arges, în Revista Nouã, I, nr. 4, 15
martie 1888, p. 126.
(31) B. P. Hasdeu, Costachi Stamati, în Revista Nouã,
I, nr. 6, 15 mai 1888, p. 210.
(32) B. P. Hasdeu, Costachi Stamati, în Revista Nouã,
I, nr. 6, 15 mai 1888 p. 215.
(33) B. P. Hasdeu, Notite bibliografice, în Revista
Nouã, III, nr. 3. 15 iunie 1890, p. 119-120.
(34) B. P. Hasdeu, Zacherlinã, în Revista Nouã,
VI, nr. 6, 15 noiembrie 1893, p. 240.
(35) Alexandru Vlahutã, Zacherlina d-lui Hasdeu, în
Vieata, I, nr.7, 9 ianuarie 1894, p. 1-2.
(36) Alexandru Vlahutã, Gherofobia d-lui Hasdeu, în
Vieata, I, nr.8, 16 ianuarie 1894, p. 1-2.
(37) B. P. Hasdeu, Zacherlinã nr.2, în Revista Nouã,
VI, nr. 7, 15 decembrie 1893, p. 278.
(38) B. P. Hasdeu, Sarcasm si ideal. 1887 - 1896. Ultimii nouã
ani de literaturã, Socecu & Cie, Bucuresti, 1897,
p. 213 - 214.
(39) B. P. Hasdeu, Studie fisice asupra spiritului. Materia odicã
si materia nimbicã, în Revista Nouã, VII,
nr. 2, noiembrie 1894, p. 47 - 58; Studie fisice asupra spiritului.
Fourtier si fotografia extra-retinalã, în Revista
Nouã, VI, nr. 11 -12, aprilie - mai 1894, p.406 - 418.
(40) Nu este cert dacã numãrul din octombrie a apãrut,
dar la faptul cã el se aflã în lucru se face
referire într-o adresã din partea Stabiimentului Grafic
I. V. Socec.
(41) A.D., D.A.I.C., Fond B. P. Hasdeu, vol. XVI, f. 73, doc. 745,
cf. vol. B. p. Hasdeu, Corespondentã ineditã,
Editie criticã îngrijitã de I. Oprisan,
Editura Vestala, Bucuresti, 2005, p. 151.
