Don Quijote, spectatorul

Note III

Viorel Cernica

Din când în când, Don Quijote priveste. Spre cei din jur sau cãtre înãltimi. Priveste si cãtre sine, ca si cum si-ar descoperi viata asemenea unei tulpini de nalbã ascunse printre flori; nu si-ar trãi-o, ci si-ar descoperi-o: moale, rece, dominatã de bucurii filiale si nepotiste, monocolorã. Când priveste, Don Quijote este asemãnãtor lui Sancho Panza: are chiar înãltimea acestuia, pare mic de staturã si gras; în plus, vrea sã aibã insula sa. Pe de altã parte, pare a-si arunca privirile de sus, de undeva de pe verticala priceperii vietii: nu piere de tot nobletea din sufletul lui; este asemenea unui fante care îsi farmecã ciracii cu povesti despre aventurile sale. E drept, Don Quijote este sfãtos si se aratã mai degrabã a fi un învãtãtor al alchimiei, aflat în functiune. Totusi, nu rosteste maxime, ceea ce înseamnã cã este putin mai înalt decât scutierul sãu; formulele care blocheazã mintea sunt, fãrã încetare, strãine de spiritul lui: asadar, si atunci când dã lectii de transmutare a unui sine mic într-unul la fel (poate, ceva mai curat); mai cu seamã atunci. Se-ntelege, sunt de viatã lectiile sale: cum sã înfrunti dusmanul, cum sã-ti folosesti armele pe care le ai asupra ta, cum trebuie sã-ti învingi sentimentul bucuriei unei victorii si al împlinirii prin bucuria victoriei. Când face pe învãtãtorul, este asemenea oricãrui învãtãtor: lipsit de viatã, povestind viata (altora), renuntând la propria viatã, depãrtându-se de ea pentru a o „vorbi”, a o nara, a o rãsufla, adicã a o scoate în afarã, cum scoti aerul din piept; poemul vietii, rapsodia vietii, albul imaculat al vietii, viata catifelatã etc.: ele îi constituie viata si pretextul lectiilor lui fãrã formule panzaiste.
Mâinile sale – priviti-le! – sunt delicate, miscãrile lor controlate: ratiunea respirã în toti porii fiintei sale, a lui Don Quijote, nobilul. Este spectator tocmai atunci când îl învatã câte ceva pe Sancho Panza, explicându-i îndelung, argumentându-i atent, exemplificându-i potrivit; atunci este si nobil; doar atât, nobil, nu un nobil cavaler rãtãcitor. I se vãd nervurile gândului, albãstrimea cugetãrii, chiar verdele crud al rostirii sacadate, asa cum cere canonul oricãrei învãtãturi.
Chiar si în aceste momente, Don Quijote este Stãpânul; dãruieste din avutul sãu celor care sunt sub el. Acum, lui Sancho; apoi, nobililor pe care îi întâlneste în calea sa, oameni total depãsiti de conditia cavalerului, dar atrasi de „nebunia” nobilului Don Quijote si atenti, din nepricepere a rostului lucrurilor „mari”, la toate vorbele fãrã noimã ale nobilului închipuit. Sã fie, tocmai el, stãpânul acelor nobili care se prind în jocul sãu, întãrâtându-l? Nu-i sunt ei mai presus, prin abilitatea cu care îl prind în cursã pe cavaler, apoi pe Sancho, cãruia îi dau – pentru mult prea scurt timp – insula promisã? Este stãpânul tuturor; chiar si al „nobilului” învãtat „de Salamanca”, al preotului, al nepoatei: al tuturor. Si chiar în final, când îi vin mintile la cap, când plânge, este Stãpân. El face regulile jocului si rosturile vietii celorlalti care se miscã în jurul sãu.
Spectatorul Don Quijote, stãpân peste toti. Nu este cale de iesire din conditia stãpânitorului, pentru cã el reînvie în fiecare clipã, pentru cã se în-fiinteazã pe sine în nobilul cavaler rãtãcitor într-un continuu care este de-a dreptul infernal pentru noi si pentru cei de lângã el, stãpânitii. Spectator fiind, se odihneste; dar nu lâncezeste. A stãpâni înseamnã a dãinui. Iar Don Quijote dãinuieste; asemenea lui Dumnezeu. Nu doar în spatiul romanesc, ci aici, lângã noi. De aceea îl putem vedea oricând, chiar dacã nu prea stim cu cine avem de-a face. Sã nu fim înselati de chipul sub care l-a asezat un scriitor. De altminteri, cine este acesta? Nu este el, cumva, însusi spectatorul, adicã Don Quijote, odihnindu-se?
Si dincolo de toate acestea, neclintit, Stãpânul
Si dincolo de Stãpân, cuprinzându-l, viata. Viatã de spectator!, veti spune (?!).

Spectator pe scãrile unui spital

Întrebarea eternã: de ce? pierdutã-n mãnunchiuri
de obsesii: stiu eu!
cunosc! soiul ales al grãuntelor-cuvinte si
al mãrgãritarelor minuscule
desirate pe platoul cimentuit pe o frunzã de salcâm
adevãrul salcâmului suisul lui alb primãvara la sfârsit de mai
prin negurile de adevãruri patrupede si erori ceruite
urechile descleiate ale viei pierzându-si lacrimile sãrate printre
tulpini de nalbe
si adevãrul ei sculptat pe un pas grãbit pe un pas uitat

Orientarea era bunã ritmul din hohotul sângelui
mãsurat
toate aparatele indicau deplasare normalã
se apropia spitalul cu halatele albe peste
mansetele lui decolorate
de ploi
cu medicii ziditi pe treptele scãrilor ce urcau
coborau mecanic

Întrebarea eternã pusã din nou m-a aruncat în afara
coarnelor timpului
veselia umplea cerul siniliu si curtea nehotãrâtã
în mijlocul cãreia un copac sonor îsi muia coapsele
într-o groapã buzatã deschisã ritmat cãtre soare
este vremea de îmblânzit amiaza mi-a soptit cavalerul
din copaci
în iarbã – de un verde crud – galbenul jucãus din cãldurã schia

Întâi am vãzut bidiviii sângerii
ai serii medicii spitalului se dezmortiserã si trãiau
mecanic în ritmul scãrilor rulante
urmãreau cu ochii întredeschisi
cum pãtrundeau vestile despre dezmortirea lor
în mãruntaielele neasfintite încã din inima mea
si în ropotul de aplauze adresate medicilor mecanici
sângele întrebãrii eterne se-nchega-n mãnunchiuri de obsesii

Dar au pierit
bidiviii si medicii mecanici si cei dezmortiti si au apãrut
cei adevãrati erau împãrtiti în douã grupe: schiorii si cavalerii
schiorii si-au îmblânzit cãldura si au pierit de
propriul lor neastâmpãr
cavalerii si-au golit copacii de fructe si s-au pierdut în râurile
locului
stãpânii s-au întors la sfârsit ei erau medicii adevãrati din spital
albi bãrbosi cu burta prinsã în cureaua simptomelor

În umbra nesfârsitã din adevãrurile patrupede mecanici bãrbosi
cu simptome amestecate îsi instalau o umbrã de adevãr
din adevãrul lor tot patruped
amiaza decola lângã ei si pielea le înflorea si ei prindeau
de veste cã în curtea spitalului medicii s-au unit cu pacientii si
s-au aruncat pe valuri de cãldurã în vaduri de culturã de melci cu
douã capete
asemenea coarnelor timpului
asa s-a sfârsit prima mea zi de lucru la un serviciu de postã
electronicã

Trecuse de mult înfãtisarea acelei zile
amintirea ei se-ntuneca frunze obeze cãzute fãrã rost
din semnul neajutorat prins pe acea zi
pierdut printre ofertele zornãitoare aduse de amiazã
de seara ruinatã ce nu voia sã pãstreze amintirea zilei
întrebarea eternã
nepusã încã
înspãimântãtor de falsã în aceastã amiazã ce refuza
se se treacã
prea încãpãtoare pentru tot felul de întâmplãri minuscule cu
întrebarea eternã pierdutã printre rãspunsuri necerute
si semnul gol
neluat de nimeni în seamã înaltul edificiu din cãutarea mea
ruinat

Mã aruncasem
pentru a câta oarã?
în amiaza toridã din timpul altui om
asteptam sã se topeascã mãnunchiurile de obsesii
ce-mi populau
creierul
asteptam ca fiica amiezii sã mã cheme în înserarea
rosiaticã din inima micã ascunsã în timpul ei

si n-a venit
medicii mecanici reapar
pe scãrile rulante ale spitalului
cornul lunii strãluceste sub dogoarea inelului jupiterian
saturnaliile se înspatiazã dincolo de timpul meu
înspre clipa din preajma ta pe care ai culcat-o iar la pãmânt
pentru a-mi demonstra frigiditatea serii a noctambulilor
a meselor pe care se aseazã corpurile neînsufletite ale zilelor
cu tot cu lumina lor

iatã lumina e trecãtoare
nefiresc de smolitã la apus
negândit de mutã pierdutã în întunericul ei mecanic
printre medici

iar spectatorul le suportã pe toate
încins în scaunul sãu cambrat
mecanic
asezat pe scãrile unui spital