Descoperind lumea pentru a o povesti

Cãlãtoria reprezintã unul din marile idealuri ale oamenilor. Întrebati la întâmplare zece oameni dacã ar dori sã cãlãtoreascã si, mai mult ca sigur, opt-nouã vor rãspunde afirmativ. Însã, dintre acestia doar foarte putini ar avea si curajul sã plece, ceilalti justificând-si imposibilitatea mai ales prin lipsa mijloacelor financiare. Printre putinii care au îndrãznit sã plece, indiferent de mijloacele financiare, s-a numãrat si Nicolas Bouvier. Elvetian francofon, s-a nãscut în 1929, în comuna Grand-Lancy, din apropierea Genevei, într-o familie protestantã care punea mare pret pe culturã, tatãl sãu fiind librar. În copilãrie a devorat cu lãcomie cãrtile de cãlãtorie si aventuri ale unor scriitori celebri, precum Jules Vernes, Stevenson, Jack London sau Fenimore Cooper. În timpul studiilor superioare la Universitatea din Geneva, în cadrul Facultãtii de Litere si Drept, a fãcut câteva scurte expeditii în zone apropiate Genevei, precum Toscana, Burgundia, Provence, Flandra. În vara anului 1953, fãrã a mai astepta rezultatele examenului de licentã, a plecat împreunã cu prietenul sau Thierry Vernet, la bordul unui mic autovehicul marca Fiat Toppolino, spre Rãsãrit. Traseul cãlãtoriei lor este impresionant. Din Iugoslavia titoistã, cei doi prieteni au trecut prin Grecia, au traversat Turcia, ajungând în Iran, tarã pe care au parcurs-o de la un capãt la celãlalt, rãmânând o scurtã perioadã la Quetta, în Pakistan, unde cei doi s-au despãrtit, Vernet preferând avionul. Solitudinea nu l-a descurajat pe Bouvier, care a descoperit Afganistanul, o tarã prea putin cunoscutã în acea perioadã, în care accesul occidentalilor fusese restrictionat pânã cu câtiva ani înaintea drumului lui Nicolas Bouvier. Acest lung traseu a fost prezentat în cartea care l-a fãcut cunoscut, L’usage du monde, apãrutã în anul 1963. Cãlãtoria sa nu s-a sfârsit în Afganistan, el traversând subcontinentul indian, ajungând în Ceylon (Sri Lanka), unde a rãmas sapte luni. Experienta trãitã în aceastã insulã magicã a fost rememoratã, dupã aproape treizeci de ani, în cartea „Le poisson-scorpion” (1982). Din Ceylon, Bouvier a plecat în Japonia, unde a trãit în perioada 1955-56. Si-a descris observatiile în „Chronique japonais.” De altfel, întreaga sa viata a fost o mare cãlãtorie. Bouvet si-a început ultima sa mare aventurã în februarie 1998. Cancerul i-a grãbit plecarea....
Volum „L’usage du monde” a fost recent tradus si publicat de cãtre Editura Humanitas.(1) Nicolas Bouvet propune în cartea sa vechea modalitate de a cãlãtori, înaintea organizãrii turismului industrial, de mase, aflat în totalã contradictie cu aceasta. Slow motion versus fast motion. Avantajul cãlãtorului de rit vechi era cã nu se grãbea. Avea rãbdare sã descopere o lume. Autorul repetã de multe ori aceastã idee: „mergem fãrã grabã”, „nu e nici o grabã, masina nu poate înainta cu mai mult de 30 km la orã din cauza drumurilor grele, dar nici nu avem un termen-limitã – apoi nu avem nici o grabã si este o plãcere sã înaintãm alene, dimineata, cu capota lãsatã”. Cartea aduce un adevãrat elogiu cãlãtoriei tihnite si nu celei contra-cronometru atât de precis stabilitã în programele turistice. „Aici, cea mai bunã metodã de a nu pierde timpul e sã faci lucrurile pe îndelete.” În mare parte, materia cãrtii este formatã din descoperirea Asiei, o lume care nu era deschisã, precum în zilele noastre, o Asie destul de sãlbaticã, în ciuda numeroaselor sale civilizatii strãvechi pe care autorul nu ezitã sã le aminteascã, cãci Bouvet nu era un necunoscãtor într-ale istoriei. Deducem din lectura cãrtii cã cei doi prieteni nu au avut multi bani la începutul cãlãtoriei pentru a întreprinde acest impresionant traseu, cum ar fi fãcut-o niste occidentali obisnuiti, de aceea au fost fortati sã munceascã în mediul local pentru a se putea întretine si demara urmãtoarea etapã a cãlãtoriei. Bouvet încerca sã-si publice articolele în presa localã, dacã aceasta exista, iar Vernet sã-si vândã desenele sau tablourile. Cãlãtoria lor este una initiaticã, atât pentru a descoperi noi oameni si peisaje, dar si de formare, adaptare la rigoarea unor conditii complet necunoscute si atipice pentru un occidental. De altfel, titlul original al cãrtii, L’usage du monde, chiar aceasta presupune: învãtarea modalitãtii de functionare a lumii, dar si a unor lumi bine individualizate.
Remarcãm, în cartea scrisã de Nicolas Bouvet, un acut simt al observatiei, bine împletit cu simtul umorului, dar si o finã artã portretisticã. Un program american de dezvoltare a tãrilor subdezvoltate, dar aliate finanta construirea într-un sat sãrac din Iran a unei scoli. Lupta împotriva comunismului o impunea. Intereseazã însã aceastã scoalã pe cineva? Dimpotrivã, ridicã suspiciuni. Americanii asigurau terenul, materialele de constructie si proiectarea. Sãtenii iranieni trebuiau sã ofere doar forta de muncã, oricum excedentarã. „Lunile treceau. Materialele se evaporau în chip misterios. Scoala nu era construitã. Nu era doritã. Darul era refuzat. Dar sãtenii? Înainte de orice, sunt bãnuitori, adulmecã o capcanã, îi suspecteazã pe acesti strãini, care vor sã-i punã la treabã, cã urmãresc un tel ascuns. Mizeria i-a fãcut vicleni si se gândesc cã, sabotând instructiunile, vor dejuca, poate, planurile pe care nu le-au putut ghici. În al doilea rând aceastã scoalã nu-i intereseazã. Nu înteleg ce avantaj le-ar aduce.” Situatia este destul de asemãnãtoare cu ceea ce s-a întâmplat în satele românesti atât în cazul accesãrii celebrelor fonduri europene dar si, recent, în timpul inundatiilor din anul 2006 când militarii si jandarmii români, în multe cazuri, au fost lãsati singuri sã protejeze satele, o bunã parte din tãrani dovedindu-si spiritul comunitar la birtul central.
Autorul îsi pune în numeroase ocazii o întrebare simplã dar profundã: de ce am plecat? „Meritul unei cãlãtorii este cã, înainte de a împodobi viata, o simplificã” „ Cãlãtoria îti oferã ocazii sã te dezmortesti, dar nu- cum credeam- sã gãsesti libertatea. Ea opereazã mai curând un soi de reducere: lipsit de cadrul obisnuit, despuiat de obiceiurile lui ca de un ambalaj voluminos, cãlãtorul se vede redus la proportii mai umile. Dar si mai deschis pentru curiozitate, intuitie, pentru iubire la prima vedere.”„Cãlãtoria, ca o spiralã, înainta revenind mereu de la sine. Ne chema. Nu trebuia decât sã-i rãspundem.” Iar Bouvet asta a fãcut toatã viata, a rãspuns acestei chemãri. Spiritul protestant în care a fost crescut Bouvet la marginea Genevei impunea ca „în anumite situatii, lipsa strictului necesar stimuleazã pofta pentru esential.”
Umorul scriitorului elevetian pigmenteazã potrivit compozitia cãrtii. „As fi putut trãi mult timp fãrã sã stiu mare lucru despre urã. Azi însã urãsc mustele. E suficient sã mã gândesc la ele ca sã-mi dea lacrimile. O viatã consacratã distrugerii lor mi se pare un destin admirabil. A mustelor din Asia, se întelege. Musca din Europa se plimbã pe geamuri, pe dulciuri, prin umbra coridoarelor. Uneori se rãtãceste chiar si pe o floare. În Asia, stimulatã de abundenta stârvurilor si de resemnarea celor vii, obrãznicia mustelor este sinistrã. Rezistentã, tenace, tandãrã dintr-un material abominabil, se trezeste în zori si lumea-i apartine.”
Sfârsitul cãrtii (dar nu si al drumului) aduce concluzia ideii de cãlãtorie în sine si a efectelor pe care aceasta le poate produce în sufletul cãlãtorului „ În ziua aceea, am crezut cã detin ceva, un adevãr care-mi va schimba viata. Însã nimic de aceastã naturã nu e dobândit pentru totdeauna. Lumea trece prin noi ca o apã si pentru o vreme ne împrumutã aparenta ei. Apoi se retrage si ne lasã în fata vidul pe care-l purtãm în noi, în fata acestui soi de incapacitate capitalã a sufletului pe care trebuie s-o suportãm, s-o înfruntãm si care, paradoxal, e poate resortul nostru cel mai sigur.”

Codrut Constantinescu

(1) Nicolas Bouvier- “Rostul lumii. Jurnalul unei cãlãtorii”. Cu desene de Thierry Vernet, traducerea Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 2007