Imaginarul poetic postmodern
Virgil Diaconu
Viziunea poeticã
Gândirea artisticã este creatoarea
artelor, a operelor artistice: a poeziei, prozei, muzicii, picturii
etc. De fapt, existã o gândire artisticã de
tip poetic, romanesc, muzical, pictural etc., fiecare cu fiinta
ei specificã, cu limbajul, normele si procedeele specifice,
pe care le vom regãsi, concret, în operele pe care
tipurile de gândire le creeazã. Existã, asadar,
tot atâtea forme/tipuri de gândire artisticã
câte arte sunt.
Cu privire la poezie, vom spune cã ea este creatia
gândirii poetice, asadar a gândirii care îsi
manifestã creator cele trei dimensiuni constitutive: dimensiunea
liricã, dimensiunea imaginarã (vizionarã),
dimensiunea artisticã (stilisticã). Aceste dimensiuni
ale gândirii devin totodatã dimensiunile poeziei –
liricul, vizionarul (imaginatia), artisticul (arta poeticã,
stilul) – si ele constituie, definesc, în fond,
poezia. Vom cerceta, mai jos, dimensiunea imaginarã a poeziei.
Poezia ca viziune asupra existentei
Poezia s-a apropiat întotdeauna de viata noastrã
si a lumii, asadar de ceea ce, în mare, numim referentul
poeziei. Cu acest obiect, tratat în diferite moduri de imaginatia
poeticã, poezia se constituie ca viziune poeticã asupra
referentului, a existentei.
„Afirm cã trebuie sã fii vizionar, sã
te faci vizionar“ – spune Rimbaud în scrisoarea
cãtre Paul Demeny (6), la 1871 –, iar noi trebuie sã
întelegem cã „trebuie sã fii vizionar,
sã te faci vizionar“ pentru cã tocmai gândirea
vizionarã, imaginarã are capacitatea de a crea lumi
de facturã poeticã. Lumile acestea create de imaginatie
sunt întotdeauna mai apropiate ori mai depãrtate de
lumea realã, de referent. Concret, imaginatia (viziunea)
poeticã creeazã fie o lume „mimeticã”,
fie una spiritualã, fie una fictionalã.
1) Imaginatia poeticã poate sã creeze o lume
destul de apropiatã de realitatea exterioarã. Imaginatia
aproape cã reprezintã realitatea – natura, viata
de zi cu zi, epoca contemporanã, existenta. Ea pare
cã produce prin cuvânt lumea „asa cum este
ea“, asa cum o percepe constiinta comunã,
deci mimetic. Aceasta este imaginatia sau viziunea „mimeticã”.
Imaginatia mimeticã prezintã o lume pe care
lectorul are impresia cã o cunoaste dinaintea actului
lecturii; o lume care nu e modificatã prea mult de imaginatia
poetului.
2) Imaginatia poeticã poate sã creeze o lume
ce transformã si îmbogãteste
realitatea, o lume ce supune realitatea propriilor perspective si
fantasme, propriilor idei si atitudini: imaginatia poeticã
spiritualizeazã existenta. În acest caz vorbim
despre imaginatia sau viziunea spiritualã. Pregnantã
pentru lectorul acestei poezii nu este lumea pe care el o recunoaste,
ci viziunea pe care o are poetul asupra acestei lumi.
3) În fine, imaginatia poeticã poate sã
creeze o lume „a ei“, ce ne lasã impresia cã
înlocuieste lumea, realitatea cu propriile nãscociri,
fictiuni, fantasme, construind fie o lume a eu-lui poetic,
a prefacerilor si metamorfozelor sale cu totul stranii, nefiresti,
fie o lume a cãrei existentã pare a fi imposibilã,
„inumanã“. Aceasta este imaginatia sau
viziunea fictional-„dictatorialã”.
Între cele trei viziuni, specific poeticã este viziunea
spiritualã, celelalte douã putând fi considerate
drept abateri de la acesta. Dar atunci când abaterile fãptuite
de viziunea „mimeticã” si de viziunea fictional-„dictatorialã”
sunt împinse pânã la limitã – mimetism
absolut si fictiune absolutã, dictatorialã
– ele pierd deopotrivã poezia. Mimetismul absolut,
copierea realitãtii (poezia hiperrealistã, autenticistã)
si fictiunea absolutã, înlocuirea realitãtii,
derealizarea care cade în incoerentã si
obscuritate (poezia absurdului si poezia suprarealistã,
de pildã) lichideazã deopotrivã poezia.
Revenind, vom observa cã una si aceeasi viziune
poeticã se manifestã sub trei forme: ca viziune „mimeticã“
sau „reproductivã“, ca viziune spiritualã
si, în fine, ca viziune fictional-„dictatorialã”.
Cele trei forme (de manifestare) ale imaginatiei (viziunii)
sunt, de fapt, tipuri de imaginatie, de viziune poeticã.
Imaginatia (viziunea) poeticã este tricefalã
si ea produce, în consecintã, o poezie tricefalã
– poezia „mimeticã“, poezia spiritualã
si poezia fictionalã.
Cele trei tipuri de poezie nu sunt, în primul rând,
creatia unui poet sau altul, a unei generatii sau a
unui curent literar, ci opera facultãtii noastre universale
de a gândi (imagina) poetic: sunt opera tipurilor de viziune
poeticã. Desi suntem creatori individuali, puternic
personalizati, noi creãm, cu si (mai ales) fãrã
voia noastrã, în cele trei tipologii ale imaginarului.
Existã, asadar, în fiecare poet o predispozitie
formal-tipologicã a viziunii, a facultãtii de
a imagina care face ca imaginatia lui sã se manifeste
într-una dintre cele trei forme, iar poetul sã fie
original evoluând într-una din ele.
Poezia „mimeticã”, spiritualã si
fictionalã aratã cã nu existã
o singurã poezie (post)modernã, ci trei tipuri (vizionare)
de poezie (post)modernã. Poezia liricã modernã
nu are unul, ci trei orizonturi vizionare.
Poezia este nãscutã, structuratã si condusã
de imaginatia poeticã. Poezia, marea poezie este în
mod fundamental viziune, imaginatie, este viziunea întreitã,
tensionatã si sugestivã a poetului asupra adevãrurilor
si misterelor noastre profunde, a existentei, a raporturilor
noastre cu ceilalti si cu universul.
 Florin
Dochia
Se încheie tranzitia?
Pare cã tema acestui colocviu - inspiratã
de o convorbire liberã cu câtiva prieteni, la
o adunare scriitoriceascã - a speriat prin „dificultatea”
ei, prin posibila complexitate a unei abordãri serioase si
profunde - „Ãsta e subiect de tezã de doctorat!
- a rãspuns Adrian Alui Gheorghe -, dar se cuvine sã
precizez de la bun început cã nici nu s-a propus epuizarea
ei, ci doar un fel de „peripatetizare” într-o
grãdinã virtualã, dupã ce fenomenul
s-a stabilizat cât de cât… Sau nu s-a stabilizat???
Poate cã, astfel, s-ar lumina oarecum sensul întâmplãrilor
din ultimii ani în poezia româneascã, întâmplãri
deloc plictisitoare, banale, comode si cu atât mai incitante.
Nu stiu cât as risca socotind cã, dupã
mult discutatele pusee postmoderniste, nimic nu mai este la fel
în viata poeziei autohtone. De fapt, „revolutia”,
se recunoaste aproape unanim, a început cu pionierii
optzecisti; de fapt, anuntul fusese fãcut cu mult
înainte, de inovatorul Nichita Stãnescu. „Dar
radicalismul sãu a fost unul pur estetic, propunând
alte instrumente expresive” (Adrian Dinu Rachieru). Era nevoie
de mai mult. Sã-l citãm, fie si de dragul expresiei,
pe André Malraux, (Imaginarul scrisului, în Omul precar
si literatura): «Orice revolutie a imaginarului
(…) se manifestã printr-o schimbare de liturghie.»
Au adus optzecistii o nouã liturghie, a postmodernismului?
Sigur cã da. Demonstratia este cuprinsã într-o
multime de studii. Profetii acestei noi liturghii poetice
au sosit fãrã întârziere. Nouãzecistii
încã timizi, cei declarati douãmiisti
- iconoclasti de dragul gratuitãtii gestului,
dintr-o frondã care, s-a dovedit în prea numeroase
cazuri, nu se sprijinea pe concepte cât de cât articulate.
Tãcând si fãcând, o seamã
de autori si-au vãzut de propria cale, originalã,
departe de sau indiferenti la „teoriile”, sã
le zicem, „fracturiste” (manifestul lui Dumitru Crudu
si Marius Ianus; „Fracturismul introduce în
ecuatia comunicãrii si contextul scrierii, însã
cu aceeasi obsesie de absolutizare, de amplificare a importantei,
astfel cã echilibrul comunicãrii nu este obtinut
nici de aceastã formulã poeticã” zice
Adrian Urmanov în „eu sunt poemul utilitar”, 2003),
„utilitatiste” (un experiment ratat, în mare mãsurã;
Mihail Vakulovski ar spune: „Problema e cã nu întotdeauna
copilul se dezvoltã asa cum ar dori pãrintii…”),
„milenariste” (Ruxandra Novac, Zvera Ion sau Stefan
Manasia), „ neoexpresioniste” (de prea multe ori „o
cochilie goalã, cu melcul plecat la plimbare”, cum
ar zice Stefan Aug. Doinas) si mai aproape de ceea
ce Liviu Ioan Stoiciu numeste undeva „un nou tip de «iluminism»”.
Ei au procedat precum multi dintre optzecisti, despre
care Radu Voinescu constata, în 2003: „au fãcut
efortul de a lua literatura pe cont propriu la un moment dat, degajându-se
de cadrul stilistic pe care generatia l-a constituit si
care i-a adus succesul” (În chestiunea unei noi generatii
literare). „Liturghia” acestui nou tip de „iluminism”
o vedem si noi cu puternice accente preluate din „personalismul”
poeziei americane de acum douã decenii (la noi, i s-a spus
„biografism”). Dar, încã la 1987, Mircea
Cãrtãrescu („Ce este biografismul?”) afirma
cã „una dintre formele postmodernismului este marcatã
tocmai de preponderenta biografismului fatã de
orice altã trãsãturã esteticã”
si îl cita pe T. S. Eliot: „poezia nu este o eliberare
a emotiei, ci o eliberare de emotie; nu este o exprimarea
personalitãtii, ci o eliberare de personalitate”;
desigur, acesta venea direct dinspre Paul Valéry, pentru
care poetul „are ca functie sã creeze aceastã
stare [poeticã] în ceilalti”. Era Cãrtãrescu
un vizionar? Greu de afirmat, dar frumos de imaginat…
Credem, în adevãr, cã ultimii ani de poezie
sunt sub acest semn, mai cu seamã, al „biografismului”;
si al eliberãrii de grupuri si de (orice) canon
– în afara aceluia propriu, devenit aproape program
literar („mã declar pe proprie rãspundere a
fi autor LIBER si INDEPENDENT de orice grupuri, grupulete,
adunãturi, gloate, turme, asociatii, reuniuni, grupãri,
curente, tendinte, etc., etc.” – se prezintã
Adina Ungur). Lumea este, pentru acesti poeti de 25-35
de ani, o problemã personalã. Si lumea porneste
întâi de la fiinta corporalã proprie si
de la sentimente („Sunt semne cã poetii se deschid
spre sentiment, spre sertarul inimii, […] ne vom duce spre
o literaturã a inimii, poate chiar si a lacrimilor,
în deceniile care vor urma” – prevedea, în
2000, venerabilul Romul Munteanu*), de la contactul (adesea violent)
cu viata realã pe care o vor reconfiguratã,
arareori cu recurs la transcendent. Se practicã ceva asemãnãtor
cu nichitiana „hemografie”, dar de un mai puternic nonconformism
si mai largã libertate de expresie. Excesul erotic (împingere
spre obscen) pare a se fi atenuat, întrucât si-a
pierdut repede orizontul de asteptare. Dacã un Emil
Brumaru a ajuns sã se repete pe sine, epuizând(u-se
în) domeniul respectiv, ce noutate sã mai aducã
un neexperimentat tânãr abia iesit din adolescentã?
Dar dimensiunea eroticã de profunzime a discursului poetic
si-a augmentat contributia, cu precãdere în
lirica femininã, pe directia strãveche de la
Sapho („Luna s-a stins. Si luceferi / Ard întru
miez de noapte. / Orele curg nevãzute. - / Vai! si sunt
singurã-n pat”) la Emily Dickinson („Eu am murit
pentru frumusete”). Aceastã combinatie
de „hemografie” si scormonirea (adesea crudã
a) sinelui fatã cu lumea, în texte provocatoare
si inteligente, conduce la rezultate surprinzãtoare.
Florina Zaharia, Adina Ungur, Angela Furtunã, Doina Ioanid,
Miruna Vlada, poate si Domnica Drumea (o selectie strictã
si personalã, desigur…) îmi par a conta
în relevarea unei imagini coerente si cât de cât
clare a stãrii poeziei tinere de azi. O imagine partialã,
desigur, pentru cã existã si „bãietii”,
care, cãutând(u-si) si ei individualitatea,
afirmarea diferentei, manifest iconoclasti, se întorc
vizibil spre… iconoclasmul avangardei interbelice, refãcând
experiente (nu prea) vechi în alte conditii…
socio-tehnico-economice si alt tip de hãrtuire
urban-domesticã. Avem un puzzle din care e greu sã
alegi si alte nume decât acelea care s-au raliat la „manifestele”
zgomotoase ale începutului de mileniu. O dificultate o constituie
si inegalitatea valoricã a parcursului literar în
aceste cazuri. Arareori volume care sã nu fie în primul
rând menite a provoca cel putin rumoare, dacã
nu scandal. Soliditatea esteticã a experimentelor „bãtrânului”
Octavian Soviany, alãturat voluntar si benefic miscãrii
douãmiiste, nu a fost apreciatã pe deplin. Încercând
sã se rupã de trecut, domniile lor se rup de viitor.
(Unii se vor enerva la citatul ce urmeazã: „Vrei viitorul
a-l cunoaste, te întoarce în trecut” –
dar cine mai citeste un poem atât de lung precum Memento
mori? Când panorama desertãciunilor contemporane
e atât de acaparantã…). Astfel, nu stiu
cum va continua Claudiu Komartin, dacã va pãstra canonul
etic al textelor sale; cititorul care sunt asteptã în
continuare vesti poetice de la Rãzvan Þupa. Personalitãti
deja bine conturate avem în hiperactivul Dan Mircea Cipariu,
un poet postmodern complex si solid, un ludic gratios,
venit din siajul optzecist, actualizând teme si viziuni
(„Hai sã ne-ntâlnim pe site sâmbãtã
seara” etc.), în Marius Marian Solea, poet profund,
inclasificabil tocmai pentru cã se declarã adeptul
unui „realism consumabil”, de fapt un neoiluminism fatalmente
postmodern…
Dacã în poezia optzecistã par discernabile cinci
directii stilistice importante reprezentate mai cu seamã
de Ion Muresan, Mircea Cãrtãrescu, Mariana Marin,
Traian T. Cosovei si Ion Stratan, secolul 21 este net
„superior” în materie – varietatea nelãsând
speranta unei clasificãri credibile. Este rezultatul
vointei fiecãruia de a fi original, personal, de a
veni cu propria fiintã poeticã, cu propriile
îndoieli, întrebãri despre sine si despre
lume, cu propriul stil si propria expresie. Chiar cu riscul
diluãrii prin dilatare a eului (dar ce e nefiresc aia??),
în ideea cã deschide un nou val în literaturã.
Imaginarul poetic însusi este greu reductibil. La poetese,
corpul si întâmplãrile acestuia, atingerea
sentimentalã cu faptele-obiectele sunt, evident, de prim
plan. Poetii dezvãluie mai discret viata interioarã,
nivelul de realitate care dã impuls este întâi
cel exterior, cotidian, banal, repetitiv. Dar avem si teritorii
fantastice si simbolice, refugii pentru refuznici…, viziuni
transmoderne amintind de poetica rupturii a „vechiului”
Nichita Stãnescu.
Critica zilei nu face prea multe pentru decelarea valorilor autentice.
Chiar instrumentarul acesteia se dovedeste revolut, practicantii
fiind mai mult „cititori fericiti” decât
„judecãtori lucizi”. O (micã?) schimbare
de paradigmã poeticã este sigur cã se întâmplã,
ne aflãm - vai, si aici ! – într-o perioadã
de tranzitie, pare haosul se supune unei ordini, fie ea temporarã
si relativã.
* v. Florin Dochia, Puterea lui Don Quijote, Fundatia Culturalã
Libra, 2006, pag. 16
Petre
Fluerasu
Poezia modernã, sau sentimentul ca argument
(urmare
din numãrul anterior)
Creatorii de poezie au refuzat pe parcursul timpului orice feedback.
Cititorii nu au fost lãsati sã îsi
punã pãrerea, au fost obligati sã se
descurce doar cu ceea poetii doreau sã le ofere. Nu
aveai posibilitatea sã ceri mai mult sau sã ceri altceva,
pentru cã asta ar fi însemnat sã atentezi la
presupusa genialitate a autorului. Iar metoda a functionat
atâta timp pentru cã nu existau alternative. Astãzi,
când oferta s-a diversificat, poezia s-a transformat într-o
simplã optiune. În cadrul peisajului literar,
poezia a pierdut prestigiul de care se bucura în trecut, pentru
cã poezia astãzi nu mai reuseste sã
se impunã, sã impresioneze publicul. Poezia are o
reputatie negativã, oamenii stiu cã ea
obisnuia sã se adreseze elitelor si o trateazã
ca atare. În fata arogantei, ai tendiinta
sã lupti. În momentul în care poezia îti
lasã senzatia cã “te ia peste picior”
si încearcã sã îti demonstreze
cã esti prost, o vei respinge, în momentul în
care poezia îti minimizeazã problemele, te va
enerva.
Pentru a reusi sã-si impresioneze cititorii, un
poet trebuie sã îi convingã cã problemele
pe care el le atacã sunt si ale lor. Dacã vorbesti
despre ceea ce îi intereseazã pe cei din jurul tãu,
acestia vor fi atenti.
Poezia de astãzi pare sã refuze noutatea. În
loc sã accepte schimbãrile de perspectivã apãrute
odatã cu evolutia, creatorii insistã sã
pãstreze vechile mituri. Astãzi, poetii încã
se mai raporteazã la marii clasici, încercând
sã scrie ca ei, fãrã sã înteleagã
cã acele modele sunt deja depãsite. Asta nu înseamnã
cã poezia clasicã nu are valoare, ci din contrã,
valoarea ei este conferitã chiar de clasicismul ei. Shakespeare
a scris sonete exceptionale, care sunt încã apreciate.
Dar pentru un poet actual, stilul shakespearian ar fi astãzi
mai multe decât nepotrivit. Apreciem ceea ce a scris Shakespeare
tocmai pentru cã a scris-o el si tocmai pentru cã
a scris-o în secolul 16. Scrisã acum o asemenea poezie
nu ar mai fi apreciatã, pentru cã astãzi avem
alte standarde. La fel, apreciem culturile vechi, dar nu am vrea
niciodatã sã trãim cum trãiau predecesorii
nostri. Privim înapoi, aidoma unor spectatori într-un
cinematograf. Ne place ceea ce vedem, însã nu am vrea
sã fim în pielea personajelor. Catharsisul este foarte
important pentru fiinta umanã, nevoia de a ne regãsi
în eroi este mare. Sã acceptãm însã
cã nu am fi gata sã le luãm locul si vom
învãta sã ne acceptãm natura. Cultura
noului mileniu va fi o culturã a divertismentului, o culturã
de weekend. Strigãtele disperate nu mai au prea multã
valoare astãzi când putem pur si simplu sã
deschidem televizorul. Atunci, toate fantomele dispar...
Ruinele pe care le protejãm sunt valoroase prin vechimea
lor, dezvãluind rãmãsitele unor
civilizatii fascinante. Însã chiar dacã
le apreciem, ar fi ridicol sã le copiem. Un creator care
ar proiecta astãzi un stadion aidoma Colosseumului ar fi
considerat în cel mai bun caz nebun, la fel cum un poet care
încã scrie aidoma lui Eminescu este respins de public.
Nu are rost sã reinventãm roata. Sunt evenimente care
se întâmplã o singurã datã, într-un
anumit context, evenimente pe care nu putem sã le reproducem
fãrã a aluneca în ridicol. Piramidele ar fi
astãzi inutile din punct de vedere tehnic, per total o investitie
neprofitabilã, la fel cum gestul de revoltã al lui
Martin Luther King ar fi astãzi doar o altã manifestare
dintr-un lung sir de actiuni extremiste. Timpurile s-au
schimbat, lumea în care trãim trece prin metamorfoze
evidente si trebuie sã ne adaptãm acestora. Poezia
nu poate fiinta în afara constrângerilor temporale,
pentru cã poezia, pentru a exista, trebuie sã se adreseze
oamenilor. În momentul în care alegem sã evadãm
din sistem, renuntãm la toate elementele acestuia.
Foarte multi poeti se consoleazã cu ideea geniului
neînteles de contemporanii sãi, fiind siguri
cã cei din viitor îi vor aprecia. Din nou, este o modalitate
foarte usoarã pentru a scãpa de presiune. Este
mult mai comod sã crezi cã nu esti apreciat exclusiv
din cauza lipsei de perspective doveditã de cei din jurul
tãu decât sã îti faci o introspectie
serioasã. Atunci când cititorul nu întelege,
singurul vinovat este creatorul, pentru cã nu a reusit
sã gãseascã modalitãti pentru
a îl face sã înteleagã.
Cititorul modern nu mai acceptã astãzi sã fie
tratat de sus. Oamenii nu au nevoie de despoti, ci de indivizi
dispusi sã îi asculte si sã tinã
cont de pãrerile lor. Poetii care refuzã interactiunea
si continuã sã scrie pentru propriile idealuri
înalte nu vor fi apreciati. Arta fãcutã
pentru artã nu mai este o optiune viabilã pentru
cã astãzi valoarea este oferitã de context.
Dacã vrei sã ai un cuvânt de spus, dacã
vrei sã poti influenta realitatea imediatã,
trebuie sã întelegi lumea care te înconjoarã.
Nu poti schimba regulile jocului decât atunci când
ajungi sã controlezi sistemul. Pânã atunci,
trebuie sã le respecti.
Poezia are si a avut mereu un avantaj: dimensiunile în
general reduse faciliteazã lectura. Poetii, în
loc sã se încrânceneze într-o atitudine
sfidãtoare care nu le poate crea decât probleme, ar
trebui sã caute modalitãti prin care sã
foloseascã acest atu. Poezia poate fi cititã în
mijloacele de transport în comun, în pauza de masã
etc. Creatorii, în loc sã se simtã ofensati
de aceste posibilitãti, ar trebui sã accepte
orice sansã care li se oferã. Nu ne mai putem
permite astãzi luxul de a impune modele. Oamenii îsi
creeazã singuri modele, pentru cã astãzi ei
sunt capabili sã o facã. Nivelul intelectual a crescut,
posibilitãtile de informare sunt practic nelimitate.
Poezia, asa cum este ea scrisã astãzi, apare
în majoritatea cazurilor ca un element nociv. Ea te poate
trage înapoi, pentru cã nu îti permite
sã te dezvolti. Iar pentru a remedia asta creatorii
trebuie sã facã mai mult decât sã se
plângã, trebuie sã abordeze pozitiv problema
si sã caute solutii reale.
Rima este un element definitoriu al poeziei clasice. Astãzi,
în poezia modernã, ea este foarte rar folositã,
pentru a nu duce cu gândul la clasicism. Este o gresealã
sã conditionãm procedeele tehnice de anumite
principii sterile. Oamenii nu tin cont de teorii, pentru cã
oamenii actioneazã pe b777aza sentimentelor de moment.
Nu citim generatii, nu citim teorii literare, ci cãrti,
iar dacã acestea rãspund cerintelor noastre,
le vom aprecia indiferent de pãrerea criticilor. Poezia care
reuseste sã spunã ceva va fi apreciatã
pentru asta, în timp ce poezia care ne iritã, chiar
dacã este o realizare tehnicã extraordinarã,
va fi respinsã.
Poezia cu rimã poate fi pe gustul cititorului atunci când
procedeul tehnic este aservit ideii si nu invers. În
momentul în care îti ciuntesti ideile pentru
a construi rima, cititorul se va simti tras pe sfoarã.
Nu suntem impresionati de constructii extraordinare,
pentru cã tehnica în sine nu ne poate aduce nimic.
Vrem sã vedem efectele, vrem sã simtim rezultate
palpabile. Dacã vrea sã reuseascã, poezia
trebuie sã-si stabileascã foarte clar prioritãtile.
Creatorul de poezie trebuie sã-si înteleagã
creatia si sã fie constient de ceea ce le
poate oferi cititorilor sãi. Fãrã sã
încerce sã îi amãgeascã, pentru
cã acestia îsi vor da seama imediat. Nu ai
cum sã pãcãlesti cititorii, pentru cã
naturaletea învinge întotdeauna.
Tendiinta generalã tine astãzi de o formã
de vulgarizare a informatiei. Pentru a fi accesibilã,
aceasta trebuie îmbrãcatã într-un învelis
cât mai atrãgãtor. Poezia nu face exceptie,
iar tinând cont de trecutul ei si de traditia
elitismului pe care încã o propovãduiesc multi
autori, o astfel de ajustare a imaginii este imperios necesarã.
Valoarea unei informatii este datã astãzi în
primul rând de accesibilitatea ei. Mesajul care nu ajunge
la cât mai multi cititori are un impact redus, iar mesajele
care au un impact redus sunt inutile.
Pozitionarea de nisã nu trebuie generalizatã
si mai ales nu trebuie transformatã într-un etalon.
Poezia, prin multitudinea de subiecte pe care le poate aborda, se
adreseazã întregii palete de publicuri. Nu ideile în
sine deranjeazã, ci forma în care ele sunt spuse. Arta
oratoricã este foarte importantã, pentru cã
doar cu ajutorul ei reusim sã transmitem mai departe
mesajul. Putem vorbi despre cea mai mare nenorocire cu zâmbetul
pe buze, schimbând astfel total perceptia interlocutorului
nostru. Nu realitatea este importantã, ci perceptia
fiecãrui individ asupra realitãtii. Degeaba
încercãm sã ne credem detinãtorii
adevãrului absolut, pentru cã acesta nu existã.
Cinismul existential trebuie sã stea la baza poeziei
viitorului. Aceasta se adreseazã unor oameni mai puternici,
angrenati într-o multitudine de activitãti.
Fãrã referinte la viata realã,
pozitivã, a fiecãruia dintre noi, viitorul poeziei
se profileazã a fi sumbru.
Este simplu sã atragi cititori, trebuie doar sã sti
care sunt mesajele fatã de care ei dovedesc deschidere.
Sensibilitatea este caracteristica indivizilor pe care poezia trebuie
sã o exploateze. Nu este nimic negativ în asta, nu
este un procedeu imoral. A le oferi oamenilor ceea ce ei vor si
sunt dispusi sã primeascã înseamnã
a sti sã-ti vinzi creatia. Dacã astfel
poezia ta reuseste sã ajungã la cât
mai multi indivizi, înseamnã cã scopul
a fost atins.
Existã mici procedee psihologice pe care poetul le poate
folosi pentru a ajunge la publicul tintã. În
primul rând, trebuie sã descoperi punctele sensibile
ale oamenilor. Dupã ce ai identificat elementele care îi
impresioneazã pe cititori, trebuie sã construiesti
pe baza lor imagini. Plaseazã la începutul poemului
o imagine puternicã, iar cititorul va dori sã meargã
mai departe pentru a descoperi alte asemenea momente. Plaseazã
în finalul poemului un element emotionant, iar impactul
acestuia va fi resimtit de cititor, care îl va generaliza
asupra întregului poem. Nu trebuie sã scrii un poem
genial, ci trebuie sã scrii în asa fel încât
fiecare cititor sã se regãseascã într-o
anumitã portiune a textului.
Omul nu citeste unitar, ci fragmentar. Textul este recompus
în mintea fiecãruia, iar noi avem tendiinta de
a augumenta anumite detalii care ne convin mai mult si de a
diminua impactul celor pe care le dezavuãm. Iatã de
ce nu ne place atunci când creatorii vor sã ne impunã
modelul lor, iatã de ce respingem un anumit stil de poezie,
care astãzi, din pãcate, este majoritar.
Dacã într-un poem apar mai multe referinte, sansele
ca acel poem sã fie apreciat cresc, deoarece diversitatea
înseamnã lãrgirea ariei publicurilor. Fiecare
individ se poate concentra asupra unui element, care lui personal
îi spune ceva. Nu trebuie sã îti placã
tot, pentru cã impresia de moment este mult mai importantã
decât imaginea de ansamblu. Îti poti schimba
pãrerea într-o singurã secundã, teoria
se poate prãbusi în fata primului sâmbure
de realitate. Poezia nu trebuie decât sã gãseascã
acele motive speciale, acele intruziuni ideatice brutale care sã
îl impresioneze pe cititor, sã îl lase sã
viseze. Te întorci întotdeauna acolo unde sti cã
esti liber, îti place atunci când sti
cã poti sã îti construiesti
propriul univers de la zero, fãrã sã tii
cont de constrângerile inerente rationalului.
Poezia este un act virtual care existã exclusiv prin influenta
sa. Dacã nu existã reactii, poezia este inutilã,
dacã nu te face sã simti, poezia nu existã.
Poetul modern trebuie sã încerce în fiecare moment
sã obtinã reactii, sã îsi
atâte cititorii, sã îi facã
sã-si doreascã interactiune. Trãim
într-un mileniu al vitezei, iar poezia nu mai poate face exceptie.
Autorii sunt obligati sã accepte realitatea, sunt obligati
sã scrie pentru cititorii lor. Existã filmele, existã
Internetul, care preiau din ce în ce mai multi utilizatori.
Poezia, pentru a rezista, trebuie sã fuzioneze cu aceste
canale media. Pentru a îl face pe om sã citeascã,
trebuie sã aducem poezia si pe Internet, trebuie sã
o aducem la televizor, în prim-plan. Si nu putem face
asta dacã poezia rãmâne în continuare
un concept învechit, nu putem face asta atâta timp cât
insistãm pe modele inaplicabile. Motivele centrale trebuie
sã fie adaptate noului cititor. Cliseele trebuie evitate
pe cât posibil, mai ales cele profunde. Oamenii s-au plictisit
de motive greoaie, pentru cã oamenii resping îngâmfarea
care transcende acele poeme. Oamenii vor naturalete, oamenii
vor sã se simtã întelesi. Foloseste
clisee emotionale, nu folosi clisee filosofice.
Acestea din urmã stârnesc astãzi repulsie. Singurele
elemente pe care oamenii le pot suporta sunt sentimentele. Iubirea
în exces nu dãuneazã, suferinta este o
etapã prin care fiecare dintre noi trece, emotiile
împlinesc individul. Cititorul noului mileniu, captiv într-o
lume care nu îl poate întelege, viseazã
la apropiere. Ne plac din ce în ce mai mult povestile
fericite, pentru cã am înteles în sfârsit
cã fericirea ne este accesibilã. Vrem sã ne
bucurãm de lecturã, sã ne relaxãm. Iatã
de ce poezia încrâncenatã nu mai este apreciatã.
Ai nevoie de oameni actuali, care înteleg si acceptã
lumea în care trãiesti. Profetii apartin
unor timpuri apuse, la fel cum declamatiile sunt caracteristice
fanaticilor. Oamenii nu apreciazã fanaticii si încearcã
sã se distanteze de ei. Poetii au fost si
sunt priviti ca si fanatici si dacã vor sã
modifice perceptia trebuie sã renunte la acest
stil. Uitati-vã în jur, oamenilor le place normalitatea.
Asta nu înseamnã cã poetul nu poate sã
fie inovator, diferit. Este însã o mare diferentã
între a fi inovator si a te lãuda cu asta. Oamenilor
le place sã descopere modele, însã nu vor sã
se simtã inferiori. Poetul noului mileniu trebuie sã
învete sã ofere lectii de pe scaunul elevului.
Fie cã ne convine sau nu, aparenta joacã un
rol crucial în viata noastrã.
Motivul religios nu mai are ce cãuta în poezia modernã.
Religia, înteleasã în sensul traditional,
este respinsã de foarte multi cititori. În urma
violentelor care au marcat începutul mileniului trei,
oamenii au dezvoltat o aversiune fatã de bigotism.
Religia este, în viziunea celor mai multi, pur personalã.
Crezi în intimitatea ta, fãrã sã încerci
sã le impui celorlalti propriile tale conceptii
asupra vietii. De aceea, infuzia de religie în poezie
îi conferã acesteia un balast nedorit. Nu ne convine
sã vedem cum poetul îsi “varsã”
în capul nostru “problemele”, credinta lui
nu trebuie sã fie si a noastrã. Pentru religie
sunt forme poetice construite special (psalmii de exemplu), de aceea
cititorul care nu le alege vrea sã evite religia. Ne simtim
înselati atunci când descoperim motive religioase
în niste poeme în care acestea nu au ce cãuta.
Iar oamenii înselati de obicei nu se mai întorc,
pentru cã existã atâtea alte optiuni.
Simbolurile pe care poetii le stabilesc ca fiind imuabile
ajung sã sufoce cititorul. Pe acesta nu-l intereseazã
de ce si cum a murit Eminescu, pentru cã mâine
s-ar putea sã moarã el si asta este mult mai
important. Cititorul nu este interesat de viata lui Nichita
Stãnescu, pentru cã trebuie sã trãiascã
la rândul lui. Mortii nu trebuie sã ne monopolizeze
existenta. Nu avem timp sã ne mai gândim la modele,
pentru cã trebuie sã construim la rândul nostru.
Noul mileniu nu îti mai permite luxul de a fi închistat
în trecut. Ceea ce se scria acum cincizeci de ani apare ridicol
pentru multi dintre cititorii de astãzi si nu
este nicio problemã. Suferintele inutile nu îsi
au rostul în cazul poetilor. Nimeni nu va asculta plânsul
lor, poezia nu este indispensabilã.
Dacã analizãm atent lumea din jurul nostru, vom descoperi
cã de multe ori poezia este ridicolã, neavând
nicio legãturã cu realitatea. Normal cã pentru
un bãiat obligat sã fure pentru a putea sã
trãiascã Eminescu poate fi doar un alt “bãietas
de cartier”. Normal cã pentru un om de afaceri poetul
poate sã fie o sursã de câstig sau poate
sã nu fie deloc. Aceasta este naturaletea existentei
si este chiar bine cã mai existã momente violente
care îi aduc pe creatori cu picioarele pe pãmânt.
Multi cititori sunt iritati de pretentiile poetilor
si atunci parcã ne bucurãm când vedem indignarea
“elitei” când constatã cã oamenii
nu dau doi bani pe ea si pe simbolurile ei. “România,
e cumva vreun soi de salatã?”, întreba un american
acum câtiva ani ilustrând încã o
datã o lectie a bunului simt. În noul mileniu
conteazã doar cei care stiu sã-si creeze
o imagine. Poezia, dacã vrea sã se impunã,
trebuie sã devinã atractivã. Altfel, vom rãmâne
pentru totdeauna “o salatã”. Iar pãmântul
nu se va opri din cauza asta.
Înainte de a începe sã scrie, poetul trebuie
sã fie constient de pozitia lui banalã.
Poetii nu sunt elementele neconventionale ale societãtii,
poetii nu sunt bietii damnati. Nu, ei sunt simpli
oameni, care au ales sã scrie în loc sã rãspundã
la telefoane. Nu e vorba despre o misiune sacrã. Viata
lor este la fel cu viata fiecãruia dintre noi, iatã
de ce poetul nu trebuie sã încerce sã se victimizeze.
Lumea modernã este crudã, pentru cã omul modern
îsi regãseste astãzi individualitatea.
Oamenii îsi vor bate joc de poeti atâta timp
cât acestia le vor oferi motive sã o facã.
Problema nu este a cititorilor care trateazã superficial
poezia, problema este a creatorilor care nu stiu sã
îi convingã pe oameni cã poezia meritã
tratatã cu seriozitate.
Pentru a scrie bine, poetul are nevoie de cunostiinte
de psihologie. Dacã nu îti întelegi
cititorul, nu vei reusi niciodatã sã i te adresezi
de la nivelul sãu. Iar dacã nu faci asta, reactia
lui va fi negativã. Existã anumite cuvinte care atrag,
existã anumite teme care pot dinamiza un poem.
Sexul este cel mai important catalizator. Noul mileniu a adus cu
sine accesibilitatea, care a facilitat transformarea sexului într-un
produs media. Astãzi existã categorii de utilizatori
care urmãresc doar elementele sexuale din cadrul produselor
media. Poezia, dacã vrea sã se adreseze publicului
larg, nu poate evita aceste teme de interes general. Nu suntem eunuci,
sexul ne determinã în mod esential viata.
S-a demonstrat cã bãrbatii se gândesc
la sex odatã la câteva secunde, deci a evita cu obstinatie
aceastã temã înseamnã a refuza sã
accepti realitatea.
Sã nu ne mai amãgim. Adevãratele motive pentru
care oamenii citesc sunt esentialmente vulgare. Citim pentru
cã ne place sã ne regãsim în postura
voyeurului, citim pentru cã vrem sã ne comparãm
realitatea personalã cu ceea ce descrie poetul. Vrem sã
ne regãsim în poezii, iar elementele sexuale ne pot
ajuta sã o facem. A nu se confunda însã sexualitatea
cu vulgaritatea. În cazul acesteia din urmã, apare
problema artificializãrii. Oamenii înjurã, oamenii
sunt vulgari, însã nu vor aproape niciodatã
sã recunoascã asta. De aceea, chiar dacã tu
înjuri odatã la câteva cuvinte, te vei simti
stânjenit când vei regãsi înjurãturile
tale într-o poezie. Este aidoma unei oglinzi, care îti
aratã adevãrata ta fatã. Si sunt
foarte putini cei care pot accepta asta, de aceea poetul trebuie
sã înjure cu finete. Dacã el nu întelege
cã trebuie sã fie foarte atent si sã încerce
în prealabil sã anticipeze reactiile cititorilor
sãi, îi va pierde foarte repede.
Pentru a deveni actualã, poezia trebuie sã abordeze
simboluri ale actualitãtii. Nu toate simbolurile pot
fi însã abordate în liricã. Versurile
în care regãsesti declamatii politice plictisesc
si iritã, versurile care deplâng violent degradarea
societãtii sunt aruncate foarte repede la cosul
de gunoi. Oamenii nu vor sã urle, oamenii vor sã rezolve,
oamenii nu vor sã lupte, oamenii vor sã câstige.
Nu conteazã dacã realitatea nu este asa, cititorul
modern de poezie nu vrea o radiografie fidelã a lumii în
care trãieste. Nu avem nevoie de explicatii, suntem
capabili sã întelegem si singuri. Sunt însã
momente în care vrem sã ne verificãm concluziile,
sã simtim cã avem dreptate si atunci apelãm
la poezie. Un poet bun stie cum sã satisfacã
capriciile cititorilor sãi.
O altã consecintã a progresului tehnologic a
fost aparitia noilor forme de poezie. Videopoemul, audiopoemul,
sunt astãzi noile tendiinte. Poetii încearcã
sã gãseascã metode de a ajunge la cititor,
însã din pãcate o fac fãrã a renunta
la “aere”. Si atunci publicul se simte încã
o datã respins. Nu avem nevoie de zei, avem nevoie de oameni
care vor sã facã ceva pentru noi, nu avem nevoie de
conducãtori, avem nevoie de indivizi pe care ne putem baza.
O întrebare pe care creatorii de poezie nu si-o pun aproape
niciodatã este: are sanse poezia noastrã sã
fie competitivã?
Pentru cã, mai ales în momentul în care abordeazã
genuri inedite, creatorul trebuie sã se gândeascã
cui se adreseazã. Videopoemul pare astãzi ceva inedit,
dar dacã îl comparãm cu filmul sau cu videoclipul
propriu-zis, vom descoperi cã este în cel mai bun caz
o caricaturã. La fel, îi auzi pe creatorii de audiopoeme
cum vorbesc despre inspiratia de a pune versuri pe acorduri
muzicale si nu poti sã nu te gândesti
râzând cã asta se face de atâta timp si
se numeste muzicã. Poetii trebuie sã evite
alunecarea în ridicol, pentru cã aceasta nu mai este
de mult atractivã. Roata a fost inventatã, nu mai
are rost sã o facem încã si încã
o datã. Mai ales dacã încercãrile noastre
ies mai prost. Poezia poate sã devinã produs media,
însã dacã vrea sã se impunã trebuie
sã devinã un produs media bine fãcut. Altfel,
totul este inutil si ridicol.
Poetul modern se agatã încã de teoriile
învechite care i-au marcat tineretea. Pentru a deveni
actual, el trebuie sã renunte la vechile “datorii”
si sã înceapã sã scrie despre ceea
ce se întâmplã în jurul lui. Realitatea
lui Shakespeare nu este si realitatea noastrã, Matsuo
Basho scria despre o altã lume, Pablo Neruda a murit ca un
martir într-o societate care încã mai credea
în martiri. Noi astãzi avem de înfruntat o altã
evidentã, poate mai putin atrãgãtoare,
însã la fel de complexã. Generatia care
trebuie sã rezoneze la poemele actuale este generatia
care mãnâncã junk-food si citeste
pentru a se distra între douã partide de sex si
o bere. Nu are rost sã o condamnãm, pentru cã
nu este nimic de condamnat. Important este sã fii fericit
si nu ceea ce faci pentru a ajunge acolo. Învãtati
sã îi faceti pe oameni fericiti si
ei vor dori sã stea lîngã voi. Indivizii nu
sunt dispusi sã se sacrifice decât foarte rar,
si doar pentru ceea ce iubesc.
Solutii existã. Poezia, dacã acceptã
actualitatea, poate deveni o parte integrantã a acesteia.
Va fi însã un proces complex si de duratã,
pentru cã în prezent, poezia nu existã din punctul
de vedere al majoritãtii. Oamenii nu citesc si
nu dau doi bani pe poeti, acestia existã într-o
inutilitate împinsã la extrem. Versurile sunt obsesiile
repetate ale creatorilor, în loc sã fie simple cuvinte
adresate cititorilor. Poetii vorbesc despre clipe (în
timp ce oamenii au deadline-uri), despre dumnezei (în timp
ce oamenii vãd cum fanaticii atenteazã din acelasi
motiv la fericirea lor), despre suferinta proprie (în
timp ce oamenii nu stiu cum sã uite de a lor), despre
morti si îngeri care miros a tei (în timp
ce oamenii se gândesc la cum miroase femeia care trece pe
lângã ei sau la cum miroase portia de cartofi
prãjiti), despre suferintã (în timp
ce oamenii vor sã iasã cu iubita în oras),
despre sanse ratate (în timp ce oamenii vor sã
fie învingãtori). Iatã de ce nu ar trebui sã
ne mire cã poezia nu este popularã, iatã de
ce poetii sunt astãzi elemente neglijabile.
Nu cititorii sunt de vinã, ei au învãtat
sã cearã si sã accepte doar ceea ce se
muleazã pe dorintele lor. Poetii trebuie sã
se desprindã de vechile obsesii, sã renunte
la turnul de fildes. Da, protectia cãldutã
a acestuia apare de multe ori ca o perspectivã extraordinarã,
însã ea amãgeste. Este usor sã
nu faci nimic gãsind scuze, este usor sã arunci
vina asupra celorlalti. În scurt timp însã
totul se terminã si descoperim cã nu existãm,
în scurt timp întelegem cã viata
noastrã este inutilã.
Poezia trebuie sã mizeze pe sentiment, poezia trebuie sã
ne ofere emotii. Cititorii s-au plictisit de poeti impotenti.
Vremea masturbãrilor triste a apus în poezie. Astãzi,
vrem sã vedem vigoare, vrem sã vedem sentimente în
care sã ne regãsim. Avem nevoie de o poezie de corazon
care sã nu uite din când în când de cojones.
O sete de viatã pe care sã o putem savura în
doze din ce în ce mai mari, o poezie în continuã
miscare care sã existe pentru noi si numai pentru
noi!
Poezia modernã trebuie sã lupte pentru a-si câstiga
o pozitie. Spre dezamãgirea “ratatilor
profesionisti”, nimeni nu mai oferã astãzi
cadouri, mila nu mai e de mult cool. Lumea apartine învingãtorilor
si trebuie sã luptãm pentru fiecare clipã
de fericire. Poezia poate sau nu sã ofere fericire, poate
sã atragã cititori, sau poate sã se zbatã
în continuare în mocirlã. Totul depinde de creator
si de cât de mult întelege acesta.
Selectia naturalã functioneazã si
în poezie. Iatã de ce învinsii rãmân
cu discutiile în timp ce învingãtorii culeg
laurii. Da, stim, stim, acestia înteapã,
dar, pentru cã “tinerii ãstia depravati
doresc sânge”, lumea aratã bine.
Poetii trebuie sã se adapteze noilor reguli. Este singura
sansã. Altfel, ei se pot resemna, pot rãmâne
damnati pentru totdeauna. Sã nu se revolte însã
atunci când un tânãr, ”forgeting all about
his so called grace”, le va închide cartea, “in
your face!”.
Ioana
Geacãr
Deplasãri
N-a fost în nicio epocã atâta
libertate în abordarea imaginarului poetic, fiindcã
postmodernismul e un amestec al tuturor miscãrilor literare
din toate timpurile, cu predilectie aflat în congruenta
modernismului si a avangardei literare (cititi „Antologia
de poezie americanã contemporanã” apãrutã
acum un an-doi la CR, în care o sã gãsiti
pe lângã poeziile biografiste gen ’80 foarte
multe poeme dadaiste, suprarealiste, expresioniste…
Mai importantã mi se pare functia pe care a avut-o
acest imaginar poetic postmodernist. Înainte de 1990, era
doar un paravan în spatele cãruia descopereai simbolurile
unei lumi suferinde, aflate sub obroc. Simbolul, aluzia, ironia,
patetismul livresc lucrau si ele la un discurs subversiv.
Schimbãrile survenite în relatia emitãtor-receptor
mi se par si ele foarte importante. Înainte, emitãtorul
si receptorul foloseau un cod secret, scriitorul inteligent
scria pentru un lector pe mãsurã, initiat.
Dupã 90, situatia s-a schimbat, poetul scrie pentru
publicul larg, într-un limbaj cât mai accesibil, adesea
obscen. Emitãtorul seduce, imaginarul sãu poetic
apartine lumii reale, receptorul se simte bine în lumea
obiectelor familiare, în sigurantã, ce se-ntâmplã-n
poem i se poate-ntâmpla si lui. În relatii
specifice, în performance, poate sã ia parte direct
în creatie. La o seratã de slam, poate deveni
creator, vorbeste unei multimi, e un mic zeu, cu sigurantã
se simte bine, a fost câstigat de partea poeziei.
Radu Voinescu
Postmodernistii lucreazã mai mult cu imaginile decât
cu imaginarul
Imaginarul postmodernismului ? „Se sparie
gândul”, vorba cronicarului. Întâi de toate,
trebuie felicitatã redactia „Revistei Noi”
pentru alegerea unei astfel de teme, pe care o vãd ca pe
una crucialã. Cine dezleagã problema imaginarului
postmodernist va rezolva si multdiscutata chestiune a definirii
postmodernismului în literaturã? Pe de altã
parte, e de spus cã o astfel de temã se preteazã
mai curând unei lucrãri de mare anvergurã, unui
op cam cum e cel al lui Jean Burgos despre poetica imaginarului
sau cel despre psihocriticã al lui Charles Mauron ori, în
cel mai rãu caz, unei anchete pentru un supliment special,
unde cei care rãspund pot avea la dispozitie mult mai
mult decât trei-patru pagini de manuscris. Altfel, derularea
unei astfel de investigatii în termenii unui spatiu
tipografic redus nu dã posibilitatea unei abordãri
cât de cât multumitoare.
Existã un imaginar al postmodernismului? Dacã da,
ce configuratie ar avea acesta, pe ce axe se desfãsoarã,
cãror dimensiuni ale constiintei literare sau
ale subconstientului li se subsumeazã. Este el, acest
imaginar, relevant pentru un curent care refuzã – si
programatic si în practica scriiturii – „umanismul”
(între ghilimelele depreciative pe care i le atribuie Mircea
Cãrtãrescu în studiul sãu de teorie si
istorie a curentului în literatura românã, studiu
irigat de un militantism ardent, desi posterior fenomenului)?
Sau avem de-a face cu o inventie teoreticã si
mai putin cu opere care sã exemplifice cu adevãrat
liniile directoare ale acestei teorii, cum pare sã acrediteze,
aproape fãrã sã vrea, la un moment dat, acelasi
Mircea Cãrtãrescu.
Dacã „ceea ce arta si teoria postmodernistã
împãrtãsesc este o constientizare
a practicilor sociale si a institutiilor care le configureazã”
(Linda Hutcheon), atunci „imaginarul” acesta este unul
de gradul zero, am putea spune, o „copie”, o „descriere”
a realului social si mai putin o proiectie, în
pofida dimensiunii politice pe care aproape toti autorii i-o
recunosc sau i-o atribuie postmodernismului. Adãugând
la aceasta si trãsãtura, capitalã pentru
postmodernism, de a discuta si a reflecta resorturile producerii
textului literar, de a „glosa” artistic pe marginea
mecanismului lingvistic, atunci într-adevãr avem dreptate
sã ne întrebãm cât imaginar si cãtã
imaginatie poate încãpea între limitele
(se întelege, fluide, evanescente, vagi, imprecise,
cum spune mai toatã lumea) ale postmodernismului?
Putem sã vorbim despre imaginatie si imaginar
în legãturã cu un curent care si-a asumat
de-constructia, deriziunea, în vreme ce primele douã
notiuni trimit fãrã doar si poate la ideea
de constructie, de inventie? „Functia narativã
îsi pierde functorii, marele erou, marile primejdii,
marile aventuri si marele scop. Ea se disperseazã într-o
puzderie de elemente lingvistice narative, dar si denotative,
prescriptive, descriptive etc.” (Jean-François Lyotard).
Dar, dacã luãm de bune si alte afirmatii
(postmodernismul e contradictoriu, zice din nou Linda Hutcheon)
ale unora dintre cei pe care postmodernistii militantii
îi socotesc un fel de „evanghelisti” ai curentului
(sau ai miscãrii), de pildã, faptul cã
postmodernismul e „ludic” si „favorabil kitsch-ului”
(Ihab Hassan), sau cã existã o „fictiune
postmodernistã” (John Barth), atunci putem concede
cã mãcar un minimum de investitie imaginativã
trebuie sã i se poatã atasa.
Cel mai util ar fi, însã, ca imaginarul acesta sã
cãutãm a-l exemplifica prin mãcar câteva
texte ale autorilor postmoderni din literatura românã.
Mai întâi, douã scurte fragmente din Levantul
lui Mircea Cãrtãrescu, operã postmodernistã
prin excelentã: „E-n amurg. Pe deal, bulgarul/
Îsi conduce telecarul./ Când deodatã boulenii
si-i struneste cu un hãis,/ Cu un tol acoper
iute crumpi, fãsui si pãrãdãis,/
Cã la tãrm au tras caicuri si cobor din
ele hoti./ Roscovanul dã Iaurta-i mânã
pã iscarioti...” Imaginea din amurg, cu care
începe fragmentul acesta – aici parodiatã, e
adevãrat –,,apartine unui (pre)clasic al literaturii
române. Sau: „Acolo cãsile-s dã fripturã/
Cu use dã telemea o bucatã,/ Iazurile dã
mujdei dã saramurã/ Si dã sarmale malurile
roatã./ Zieu! Uitându-te la toate aheste/ Îti
pare cum c-ar hi doar poveste.” Sper cã si de
data aceasta s-a putut recunoaste modelul imaginilor. Ar rezulta
de aici cã postmodernismul românesc opereazã,
într-una dintre orientãrile sale, cu imaginarul de-a
gata preluat de la clasici (dar nu numai, a se vedea discutiile
despre intruziunile la limita licitului în operele unor autori
postmoderni români din textele altor scriitori contemporani,
mai putin cunoscuti).
Alt exemplu: „Afise imense. color. Peisage./ În
prim-plan o frumusete localã./ Cu basma roz, autenticã,
si dintii/ întregi si proaspãt spãlati.
În fundal o fanfarã de îngeri/ în costume
nationale”. Am citat din Alexandru Musina, desi
el e, dupã unii si chiar dupã el însusi,
optzecist, dar nu postmodernist. Aici, imaginarul e unul care tine
mai curând de descriptie. Adicã imagine pur si
simplu, fãrã efort de transfigurare si fãrã
arabescuri creative
Când obiectul poeziei este chiar poezia, atunci imaginarul
apare ca unul claustrat, închis într-un ou din care
ar trebui cândva sã se nascã, nastere rãmasã
o promisiune perpetuã, o sperantã, o frustrare.
„Dacã ti se întâmplã sã
fii si poet,/ atunci lucrurile se simplificã uimitor./
Nici n-apuci bine sã te desparti/ de bucuria poemului
cald/ cã el te si situeazã în afara realitãtii/
pe care atât o iubesti,/ despre care scrii,/ la vindecarea
cãreia vrei sã participi,/ dar pe care n-o mai suporti/
asa cum îti este bãgatã zilnic pe
gât” (Mariana Marin).
Postmodernistii lucreazã mai mult cu imagini decât
cu imaginarul. Combinatorica e una cu care deja ne-a obisnuit
suprarealismul, agrementatã cu intertextualitatea atât
de dragã adeptilor numitului curent: „Trei vaci
trec pe sub pod/ apa Bahluiului. Una e verde,/ alta-i albastrã
si alta e cum?/ Un copil mic, cu fes galben/ le mânã
din urmã cu un bãt de trestie cugetãtoare”
(Nichita Danilov).
Si, nu în ultimul rând, halucinatia, de data
aceasta imaginatia pusã în miscare la cotele
paroxistice ale unui onirism dezlãntuit, aproape de
granita delirului. Citez la întâmplare din Cãrtãrescu,
Orbitor, Aripa stângã: „Si sutele de biserici
s-ar ridica lent de pe fundul oceanului, dintre blocuri, zvâcnind
din cupole, fluturându-si dantelele curcubeene, tot mai
sus în aerul pur, lãsând pe pielea orasului
pete rotunde de carne vie, pânã ce, cu palmele nevãzute
ale credintei, as aduna la un loc pâlcul pâlpâitor
de clopotnite, le-as confunda ciupercãria una
în alta, le-as strivi usor, ca pe niste boabe
de strugure, pânã ce în cãusul palmelor
mele ar rãmâne un mare clopot de gelatinã albastrã,
mirosind a smirnã, tãmâie si nard, cu care
mi-as spãla ochii scânteietori”.
Dacã discutãm despre imaginar, o abordare a dimensiunii
simbolice a acestuia nu poate fi ocolitã. Dar cât mai
poate fi detectatã functia simbolicã a cuvântului
si a imaginilor la autori care se revendicã de la o
luciditate absolutã, de la ironie si autoironie, atrasi
de seductia tehnicii autoreferentialitãtii
textului si pentru care de-mitizarea si de-constructia
devin aproape o religie? Iatã o întrebare la care iarãsi
e de cãutat rãspunsul. Unul dintre multele egal de
posibile, ca sã fim în ton cu relativismul programatic
al postmodernismului.
|
