Virgil
Diaconu este unul dintre acei poeti nu doar atenti si
sensibili la realitatea în care trãiesc, dar si
profund implicati afectiv. Pânã la nivelul în
care reactia lor nu este una de evadare sau de fictionalizare,
ci de-a dreptul de revoltã împotriva unei contemporaneitãti
neprietenoase, neprielnice, pur si simplu ultragiind nu numai
pe visãtorii timpului dar si bunul simt, dorinta
de armonie, imperativele morale. „Iatã istoria pe care
o scriu singur si împotriva tuturor./ Singur si
împotriva tuturor, în rãcoarea diminetii,/
în orasul vertebrat de amoebe si de patriotii
care fac/ din tatã în fiu de serviciu la aplauze...”,
scria în poemul „Orasul”, din volumul Diminetile
Domnului (Editura Paralela 45, 2004), o carte care îl plaseazã
în linia protestatarilor, a celor pentru care cotidianul si
politicul se confundã, fiind sursa unei permanente revolte.
Nu putine sunt momentele, în volumul
la care mã refer, când expresia poeticã este
inflamatã de un spirit al revoltei, un militantism sui generis
care nu îmbrãtiseazã nici o ideologie,
în afarã, poate, de credinta în uman. „Cu
clopotul de gât si sângele pe bluzã/ Disperarea
a iesit în stradã./ Ea scoate la ivealã
focul din tobele sale/ chiar aici, în piata cea mare...”
scrie în poezia „Disperarea” si parcã
nu suntem departe de o undã maiakovskianã. Lipseste
însã, la Virgil Diaconu, acea nãdejde în
colectivitate, acea chemare adresatã „celor multi”
pentru a schimba lumea. Poetul Diminetilor Domnului e un însingurat,
un dezamãgit, un visãtor care si-a pierdut iluziile
si nu crede cã salvarea va veni din partea multimilor,
a fortelor sociale stârnite de scântei revolutionare.
Revolta lui e dominatã de amãrãciune si
nu de optimismul propriu, cel mai adesea, versurilor destinate rostirii
publice sau mãcar cu intentie mobilizatoare întrucâtva.
Cum s-ar putea identifica poetul cu cei care „respirã
si gândesc în grup” („Occident”)?
El nu se simte decât o voce care nu are altã sansã
decât aceea de a predica nimãnui, doar pentru linistirea
propriei constiinte: „Vremuri apuse, prietene,
în somnul care pãzeste hotarele/ trâmbita
poetului sunã-n pustiu!/ Trec strada. Cadavrul României
navigheazã în beznã,/ cu luminile stinse si
fãrã nici o directie…” („Occident”).
Lumea în care trãieste, id est
realitatea româneascã a începutului de mileniu,
este una în care poetul se simte aruncat fãrã
voia lui, el se gãseste „esuat pe acest tãrm,
printre sobolani si barbari” („Esuat
pe acest tãrm”). Glasul lui se ridicã
incendiar împotriva celor care conduc, dar si a celor
care se lasã condusi: „Iatã alesii
natiunii cocosati de tresele si misia lor
pe pãmânt,/ iatã corul electoral si corul
lãudãtorilor cântând pe o singurã
voce.” („Pagina de istorie”). Esteticul acestor
versuri cade în plan secund; ceea ce conteazã este
mesajul, ca în orice poezie politicã. Sunt versuri
care pot fi strigate cu succes într-o adunare publicã.
Ar fi gresit sã se creadã cã
universul acesta este complet lipsit de ideea sperantei. Ca
la orice visãtor, la orice idealist, natural cã mãcar
un tãrâm scapã nemaculat de grozãviile
epocii: „Copilãria, neînvinsa copilãrie!
O flacãrã cu mâinile goale,/ în luptã
cu întunericul. Cu spinii. Si care,/ cum taie unul câte
unul capetele întunericului,/ mã ajutã sã
ies în fiecare dimineatã de-a dreptul victorios/
din hãtisurile noptii. Din hãtisurile
coroanei de spini./ Copilãria, neînvinsa copilãrie!”
(„Coroanã”).
Cel mai recent volum al poetului, Virgil Diaconu
& Lolita, Jurnal erotic (Editura Muzeul National al Literaturii
Române, 2006) nu face decât sã confirme, pe un
alt orizont, înclinatia cãtre revoltã
din Diminetile Domnului. Cartea cuprinde trei cicluri de poezii:
„Jurnal erotic”, „Fructe secrete” si
„Omul vulnerabil”, fãrã a exista neapãrat
o unitate vizibilã între ele. Doar primul dintre acestea
are un continut propriu-zis erotic, dar mai curând cuminte
si tandru, în sensul poeziei de dragoste si mai
putin în acela al îndrãznelilor, al lipsei
de inhibitii propriu genului literar pe care îl numim
erotic. „Jurnalul” e conceput dupã o structurã
epistolarã, ca un schimb de mesaje poetice între cel
care îsi asumã identitatea poeticã si
o imaginarã Lolita, în fapt, s-ar pãrea, o poetesã
care îsi asumã acest rol de a da replica bãrbatului,
fãrã a i se dezvãlui identitatea realã.
Evident, apare, în acest context, o diferentã
stilisticã, poemele bãrbatului sunt mai abrupte, mai
directe, marcate de un stil impetuos, în timp ce poemele femeii
sunt învãluite, dincolo de anumite imagini mai „tari”,
de o sensibilitate mai caldã, calinã.
Pentru edificare, sã parcurgem versurile
bãrbatului: „Iatã o vacantã pe
plaja cu lunã a trupului tãu./ Lolita cireselor
deja a luat puterea în regat,/ cum îsi aruncã
victorioasã rochia de stele prin noaptea odãii,/ cum
alerg pe plaja trupului tãu, în cãutarea perlei./
Cum desfac, pe marginea patului disperãrii, piersica./ Nu-ti
fie teamã: aceasta e noaptea/ în care vom trece desertul
la pas/ noaptea în care voi sparge luna de coapsele tale!”
(„Regina noptii”). Partitura femeii are note mai
delicate: „Eu îti stiu teama cã oricând
m-as putea îndrãgosti,/ cã as putea
naste copii unui necunoscut./ cã viata ar putea
sã-mi continue în altã parte./ De acolo, vocea
mea ti s-ar strecura sub plapumã,/ caldã si
frumoasã ca un pântec tânãr./ Teama cã
pielea întinsã perfect peste coapse scânceste
la fel sub corpul altui bãrbat.” („Dimineata,
ca un armãsar alb”).
S-a
mai discutat, cu diverse ocazii, despre minimalismul literaturii
tinere din România. Nici discipolii lui Mircea Cãrtãrescu,
nici aceia ai lui Marin Mincu, trecuti prin Cenaclul „Euridice”,
nu mi se pare cã s-ar încadra în linia unui minimalism,
asa cum s-a spus acestei paradigme. E vorba, mai degrabã,
de o sãrãcie de imagini si de cuvinte, deci,
de o deficientã a autorilor, decât de minimalism
propriu-zis. Nu trebuie uitat (am mai scris despre aceasta), cã
minimalismului i se atribuie o esteticã, un concept; or,
pare prea putin sustinutã de textele tinerilor
ideea unei estetici asumate în cunostintã
de cauzã si urmãrite consecvent cu mijloace artistice
în practica textualã. Mult mai aproape de acesta mi
s-ar pãrea poetica lui Virgil Diaconu. Retorica sa e sobrã
– fãrã a fi însã austerã
–, fãrã artificii de limbaj, fãrã
metafore. El mizeazã mai ales pe forta intrinsecã
a cuvintelor, atât la nivelul sonoritãtii, cât
si al sensului. Rezultatul îl constituie o poezie care
redã cu fortã zbuciumul si angajarea existentialã.
Optiunea aceasta pentru sobrietate nu-l scuteste
însã de primejdia de a scrie si versuri mai putin
izbutite: „E si acesta un semn cã Lolitele de
pretutindeni/ vor schimba în curând fata literaturii
de luni pânã vineri./ În România furajerã,
domnii mei, literatura carnivorã/ a dat lovitura. A dat lovitura
de luni pânã vineri” („Secretul”)
Se întelege care e clou-ul aici, dar parcã se
putea spune mai cu mestesug. Asemenea scãderi nu
sunt semnificative (la urma urmei ar putea fi si o chestiune
de gust), poezia din Jurnal erotic se dezvãluie, altfel,
nu fãrã o anumitã tendintã teribilistã
care cred cã îi vine bine: „Ai sã vezi
cã pânã la urmã Lolitele/ vor schimba
fata literaturii – i-am spus –,/ poezia estrogenã
îsi va deschide vaginul/ si ne va înghiti
pe toti! Pe toti ne va înghiti.” („Depresia
de marti”).
Nu stiu cât este în adoptarea
cuvântului-simbol Lolita o influentã dinspre
Doina Rusti, al cãrei roman Omuletul rosu
era irigat de revolta împotriva a ceea ce personajul-narator
de acolo numea „Epoca Lolitelor”. Glumind putin,
s-ar putea spune cã personajul care îsi asumã
poezia în Jurnal erotic o iubeste pe Lolita dar îi
detestã epoca. În ciclul „Fructe secrete”,
titlu ce reprezintã o trimitere codificatã la universul
erotismului, pot fi întâlnite versuri de o asprã
tandrete precum acestea: „Ea strãluceste
si nu stie cã strãluceste.// Ea vorbeste
întotdeauna despre altceva, din propria luminã se retrage.//
N-ai s-o opresti cu privirea, cu cerul nu. Latul mâinii
e fraged, cel al gândului searbãd.//(…)// De-atâta
îmbrãtisare pietrele prind duh, de-atâta
razã peste fire/ eu niciodatã nu voi fi pãmânt…”
(„Ea strãluceste…”). În aceastã
parte a volumului, poezia îsi afirmã una dintre
vocatiile ei dintotdeauna, o vocatie pe care în
ultimele decenii pãrea cã a pierdut-o, aceea de a
da glas iubirii. Alegând sã scrie „de dragoste”,
Virgil Diaconu de a se aseza în opozitie cu diapazonul
care nu sunã decât din frecarea epidermelor pe care
se scrie azi în materie de poezie. „Nu mai am nici un
semn de la tine./ Uneori, marea vine la mine – si marea
nu esti./ Uneori vine muntele – si muntele nu…/
Am lumea pe jumãtate cu tine,/ sperantele mele sunt
vâsle în fluviul secat.”, scrie în „Tratat
de singurãtate” si se poate vedea aici cã
se poate adopta o tehnicã elipticã, sumarã
aproape, pentru a rosti sentimente profunde, miscãtoare,
o dovadã cã se pot face declaratii de dragoste
acceptând în acelasi timp normele, codurile expresive
ale timpului de azi.
Adevãrata naturã a poetului pare
cã se dezvãluie în ultimul ciclu al volumului,
„Omul vulnerabil”, care desi nu prea mare ca întindere,
contine cheia cãtre impulsurile care determinã
maniera poeticã a lui Virgil Diaconu. Reproduc din poemul
în prozã „Îmbrãtisarea”
(ciclul acesta are o compozitie diversã din punctul
de vedere al tehnicii, de la vers în alb, poem în prozã
si prozã poeticã la distihuri cu tentã
aforistic-filosoficã): „La început a fost îmbrãtisarea
– as fi spus – dacã mi-ar fi fost mie dat
sã scriu Cartea Cãrtilor… Dar cum cineva
s-a grãbit sã facã lumea înaintea mea,
pot spune doar cã istoria îmbrãtisãrii
a început cu bãrbatul si femeia care locuiau în
acelasi trup, în aceeasi îmbrãtisare.
Jumãtãtile care se cautã de atunci prin
lume depun mãrturie despre îmbrãtisarea
pierdutã: eu însumi sunt azi o tarã a
pierderii, lebãda care si-a fãcut cuib în
umãrul meu este o îmbrãtisare la
timpul trecut.” Mai notãm si cã unul dintre
poemele volumului se numeste „Androginul”.
Care ar putea fi legãtura dintre acest fel
de a face poezie, frizând romantismul, si revolta despre
care am vorbit pânã acum? Nu sunt, oare, idealistii
niste romantici si niste revoltati incorigibili?
