1. Cum ati perceput întâia
oarã partea nematerialã a vietii? A fost acesta
si momentul în care ati descoperit plãcerea
lecturii?
- Nu-mi dau seama cum si când am perceput partea aceasta
„nematerialã” a vietii. Sigur, a fost si
momentul când am descoperit cãrtile si,
mai mult, o plãcere specialã de a citi. Pentru cã
nu-mi vine sã fac o paradã de cãrturãrism,
sã mã dau cititor precoce si infatigabil, mã
voi mãrgini la un elogiu al lecturii. E un subiect preferat
al meu, ivit si din neputinta de a-mi împlini pofta
nesãtioasã si trebuinta lecturii,
si din perplexitatea de a fi aflat cã, unii oameni care
stiu sã citeascã, n-o fac mai deloc, cã
unii intelectuali care îsi zic asa, au chiar alergie
la lecturã; mai mult, existã persoane care scriu cãrti,
multe, uneori, si citesc absolut întâmplãtor
sau nu citesc decât propriile „opere”. Eu mi-am
permis, adesea, sã atrag atentia cã, cine nu
citeste în proportie de nouãzeci la sutã,
comparativ cu cât scrie, n-are nici o sansã cu
scrisul literar. Este exasperant sã stii cã,
dacã citesti o carte pe sãptãmânã,
în 50 de ani nu reusesti sã parcurgi decât
2500 de titluri, cu mult mai putin decât tipãreste
o editurã serioasã, occidentalã, într-un
an. Citim îngrozitor de putin într-o viatã.
Si, dacã mai esti si critic literar, adicã
un cititor profesionist (asta-i meseria!), musai se cuvine cã
citesti „încet” si sã „rumegi”
îndelung… Sã-mi fie cu iertare, o fiintã
care a fost la scoalã si nu citeste mãcar
o carte pe lunã, trebuie sã fie foarte neîncrezãtoare
în puterea mintii sale.
- Dar televiziunea, Internetul?
- Nu, televiziunea, nu suplineste lectura de carte. Nici Internetul,
care ajutã mult informatia, nu înlocuieste
cititul cãrtii de hârtie. Galaxia Marconi contra
Galaxia Gutenberg? E un risc spre robotizarea fiintei umane.
O carte presupune o lecturã epicureicã, amoroasã,
se cere pipãitã, privitã, perceputã
cu mirosul ei tipografic proaspãt sau vechi. Cum „sã
citesti” pe Internet Romeo si Julieta, Luceafãrul,
Doamna Bovary, Anna Karenina? Marile Biblioteci ale lumii trebuie
închise, ori date pradã flãcãrilor, ca
Biblioteca din Alexandria? Si Borges, naivul, îsi
închipuia lumea ca o Bibliotecã! Pe semne cã
sunt eu depãsit de vremuri, ruginit, si am rãmas
la vorba lui Miron Costin sau, mai încoace, a lui Albert Flocon
(„creatã de om, cartea reflectã universul si
pune în miscare lumea”). Lectura a fost, este si
rãmâne o formã de cunoastere si de
simtire, reazem moral si terapie a fiintei umane,
„luminã” si civilizatie. Stop, mã
opresc aici cu apologia, desi s-ar mai cuveni invocatã
cel putin teoria mai nouã a lecturii. Cât despre
„textualismul mediatic” de sorginte fantasy si
cyber-punk, literatura „virtualã” on-line („nefasta
culturã a mijlocitorului”, cum îi spune N. Manolescu)
– mai rãmâne de vãzut…
- Sunteti un prizonier al acesteia?
- Dacã sunt un prizonier al lecturii? S-a înteles:
prizonier fãrã scãpare, victimã fericitã
a unui „viciu nepedepsit”.
2. Lectura înseamnã si
«judecatã» de valoare? Când? Pentru cine?
- Lectura desemneazã actul de a citi. Frumos poncif, nu?
Fenomenologic privind lucrurile, lectura înseamnã a
citi un text, interpretându-l, fie în sensul lui real,
fie dincolo de semnificatia aparentã. Lectura criticã,
dacã are o anume personalitate, aduce o luminã proprie
asupra textului, comparativ cu alte viziuni. „Povestea”
e arhicunoscutã. Faptul cã aceeasi operã
poate inspira lecturi diferite, în timpuri diferite, demonstreazã
polivalenta operei, caracterul ei deschis interpretãrii,
examinãrii care, la rândul ei, este (trebuie sã
fie) pluricentricã. Pluralitatea de sensuri, atât a
structurii interne a operei, cât si a libertãtii
ei simbolice, solicitã capacitatea lectorului de a deslusi
semnificatiile „ascunse” si de a produce
o judecatã esteticã, adicã de a exprima explicit,
la nivel conceptual, o atitudine apreciativã si interpretativã.
Are, deci, o intentie axiologicã, o judecatã
de valoare. Asta înseamnã cã receptorul exprimã
o apreciere deliberatã prin prisma gustului (spontan, subiectiv,
relativ) si a culturii estetice (rigoare, comprehensiune, rationalitate).
Judecata de valoare se produce, e de înteles, cu deosebire
în lectura profesionistã, în critica literarã,
si are rolul de valorizare, altfel spus, de a determina valente
valorice ale operei. Pentru cine? Pentru autor (care ba o bagã
în seamã, ba o ignorã), pentru receptorul însusi,
pentru destinatarul social-estetic al operei. Cam asta e. Repet,
încã nu s-ar mai putea vorbi despre acest destinatar
care, pur si simplu, este socotit impulsul primordial al scrisului,
un fel de coautor, în tot cazul – un factor indispensabil
în actul creatiei…
3. În legãturã cu transmiterea
(comunicarea, schimbul) cunostintelor, înclinati
spre oralitate ori spre textul scris? Mã gândesc la
diferentierea pe care Platon o face (în Scrisoarea VII
si în Phaidros) între hipomnezã si
anamnezã, între ceea ce poate fi reamintit pe dinafarã
si ceea ce antreneazã procesul (miscarea) dezbaterii
interioare, în relatie cu ceea ce Bergson sintetizeazã
cu expresii «du mecanique plaqué sur le vivant».
- În fata acestei întrebãri mã simt
ca un trecãtor oarecare (nu Oedip, care s-a descurcat cu
brio) fatã cu ghicitoarea sau enigma Sfinxului. Asa
cã sunt pierdut! Sã aproximez, totusi. Personal,
am fost nevoit, prin profesiune, sã recurg mai mult la comunicarea
oralã, cât se putea, în chip peripatetic, ori
asemenea cãlugãrilor vaganti, care trebuie sã
se adreseze unui public larg, de regulã în loc deschis.
Dar, în clasã fiind, neapãrat se impunea sã
recurg la „metoaghele intuichive”. Asemenea se întâmplã
si la cenaclul literar, si în cazul lansãrilor
de carte (unde primeazã rostirea) si chiar la colocvii,
cã de-aia se numesc asa (colloquium, convorbire, discutie).
Când sunt mai „popular” (de cele mai multe ori),
manifestarea e strict oralã (nu si anonimã, eventual!).
Si cu toate acestea, nu-s un bun orator, dar, în diverse
situatii, îndeajuns de retor si limbut. Probabil
cã, din cauza unui scrupul excesiv, pentru exprimarea cât
mai lapidarã si mai exactã, fãrã
nici un fel de rabat al vorbirii „libere”, prefer textul
scris. Nu-i vorba nici de „hipomnezã”, nici de
„anamnezã” si alte alea. Sunt cât
de cât spontan, dar experienta scris-cititului mi-a
arãtat cã mai mult conteazã un text bine pus
la punct, cu limpezime si preciziune, decât un discurs
improvizat pe loc, fatalmente fãrã miez si digresiv.
Chiar când vorbesc „liber”, e bine sã fiu
pregãtit de mai înainte, sã cunosc „subiectul”
si sã-i fi stabilit în prealabil punctele de reper.
Înteleg, însã, cã altceva se urmãreste
cu aceastã chestiune a oralitãtii si a
textului scris, una mai de profunzime, filosofico-poieticã.
Nu mã aventurez. Corect, slãbirea memoriei antreneazã
mai mult „reamintirea pe dinafarã”, iar amintirea
ideilor contemplate într-o etapã anterioarã
solicitã mai intens un proces interior, care poate fi mai
bine captat scriptic. În plan literar, între scriptic
si oralitate existã o frumoasã convergentã.
Sã ne gândim numai la faptul cã literatura popularã
îmbracã a posteriori haina scripticã; la rândul
lui, scrisul literar apeleazã la elemente ale stilului oral,
care asigurã o specialã expresivitate. Când
am scris cartea despre Creangã, obligatoriu a fost sã
mã refer la oralitate. La fel, în cazul lui Caragiale,
unde s-a pus si problema scripticului sub forma prezentei
înscrisurilor, textelor, scrisorilor, telegramelor proceselor-verbale
(!), pagini din publicisticã etc., dar asta, e de-acum, cu
totul altceva…
4. Cât din fiinta (spiritualã)
care sunteti azi s-a nãscut la Câmpina? Pentru
care motiv?
- Iatã-ne cu picioarele mai pe pãmânt, desi
e vorba de „fiintã spiritualã”!
Fiinta mea „spiritualã”, atâta câtã
existã astãzi, s-a clãdit la Câmpina
în cea mai mare parte. Nu pentru cã ar fi fost aici
un mediu favorabil (în provincia foarte micã?!), ci
pentru cã aici se petrecu maturitatea mea (cât priveste
vârsta biologicã, adicã). Începutul a
avut loc în secolul prin care am trecut nu de mult. Dar asta
n-ar fi fost de-ajuns, dacã n-ar fi existat, cum se spune,
în stare latentã, un impuls care vine mai de departe,
oho, ce vorbã mare! La Câmpina am gãsit, probabil,
ceva care plutea în aer, de la însorirea abundentã,
de la „duhul” unor înaintasi ilustri
de pe aceste meleaguri, la atentia confraternã a câmpinenilor,
pretuitori, în strãfundul firii lor, de valori
spirituale. Am simtit totdeauna simpatia lor aparte. Toate
acestea, combinate cu dramul de „inspiratie” ce
mi-l lãsarã din bãtrâni, pãrintii
din pãrinti, s-au unit cu firestile acumulãri
ale vârstei si au fãcut ca, dacã privim
cantitativ, trei sferturi din fiinta mea spiritualã
sã se fi consolidat la Câmpina. Aici am scris, cu o
singurã exceptie, toate cãrtile mele de
pânã acum, cele mai multe de criticã literarã
si istorie literarã.
5. Motorul creatiei artistice este
suferinta, bucuria (extazul!) sau normalitatea? Sau altceva?
Existã creatie în absenta unei legãturi
personale, particulare, intime cu dimensiunea transcendentalã
a fiintei? Care este relatia dvs. cu transcendentul?
- O, pe semne cã special ati gândit acest chestionar
pentru a mã pune într-o situatie atipicã.
Eu, monser, sunt un om din popor, care va sã zicã.
Dar dacã m-am bãgat în critica literarã,
trebuie sã suport consecintele. Motorul creatiei
artistice este tot ceea ce-i omenesc: suferinta, bucuria,
extazul, aspiratia. Nu anormalitatea produce creatie.
Dimpotrivã. Numai romanticii au pretins si impus credinta
anormalitãtii creatorului: „Ah! Organele-s sfãrmate
si maestru e nebun!” Dilthey se credea îndreptãtit
sã afirme: „Geniul nu este un fenomen patologic, ci
omul sãnãtos perfect”, care se caracterizeazã
prin marea energie a sistemului sãu psihic, prin capacitatea
memoriei (apropo de anamnezã), prin vioiciunea spiritului
si libertatea imagisticã. Pe scurt, putere de creatie.
N-as putea spune dacã existã creatie în
absenta unei legãturi intime cu dimensiunea transcendentalã
a fiintei. Relatia mea cu transcendentul este foarte
neclarã. De altfel, e momentul sã facem, împreunã
cu Noica, o disociere între transcendent si transcendental:
transcendentul este dincolo de noi, transcendentalul este dincoace
de noi, în proximitatea fiintei noastre, în „universul
mic”, din care nu lipsesc metafizica si abisalul…
Existã o multitudine de factori care influenteazã
acest proces, de aceea nu se pot stabili cu exactitate prioritãtile:
impulsul divin (Platon), expresia sensibilã a ideii absolute
(Hegel), activitatea spiritualã prelogicã (Croce),
revelatia purã (Bremond), manifestarea sublimatã
a refulãrilor instinctuale (Freud), dicteul automat al inconstientului
(Breton), impulsul ludic (Karl Gross), expresia sintezei armonioase
si superioare a disponibilitãtilor vitale (Guyau),
procesul creativ natural construit în plan spiritual (G. Seailles),
elaborarea intelectivã (Poe, Valery) etc. Cu alte cuvinte:
rational, afectiv, senzorial, genuin, mestesug-artefact,
intuitie-spontaneitate, deliberare-elaborare, vocatie,
„serbarea intelectului”, „moartea intelectului”
etc. Personal, votez pentru varianta Poe-Valery.
- Asadar, votati pentru constructie?
- Da, votez pentru constructie, cum s-a înteles
deja, pentru deliberare si elaborare. Acestea sunt douã
cuvinte care cred cã exprimã cel mai bine un sistem
de creatie artisticã. I-am spus sistem pentru cã,
într-adevãr, e vorba de o constructie. Valery
vorbeste tot timpul de construire pentru a se opune la ceea
ce se numeste absenta intelectului. Pentru cã,
pe vremea aceea, când scria si Valery si se exprima
în felul acesta, apãruse ideea cã intelectul
nu are nici un efect asupra poeziei si asupra creatiei,
în general. Cã poezia, creatia, sunt neapãrat
o stare genuinã spontanã. Asta spune chiar Breton,
autorul Manifestului suprarealist, cã intelectul ucide creatia.
Vine Valery, care provine din Poe, si spune ca intelectul,
dimpotrivã, este cel care consolideazã creatia.
Deci, moartea creatiei prin intelect – Breton, sã
zicem, triumful creatiei prin intelect, Valery. Eu sunt de
acord cu aceastã idee cã, dacã existã,
într-adevãr, o anume inspiratie, stare genuinã,
un anume ingenium acela este neapãrat specific creatorului
fãrãr posibilitatea de a construi. Cum ar fi creatorul
popular, de exemplu. Dar aici problema se pune altefel, pentru cã
aici nu intervine un singur creator popular, ci o multitudine de
creatori populari, si, atunci, iese din discutia noastrã.
Revin prin a spune cã Valery, venind din Poe, pune un accent
mult prea mare pe constructie, pe deliberare si elaborare.
Mai bine mi se pare cã a spus Arghezi, când a îmbinat
cele douã moduri: „slova de foc (care reprezintã
talentul, vocatia, inspiratia, spontaneitatea, ceea
ce existaã ca stare nativã) si slova fãuritã
împãrecheate-n carte se mãritã”
s.a.m.d. S-a înteles chestia asta? Slova fãuritã
este mestesugul…
- Stiinta constructiei…
- …Pe linia Valery. Dar creatia presupune neapãrat
ansamblul celor douã dimensiuni: nativã, genuinã,
creativã prin talent, prin ceea ce se numeste mostenire
si ceea ce dobândesti, apoi, prin culturã,
prin cunoastere. Sã cunosti multã poezie,
dacã vrei sã scrii poezie! Sã citesti
multã prozã, dacã vrei sã scrii prozã,
s.a.m.d. Cum sã scrii poezie fãrã sã
fi citit poezie?
- Asadar, ceea ce am dobândit
prin datele genetice, împreunã cu ceea ce dobândesti
prin experientã personalã. Totusi, v-as
ruga sã comentati, în acest context, o frazã
a Ruxandrei Cesereanu, care, scriind despre poemul delirant, afirmã:
„Conducta ratiunii trebuie sã fie totdeauna secundarã,
minimalã, lãsând conducta inconstientului
sã joace rolul esential.” Se poate si asa?
Puteti gãsi un exemplu?
- Dar nu se poate! Nu se poate pentru cã d-na Ceseareanu
merge pe directia a ceea ce numeam mai devreme, suprarealismul.
Acesta considerã cã subconstientul, chiar, e
prioritar. Asta spunea si Bergson, cã subconstientul
are valori poetice, artistice mai mari decât constientul.
Freud, cu psihanaliza lui, ajunge la concluzia cã toti
factorii creatori vin dintr-un factor subconstient care este
libidoul. Asta e exagerare. Vine ceva din bãtrâni,
cum spunea Eminescu, „ce ni-l lãsarã din bãtrâni,
pãrintii din pãrinti”, din fundul
arhaic, sã zicem, dar pânã nu intervine ceea
ce apartine strict, nu neapãrat unei logici, ci unei
ratiuni creatoare…
- Mi-a plãcut cum ati spus:
ceea ce vine si ceea ce inter-vine dupã aceea.
- Da, bine zis, ce fel aveti de a prinde acest joc de cuvinte!
Sunt emotionat pânã la…
- Glumiti, stiu ca spiritul
ludic nu vã lipseste…
- (râde) Mergem mai departe?
6. Da, trecem la cãrtile
dvs. Douã dintre cele mai recente – aceea despre Bacovia
si aceea despre Caragiale – m-au impresionat în
mod deosebit (si numai pe mine, ati avut cronici excelente).
Ele sunt copiii dvs. cei mai dragi?
- Problema comportã o reactie emotionalã
si, orice s-ar spune, eu sunt pledantul spiritului critic.
De aceea, nu-mi place niciodatã sã vorbesc despre
cãrtile mele. Meseria si firea mã îndeamnã
sã mã pronunt exclusiv despre altii, despre
scrisul altora. Oricum, în legãturã cu scrisul
meu am avut totdeauna mari îndoieli, sincer, nu-i falsã
modestie. Un scepticism apãsãtor mã cuprinde
când am încheiat treaba si a fost tipãritã
cartea. Dupã momentele grele ale „facerii”, cu
stãri alternante de optimism si deceptie, cu tot
efortul de a pãstra un echilibru al luciditãtii,
urmeazã lucrul „împlinit” care mi se pare
aproape un esec. Totusi, sunt „progeniturile”mele
si nu le detest, am aproximativ aceeasi atitudine fatã
de toate. Un dram de încredere, pentru recenta mea „ispravã”:
Efectul Caragiale.
7. Puteti decodifica („deconstrui”)
sensul titlului celei mai noi aparitii editoriale : Efectul
Caragiale?
- De ce „efectul Caragiale”? Mãcar cã
ar fi un „secret” de bucãtãrie personalã,
farmecul unei discutii stã si în satisfacerea
curiozitãtilor nesemnificative. Dar, vai, scuze, explicarea
unui titlu, e, uneori, o initiativã foarte importantã.
Mã gândesc, de pildã, la Enigma Otiliei. Dar
în critica / istorie literarã, cazurile sunt cu totul
rare (Rimbaud le voyou, însã aceastã „cercetare”
apartine unui poet). Vreau, nu vreau, trebuie sã mã
supun regulii jocului. A fost o explozie cu efect întârziat.
Din numeroasele „proiecte” titulare, capabile sã
corespundã intentiei, am avut într-un târziu
„revelatia” acestei formulãri, spre suspiciunea
editorului, om extrem de riguros, dedat la exprimãri „clasice”,
care sã sune bine si la „subventie”
în „Anul Caragiale”, ceea ce nu s-a întâmplat
din cauza, poate, si a titlului mult prea eseistic. Apoi, mã
gândeam ce frumos si eclatant circulã sintagma
„Efectul Coandã”. Si ce exact! Efectul Caragiale
rezultã dintr-o cauzã Caragiale, multiplã,
de exceptie. O lume obiectivã, diversã, care
are drept consecintã o lume-Caragiale, cu o traiectorie
neobisnuitã (de efect), obtinutã prin procedee
ingenioase, specifice, de naturã esteticã. Si
încã, ecoul pe care îl are opera lui Caragiale
asupra noastrã, „actorii sociali”, asupra vietii
sociale românesti, asupra literaturii române, optzeciste
mai ales, asupra receptãrii…
8. Orice ati spune, sunteti
(suntem) zoon politicon. Din perspectiva convingerilor personale,
care credeti cã este viitorul miscãrii
de stânga numitã political correctness, în conditiile
tot mai accentuatei globalizãri?
- Este, într-adevãr, omul un zoon politicon si
de mult se bate monedã forte pe aceastã temã,
cu deosebire la noi si paroxistic în perioada postdecembristã.
Totusi, ce e prea mult, stricã. Politica a devenit o
obsesie a vremurilor noastre, spre paguba altor manifestãri
umane. Si Caragiale se vedea nevoit, la un moment dat, sã
observe cu nemultumire: „În România, înfloreste
o vastã industrie – industria politicã”;
Mircea Eliade constatã consternat: „Nu cred cã
mai existã în lume vreo tarã (ca România,
n.m.) în care sã se consume atâta energie politicã”,
iar Eugen Ionescu ajunge, parcã, la exasperare: „Pasiunile
politice sunt dizgratia si adesea rusinea omenirii,
mediocritatea si prostia ei”. Înregimentarea intelectualilor
este total contraproductivã. Scriitorii „afiliati”
se transformã, inevitabil, în propagandisti de
partid, scriu în indezirabilã notã tezistã,
adicã în afara imperativelor artistice. Acelasi
Eugen Ionescu: „Un conformism de stânga e tot atât
de jalnic ca si cel de dreapta”. Pe Paul Reynaud l-am
citat de mai multe ori, ca argument al autoritãtii
si pentru fulguranta supunerii: „Nu sunt nici de
dreapta, nici de stânga; sunt inteligent”. Cât
despre „corectitudinea politicã”, e încã
un subiect la modã, extenuat de atâtea interpretãri
care se bat cap în cap si nu sunt totdeauna „corecte”.
Conceptul e nãscocit si invocat cu sârg de eseisti,
cum spun, într-o devãlmãsie oripilantã.
Miza programului „corectitudinii politice” ar fi expurgarea
oricãrei traditii spontane, naturale, în beneficiul
unei puteri dictatorial-lozincarde. În locul libertãtii
funciare, intervine sloganul obstructiv al acestei „incorectitudini”,
tipat si din stânga, si din dreapta. Cicã
acest program ar apartine unei minoritãti luminate
versus majoritatea rudimentarã. Pe de altã parte,
trâmbitasii fatadã ai „valorilor
occidentale”, arhangheli ai pluralismului, multiculturalismului,
globalismului, sustinãtori mult prea înfocati
ai „drepturilor omului” au fãcut o suspectã
pasiune pentru as-anumitele minoritãti de orice
fel: feminin patetic, bigotism, ecologism radical, handicapati,
lesbiene, homosexuali si tot asa. Cine priveste cu
suspiciune aceastã confiscare a „corectitudinii politice”
este stigmatizat ca anti-occidental, nationalist obtuz, anti-american
si altele. Se trage cu strãsnicie hilarã
semnul egalitãtii între valorile fundamentale
ale Occidentului si ideologiile „corectitudinii politice”
care, sã fie foarte clar, cum ar zice un grandios politician,
nu sunt doar „stângiste”. Un „om nou”,
homo oeconomus al tehno-globalismului vizeazã si ideologiile
de dreapta, si cele de stânga, desi cei dintâi
vãd multiculturalismul, globalismul si pluralismul prin
paradoxul exprimãrii depline a individualitãtii,
pe câtã vreme ceilalti vãd ceva foarte
neted, suprimarea personalitãtii prin racordarea la
„identitatea de grup” care are menirea de a înghiti
grupurile subordonate, „fãrã voce”. Spiritul
critic nu mai are loc nicãieri. O harababurã perfectã…
Ce cred eu? Cã aceastã „corectitudine politicã”,
de sorginte americãneascã, este o pisicã moartã,
aruncatã dintr-o ogradã în alta, cu vijelioase
strigãte de luptã, care în curând se vor
stinge ca orice alte astfel de rizibile diversiuni.
9. Credeti în elite sau în
puterea multimii? Credeti în Don Quijote?
- Cred în elitele autentice, am mai spus-o de-atâtea
ori, dar nu cred în elitism, în contrafacerea elitistã.
Adevãratele elite se pun în slujba „multimii”,
elitele autoproclamate, falsele elite, trag o linie netã
de demarcatie între grandoarea lor si nimicnicia
restului lumii. Camil Petrescu vorbea de „noocratia
necesarã”, idee care vine din platonism si, mai
încoace, din „personalismul” francez. Îmi
cer permisiunea de a cita din dialogurile lui Platon: „Socrate:
- Atâta timp cât filosofii nu vor fi regi în state,
ori cât timp cei care astãzi se numesc regi si
suverani nu vor fi cu adevãrat si temeinic filosofi,
atât timp cât puterea politicã si filosofia
nu se vor întâlni în acelasi ins, atâta
vreme cât o lege superioarã nu-i va da în lãturi
pe cei care se îndreaptã azi doar într-o parte
ori în alta, nu va fi leac, scumpe Glaucon, pentru State,
nici, gândesc, pentru speta omeneascã, si
niciodatã acest stat desãvârsit, al cãrui
plan îl fãurim împreunã, nu se va putea
naste, nu va vedea lumina zilei”. Intelectualul, sustin
„personalistii”, nu este o persoanã, ci
o persona-litate bazatã pe preeminenta spiritului.
Elita intelectualã, cred ei, „personalistii”,
trebuie sã-si asume si puterea politicã,
si atunci se naste ceea ce se cheamã „elita
politicã”. A nu se confunda cu înfreudarea politicianistã!
Jacques Le Goff deseneazã „portretul” intelectualului
ideal, al „gânditorului de meserie”: producãtor
si furnizor de cunoastere, implicând spiritul de
ordine si rigoare, dar si pe cel liber-creator si
critic, în sensul cãutãrii permanente a adevãrului.
Când mi-am exprimat rezerva si nemultumirea fatã
de „elitã”, repet, am avut în vedere narcisismul
elitist, cabotinajul si fanfaronada, „gãstile
plutocratice”, „îmbulzeala de aristocrati”
cu „dispret sumar si radical pentru masã”
(Paul Zarifopol).
Dacã eu cred în Don Quijote? Nu vãd legãtura.
Altminteri, orice cu orice în lumea asta se leagã.
Da, cred cã Don Quijote, pentru cã, desi mã
socot o fiintã ahtiatã de farmecul luciditãtii,
cred în fictiunea care poate sã meargã
pânã la utopie si fantastic, dar tot mi se pare
mai adevãratã decât realitatea, strictã
chiar. Cred în Cavalerul Tristei Figuri, pentru cã
el credea în cãrti. Deosebirea e cã el
lua realitatea drept fictiune, eu prefer sã consider
fictiunea foarte certã realitate. Dar inocenta
lui e genialã, pe câtã vreme trezia mea e foarte
terestrã. E grandios Don Quijote. Pãcat cã
în finalul romanului moare, însã tot de atunci
a intrat în eternitatea cea mai vie.
10. Privind el înapoi, postmodernismul
este un pas înainte? Sau, cum se spune undeva, „anesteziere”
a spiritului?
- Da, privind (si) înapoi, postmodernismul face si
un mare pas înainte. Cât despre postmodernism ca „anesteziere”
a spiritului, e un fel de a cocheta cu vorbele. Din contrã,
postmodernismul înseamnã o resuscitare a spiritului.
Precursorul postmodernilor în linie filosoficã, Nietzsche,
stã sub semnul repetitiei cu dife-rentã,
o eternã reîntoarcere întru devenire. Si
încã postmodernistii se pot lãuda, ca Borges,
cã scriu doar „imitându-i” pe altii
si fãrã pretentii. De a crea opere-univers,
dimpotrivã – un haosmos. Si postmodernismul nu
de fel elitist, ci foarte „democratic”, de vreme ce
redobândeste culoarea realitãtii cotidiene,
retorica „laicã”, de bas-étage, si
atitudinile cele mai pãmântene… Dar sã
ne oprim aici, chestiunea e prea complicatã si complexã,
discutiile au cãpãtat o amploare vecinã
cu suprasaturatia.
11. Aveti cinci (numai cinci!) cãrti
pe care le-ati lua cu dvs., pe o insulã pustie? Dacã
da, care?
- Jocul e vechi, rãspândit si sadic. Noroc cã
nu se întâmplã asa în realitate. Uneori,
se cere a se numi o singurã carte, ceea ce trece peste granitele
masochismului. Cu strângere de inimã, sã ne
jucãm, deci: Divina Comedie, Don Quijote, Gargantua si
Pantagruel, Rãzboi si pace, Un veac de singurãtate
(optez pentru scrieri epice de mare întindere ca sã
am mai mult de citit / recitit / rãscitit; poezia trebuie
memorizatã, pentru a o recita, în gura mare, pe pãcãtoasa
aia de insulã pustie.
12. Pentru cã vã considerati,
înainte de toate, critic literar, spuneti ceva despre
ce se mai întâmplã astãzi, cu critica
literarã.
- Caragialiceste spus: Crizã teribilã, monser!
Care ca sã zicã, avem de ce ne plânge, dar nu-i
dracul chiar atât de negru. În Apus, critica (gr. krinein,
a judeca, lat. crisis, „faza decisivã a unei boli”)
trece printr-un necrutãtor desert de multã
vreme. Acolo a prosperat mai cu seamã teoria literaturii.
La noi, nu tocmai buni imitatori, dar si din cauze „obiective”,
se petrece de la ’89 încoace o sincronie pãguboasã
cu Occidentul în aceastã privintã. Literatura,
în general, nu mai are trecerea de odinioarã, în
conditiile economiei de piatã si de gheatã.
Numai cã noi avem felul nostru de a fi, doar românul
s-a nãscut poet, si repede am reluat lira spânzuratã-n
cui, cu avalansã de poezie („sponsorizatã”
în multe cazuri, adicã plãtite editurile cu
bani pesin), cu prozã (asa si asa), cu
teatru (putin, ca de obicei). Critica însã nu
se simte prea bine. Nu mai spun nimic despre cititul scrisului literar.
Atât: tendinta centrifugã s-a generalizat. Cel
putin critica de întâmpinare e în grea suferintã.
„Oamenii zilei”, bosii „de succes”
au promovat pe principiul „cumetriei” de castã,
câtiva „tineri” de nãdejde, cu lecturã
putinã, corespunzãtoare, fatalmente, primãverilor
lor, dar cu mare aplomb, care au misia sacra de a promova un nou
„canon”, al grupãrii respective, constând
din imperioasa nevoie de a-i elogia pe membrii confreriei si
de a-i pune în genunchi, pe coji de nucã, pe ceilalti,
dinafarã, altã tabãrã si altã
culoare. De precizat, fãrã sã generalizez,
cã nu doar junii judecãtori recurg la aceastã
procedurã cam maniheistã, ci si foarte putinii
veterani-vedete care mai pregetã sã compunã
foiletoane critice. Ne aflãm, cum se bagã de seamã,
la sectarismului în floare. Mai pricopsitã, parcã,
este critica aplicatã la literatura consacratã din
cele mai vechi timpuri si pânã în actualitatea
imediatã. Nu-i locul si nici cazul sã intru în
amãnunte. Scurt, „instantã criticã”,
„magistraturã”, „verdict”, „directie”
si-ar fi trãit traiul, plasând tot mai decisiv
oficiul critic în zodie ancilarã. Cronicarul literar
e socotit, astãzi, un simplu agent de publicitate, un rãu
necesar din sfera serviciilor publice. Încearcã sã
intre în vogã alte manifestãri de tipul „bãtãliilor
canonice”, „revizuirilor” rãu întelese,
pe considerente extraestetice; cel mult locul criticii profesioniste
catã a fi luat de o criticã “oralã”,
cenaclierã, diletanticã. În aceste circumferinte,
eseistica pare sã câstige teren, dar ea nu are
a face cu critica de întâmpinare si de sustinere,
mai ales când eseul tinde sã fie din ce în ce
mai specios, un fel de tutti frutti.
13. Bonus: Rãspundeti la
o întrebare pe care nu v-am pus-o!
- Desi am fost supus la „12 munci” si am îndeplinit
norma, cantitativ vorbind, poate chiar prea scrupulos, ca Pristanda
la datorie, atac încã o „cestiune arzãtoare”,
a 13-a la numãr, nu sunt deloc superstitios: despre
provincialism. Fireste, minimum minimorum. Nu vin cu puncte
de vedere noi, dar simt cã sunt încã presante,
uitate fiind, ori numai ignorate. Avem, hotãrât lucru,
o tot mai accentuatã mentalitate mãrginitã,
din felurite prejudecãti, cum ar fi între altele,
oroarea de spiritul gregar-colectivizat, care ne-a asaltat prin
internationalismul proletar si ne amenintã
acum prin globalismul indistinct; complexul superioritãtii
vs. complexul inferioritãtii, o grandomanie dizgratioasã,
pe de o parte, o umilitate excesivã fatã de
înaltele Porti, pe de altã parte. Globalizantii
acuzã restul lumii de provincialism (asociat de curând
cu nationalismul). În replicã, înfloreste
spiritul tribal, sub douã aspecte „provinciale”:
dispretul fatã de provincie, închiderea
în clanuri metropolitane, ori, invers, regionalizarea culturalã,
care a fãcut sã rãsarã sumedenie de
ligi judetene, orãsenesti, comunale (un determinism
îngust care se aplicã la ontologii regionale, cum ar
spune Bachelard). Nu existã târgusor fãrã
„grupul” lui cel mai mândri de pe plai. Când
exclusivismul face legea, tot provincialism se cheamã. Discriminãrile
de orice fel sunt total contraproductive. S-a purces sã se
facã antologii zonale, liste ierarhice sectoriale, dictionare
pãrtinitoare desi se dau drept „nationale”,
de interes general. Se vede, primeazã criteriul teritorial,
eludându-se realitatea cea mai evidentã: conteazã
nu locul geografic, ci locul pe harta culturalã (axiologicã).
Si încã: nu existã provincie literarã,
existã doar literaturã „provincialã”
(i.e. mediocrã). Provincialii, adicã veleitari care
împânzesc si marile metropole. A rãmas un
talmes-balmes de arogantã ciocoiascã.
De bunã seamã, atârnã greu diferenta
specificã, cea realã, nu cea narcisiacã. E
în cele ce spun eu acum o simplã observare a unor stãri
de lucruri, nu o tânguire tipic… provincialã.
- Vã multumesc pentru timpul
acordat. Când sunteti dispus pentru încã
o reprizã? Am ocolit grajdurile lui Augias…
- Oricând si, bineînteles, cu multã
plãcere. Vã propun sã revenim, altãdatã,
la chestiune provinciei, despre care am multe de spus.
- Acolo credeti cã sunt grajdurile
lui Angias?
- Am de spus si multe lucruri frumoase...
Câmpina, martie-aprilie 2003
