Lidia Nicolae este o creatoare originalã,
în primul rând prin stilul practicat si, în
al doilea, datoritã personajelor - Arlechin, Colombina, Pierrot
- pe care, preferându-le cu obstinatie, le însufleteste
într-o manierã profund personalã. Admiratoare
declaratã a esteticii lui Gustav Klimt, Lidia Nicolae ni
se înfãtiseazã în lucrãrile
expuse pe simezele Galeriei de Artã din Ploiesti (vernisaj
- joi, 8 noiembrie 2007, la 16 ore post meridian, în prezenta
colegilor de breaslã si a multor pasionati de
pictura si grafica Domniei sale) drept pasionatã de
senzualitatea umanã – trãsãturã,
altfel, din ce în mai exacerbatã în viata
noastrã de toate zilele si mai ales de toate noptile…
Desi expune numai douã tablouri foarte mari, unul redus
la jumãtate si vreo sase uleiuri de mãrimea
unor portrete obisnuite, Lidia Nicolae consacrã stilul
sãu, pe care, într-o cronicã anterioarã,
l-am numit lidian, statorniceste gândirea sa în
formã artisticã superioarã, esteticã,
defineste specificul prin care si-a conturat personalitatea
si instituie astfel, de zece ani încoace, o orientare
senzualistã. Stiind-o foarte personalã în
arta pentru care s-a pregãtit, adversarã oricãror
influente sau imitãri, Lidia Nicolae convinge cã
trebuie sã existi în Creatia plasticã
numai ca individualitate, diferit de tot ceea ce se cunoaste
astãzi în stiinta si istoria Artelor
plastice. Si a reusit cu brio, alegând propriul
drum – de strãbãtut pânã la desãvârsirea
visatã…
Consideratiile
pe marginea lucrãrilor artistei plastice Lidia Nicolae, rãmân
cu atât mai semnificative cu cât dânsa semneazã
grafica apãrutã în paginile volumului de poeme
33 - piatrã, pasãre, duh, semnat de Florin Dochia,
volum lansat la vernisaj. Ideea artisticã si, prin efectul
incontestabil al stilului în care exceptionala graficianã
care, ca si pictoritã, este Lidia Nicolae, „sora”
ei naturalã, ideea filozoficã, devin elementele câstigului
estetic al lectorului poemelor. În esentã, cele
33 de lucrãri în creion si/sau tus structureazã
în tot atâtea variante corpul uman – corespunzând,
de altfel, sensurilor încifrate ale poemelor din carte. O
relatie sublimã si subtil indusã cãrtii
o instituie motto-ul care deschide volumul, de minune sugerând
legãtura între poemele din carte si lucrãrile
expuse pe simezele Galeriei de Artã: „Nu uita cã
Dumnezeu te-a trimis pe lume sã-l înlocuiesti:
sã dai sensuri, sã creezi, sã duci începutul
sãu înainte”. Formularea apartine gânditorului
român Constantin Noica si este preluatã din lucrarea
lui intitulatã De Caelo. Pe asemenea „frecvente”
spirituale porniti, Lidia Nicolae, prin pictura si grafica
prezentã pe simeze, cât si în cartea de
poeme amintitã, Florin Dochia, îsi împlinesc
menirile evocate de filosoful Constantin Noica, odatã cu
demersurile lor coloristice si lingvistice.
Astfel cã, spre deosebire de alte prilejuri, când comentam
numai desenul, culoarea si formele în spatiu, acum trebuie
sã personalizez cumva simbioza dintre Culoare, Desen si Cuvânt,
în simbioza lor paradoxal emotionantã. Dacã
Arlechinii si Colombinele Lidiei Nicolae ni se relevã fie
în grupuri (familii) sau perechi sau singuri/singure, exaltând
tristetea din spatele spectacolului, ca si sentimentele afectiunii
reciproce, printr-un foarte original si provocator stil erotic,
desenele care ilustreazã poemele lui Florin Dochia întregesc
alt termen al ecuatiei artistice, cu intensitatea interioarã
a suferintei individuale, a sacrificiului. Cu voia cititorilor care
au rãbdarea si curiozitatea sã parcurgã rândurile
de fatã pânã la sfârsit, îmi îngãdui
sã citez din poemul [12] însotit, apropo de trupul
uman, de un exceptional desen (silueta bipedã ca un trunchi
de copac stufos - vezi sus): „eu sunt doctor de cercuri –
ne-a spus / printul privindu-ne auriu – ele sunt bolnave de
perfectiune, mângâierea / mea va fi asprã pentru
ca voi sã întelegeti / venirea mea ca pe o ranã;
/ cercurile fug rãsfãtate-n trufie si / atingerea
lui izvodea seminte si ele / încolteau figuri geometrice din
ce / în ce mai ascutite si ele luminau calea / pe care el
tot venea, tot venea / fãrã sã ajungã,
pentru cã lunecarea / lui pe altã curbã a lui
moebius se petrecea / si pe noi pe altã lume pierdutã
ne aveam casa / doar glasul i se auzea azuriu; / eu sunt doctor
de cercuri, ele sunt / atât de bolnave, vai, atât de
bolnave…”
Mã întorc la „klimtiana” Lidia Nicolae
si lumea Domniei sale de personaje transpuse în nuante
coloristice si contururi grafice sensibile si precise,
pe care le filtrez prin „grila” poemelor de genul celui
de mai înainte, si gãsesc cã alãturarea
artelor plastice cu literatura, ambele de o valoare, rãmâne
una din putinele si reconfortantele dezintoxicãri
de cotidianul curent si totodatã de subtilã educatie
artisticã si, de ce nu, civicã. La Galeria de
Artã din Ploiesti s-a reusit, numai în douã
sau trei rânduri, ca, de altfel, si la Muzeul de Artã,
aducerea Muzicii culte, desigur, într-o magnificã completare
a stãrii sufletesti a publicului prezent la vernisaje.
Iar, dacã as face apel la îndemnurile corifeilor
Culturii nationale, în materie de vizitare/judecare
a expozitiilor de artã plasticã si ascultare
a poetilor si muzicienilor, cu sigurantã
onorati sã ia parte la asemenea evenimente de elitã,
nu as avea pretentia cã spun vreun mare si
salvator adevãr; totusi, i-as reitera actualitatea
si mai ales nevoia cât mai stringentã de miezul
sãu vindecãtor la minte si la suflet, prin urmare,
la caracter…
Dublul act artistic, cu valoare esteticã indubitabilã
pe ambele planuri, oficiat la Galeria ploiesteanã de
Artã, sub semnul picturii si graficii Lidiei Nicolae
si al poeziei lui Florin Dochia învedereazã oportunitãti
care ne mai dau încã speranta cã, prin
hãtisurile barbare ale tranzitiei, cum îl
citam pe Constantin Noica, cineva – lãsat de Dumnezeu
printre si pentru noi, „sã ducã începutul
Lui înainte”, în cadenta pasilor pe
care laolaltã cu ei, îndrãznim sã îi
facem.
