Un demers recuperator
Ion Bitzan, Ovidiu Maitec, Ion Nicodim, Florin Mitroi

Elena Dinu

Formula propusã de MNAC (MUZEUL NATIONAL DE ARTÃ CONTEMPORANÃ - BUCURESTI) în perioada iulie-octombrie 2007 - Ion Bitzan, Ovidiu Maitec, Ion Nicodim, Florin Mitroi - este o asociere valoricã doveditoare de mare fortã si autenticitate a unui discurs de tip recuperator, a unei situãri spatiale si temporale determinante în arta româneascã, valide si signifiante în arta europeanã.
«Este o expozitie prin care putem afirma cã am avut ceva de spus în dezvoltarea postbelicã a artei europene, cã, asemenea vecinilor nostri din fostele tãri comuniste, am reusit sã iesim din dimensiunea strâmtã a artei fãcute la comandã, cã am putut dialoga cu ceea ce se petrecea pe mapamond, în spiritul cunoscut al limbajului plastic.» (Maria-Magdalena Crisan)
Frumusetea si veridicitatea acestei iesiri în spatiul cultural international, este cu atât mai semnificativã cu cât ea s-a realizat într-o terminologie proprie identitãtii contextuale a artistului.
Semnul, cu mare încãrcãtura de luminã si sens - «fortã imanentã, energie condensatã pe care comanda ritului perfect sau a verbului precis o pune la îndemâna oficiantului» - este elementul (co-)ordonator al universului bitzanian, angajat esential în ritualul creatiei, fie doar prin expresia si forta redatã de dinamicã gestului.

Banchetul, 1994 (400x 60x 70 cm)

«Imaginile lui Ion Bitzan sunt realizate cu o exceptionalã vocatie de homo faber (dar si de homo ludens), simturile sale sunt rafinate, imaginatia prodigioasã. Întrebarea care mã urmãreste, însã, în raport cu scrierile sale (pseudoscrierile) este de naturã moralã si nu esteticã: care ar fi fost destinul umanitãtii dacã Tablele Legii pe care au fost înscrise normele vietuirii si convietuirii între oameni, i-ar fi fost înmânate lui Moise, pe muntele Sinai sub forma unor pseudofraze, a unei pseudoscrieri.» (Marin Gherasim - Ion Bitzan între Coresi si Dada, A patra dimensiune)
Manuscrisele, hãrtile, cartea - cu multiplele-i valente simbolice, biblioteca, sunt motive ce vorbesc prin ele însele ca pãrti ale fundalului cultural al unei natiuni, al umanitãtii.
În Cãrti reprezentative în viata Omenirii, Nicolae Iorga afirma: «Se poate scrie într-o anumitã formã istoria universalã pe baza nu a faptelor, ci a cãrtilor, fiindcã, fãrã îndoialã, si cãrtile pleacã din anumite fapte, dar, tot mai mult, faptele pleacã din ideile care sunt emise în cãrti.»
Asadar, cartea este un ferment spiritual de mare putere. Borges imagineazã paradisul «nu ca o gradinã, ci ca o bibliotecã», concept ce îl influenteazã pe Ion Bitzan în realizarea cãrtilor si bibliotecilor sale: «Scrierile lui Borges mã preocupã si mã motiveazã, deoarece el vorbeste despre nesfârsitele serii de cãrti sau despre cartea fãrã sfârsit.» (Interviu cu Sean McCrum - The Arts Council of Northern Ireland’s Gallery, Belfast, 1985)
Reprezentãri instalationale de mari dimensiuni, impozante prin forta imaginalã si simbolicã, îl definesc pe Ion Bitzan ca un artist angrenat într-un proces de ferventã si perpetuã cercetare, atât la nivel plastic, cât si în plan mental, spiritual.
Banchetul - 1994 (400x 60x 70 cm) - mixturã de elemente cu diferite calitãti materiale - lemn, hârtie, pânzã, masã - pe care sunt postate treisprezece cãrti - face trimitere la zona conceptuala filozoficã - Platon - cu dialogul sãu despre iubire, dar are si valente simbolico-religioase - notiunea de banchet echivalând ritualic cu evenimentul Ultimei Cine.
«Numãrul cãrtilor împreunã cu dimensiunea lor biblicã trimit, si ele, la crestinãtate, adicã la acea comunitate religioasã edificatã în jurul idealului iubirii crestine. Deci, asa cum subliniazã îndeosebi teologia ortodoxã, filozofii greci antici au fost un fel de înainte-mergãtori ai crestinãtãtii, pre-figurând sacralitatea în profan.» (Erwin Kessler – Ion Bitzan, ceARTa)
Statutul obiectual al operei de artã este considerent si în creatia lui Ion Nicodim, prezent în expozitia de la MNAC cu inimi, relicvarii, Adam si Eva, Inorog…

Asceza si kenoza se realizeazã procesual prin inima-axis, inima-altar - echivalentul simbolic al luminii vesnice si constiintei sublime (sirr) revelata în chintesenta fãpturilor create, pentru ca Dumnezeu sã poatã contempla Omul prin acest mijloc.
Astfel, inima devine «Tronul lui Dumnezeu si templul sãu în om… centrul constiintei divine si circumferinta cercului a tot ce existã.» Coloana si totem, imaginea inimii-axis, propune o abordare asociatã unei memorii a pãmântului, medierii în comunicarea cu celestul.
«E ceva elementar în înfãtisarea acestor obiecte în care s-au fixat toate nelinistile pictorului, fãcute parcã pentru a ne întretine si adânci propriile noastre nelinisti si tensiuni interioare.» (Marin Gherasim - Expozitia lui Ion Nicodim la Paris, A patra dimensiune)
Legãtura indisolubilã cu pãmântul copilãriei, cu izvorul germinativ al acelui timp si spatiu, inspirã valorificarea mitului, a secventei de tip ritual angajând artistul în actiunea recuperatoare.
«Creatori, ne simtim ca sarpele lui V. Voiculescu, ce în momentul lepãdãrii cãmãsii prea strâmte în care-i încãtusat, al lepãdãrii de sine, înnoirii si regenerãrii, ritual va fi otâncit, otâncit, omorât de sapa tãranului, act pornit din spaima ce o poate, metaforic, provoca actul creator al mutatiei. Scena de tragedie cosmicã, din moment ce zvârcolirea va continua pânã la apusul soarelui, creatorul neîntelegând care îi va fi fost pãcatul.» (Ion Nicodim)
Varietatea material-stilisticã este acordatã ideii: «Dacã un artist are ceva de comunicat, nu mijlocul este cel care conteazã. Nu tehnica este capcana; tehnica poate fi învãtatã de cãtre oricine. Problema este cã fiecare material are legile lui si dacã nu intri în gramatica lui, ies hibrizi.» (Ion Nicodim)
Astfel, pãmântul, tabla, nisipul, gudronul, lemnul tintuit de piroane, uneltele masive din gospodãria tãranului, alcãtuiesc arsenalul unui limbaj propus spre a materializa Povestea.
Pe linie brâncusiana, în contextul explorãrii traditiilor strãvechii arte a lemnului în scopul unor propuneri novatoare, totodatã recuperatoare, Ovidiu Maitec împleteste vizionar mecanicitatea proprie obsesiei tehnologice a vremii cu dimensiunea spiritualã, a esentei, situându-se, astfel, în afara catalogãrii temporale.
Porti, tronuri, aripi, pasãri, îngeri, coloane, poartã însemnele unei lumi însusite arhetipal, a unui cadru motivational autentic prin natura legitãtilor sale, context în care materia nu e altceva decât o formã de mediere cãtre transcendent.
«(…) În acelasi timp cu imaginea celor mai contemporane conceptii despre lume, alcãtuite într-o mitologie stiintifico-fantasticã modernã, sculptorul exploreazã universul formelor simbolice ale marii traditii românesti de artã popularã cu rãdãcini în neolitic. Artã imaginativã, ca a tuturor popoarelor agrare, arta rusticã a românilor i-a oferit sculptorului tipare de gândire formal-heraldicã, de un mare potential de registru simbolistic.» (Ion Frunzetti - Ovidiu Maitec - Artisti români la cea de-a XXXIV-a Bienalã de la Venetia, Contemporanul - 14 iunie 1968)

Asumarea unor criterii tipologice de vietuire spiritualã, artisticã, într-o poeticã a luminii, a cãutãrii, în neconcordantã cu normele unui regim nihilist, are ca finalitate ostilitatea aferentã: «Si atunci vine la mine o ministreasa. Intrã, în atelierul meu, trimisa de Elena Ceausescu. Intrasem în niste dandanale foarte serioase, pe tema transcedentalului. Si o trimite: „vezi ce-i cu individul ãsta”. Vine la mine, se uitã la cele din atelier, si-mi spune: „Ascultã, soro, de ce gãuresti materialul?”.Ce sã-i rãspund? Vroiam sã stiu ce-i în capul ei, ce sã-i spun, sã nu-mi tai prosteste, cum se spune, craca de sub picioare. Eram în mare dificultate, n-aveam ce mânca, trebuia sã-mi functioneze instinctul de apãrare. Si-i spun: „Doamnã, este foarte greu sã vorbesc despre cadenta care exista în materia asta”. (Cel mai formidabil compliment mi l-a fãcut Mircea Eliade când mi-a spus: „Dragul meu, materia lui Brâncusi radiazã luminã. Vãd cã dumneata vrei sã introduci lumina în material”.) La care ea face: „Da, dar nu ti se pare cã slãbesti materialul?”. Vorbise inginera. „Da, îi rãspund, dar am auzit cã o teavã e mai rezistentã decât o barã”. „Da, dar la torsiune nu rezistã.” Si discutia a continuat astfel. Trebuia sã-i dau Cezarului ce-i al Cezarului. În cele din urmã, a acceptat: „Da, dumneata nu faci figuri, faci idei”. S-a întors la cealaltã inginerã si ce-o fi raportat, cã m-au lãsat în pace.» (Ovidiu Maitec - în dialog cu Ioan Lãcustã)
Expozitia de la MNAC cuprinde o importantã componentã a laboratorului de creatie al artistului - din care si vesmintele sale de lucru, prezentate în chip instalational alãturi de instrumentarul format din barde, topoare, ce fac trecerea la o altã secventã expozitionalã: Florin Mitroi.

Prezenta destul de rezervatã a lui Florin Mitroi în zona manifestãrilor publice, pe motivul unei «neîmpliniri», a unei necesitati de îndelungã introspectie, de aprofundare si continuã cercetare, nu-i minimalizeazã nicicum forta discursului, ci dimpotrivã.
«Pictura lui Florin Mitroi din ultimii ani era populatã de obiecte pline de mister, nimbate cu tainice lumini, oficiind ritualuri fãrã a fi manevrate de mâna omului, vase ce participã la ritualuri necunoscute, potire din al cãror trup emanã o tainicã boare, ca niste nimburi luminoase, cântare ce se apleacã fãrã povara materiei, obiecte însufletite de o stranie viatã secretã. Pictorul are harisma de a surprinde ceea ce nu se vede, duhul lucrurilor, destinul lor ascuns conferind imaginii dimensiune metafizicã (fãrã a uza de recuzita picturii metafizice consacrate ca atare).» (Marin Gherasim - Expozitia Florin Mitroi sau pictura ca ascezã, A patra dimensiune)
Pe traiectul unei evolutii de intensitate misionarã, lucrativã «întru apãrarea patrimoniului de spiritualitate crestinã», pictura lui Florin Mitroi este de o concentrare arhetipalã, emblematicã.
Decupaje de tablã sunt reprezentãri austere si misterioase ce degaja o caldã luminã prin natura si firescul motivului, a simbolului ce încarcã pozitiv materia.
În reprezentãri seriale cu motivul toporului, bardei, al mãstii – concretizate în portretele pe pânza si sticlã - având un caracter depersonalizator, artistul lanseazã un strigat, «arhetipuri genetice ale durerii si suferintei».
Considerând analitic statutul obiectului în plastica româneasca si dimensiunea valoricã a artistilor în cursivitatea sa, initiativa MNAC de a prezenta pe o structurã instalationalã frânturi din laboratoarele materiale si mentale ale artistilor Ion Bitzan, Ovidiu Maitec, Ion Nicodim si Florin Mitroi, se dovedeste dintre cele mai fericite, în contextul unei triste tendinte de dezrãdãcinare si voita uitare a generatiilor spontanee de azi.