Într-o zi de varã am trecut pe la
nasu’. Sãru’ mâna, nasule!
Îmi încep în acest fel povestea, pentru cã
si Esop si Anton Pann au avut existente fabuloase
- zicea Paul Cornea, pomenindu-l pe M. Gaster. Nu tin mortis
sã se creadã cã stiu cine este M. Gaster,
asa cã, alunec pe lângã acest amãnunt,
ca o barcã ce stârneste valurile... sau poate
cã valurile leagãnã barca! Uite, de aici
porneste incertitudinea existentei noastre! Certitudinea
vietii mele... care ar putea fi?! Cã nasul s-a
gândit la mine când mi-a dat cartea si mi-a zis
cã numai eu sunt în stare sã-l fac personaj
de roman pe Anton Pann – vorba lui Paul Cornea din urmãtorul
citat: „Cu o vervã neostenitã (eu as
fi zis neostoitã!) sunt persiflati bogãtasii,
cãrora totdeauna le lipseste avutia spiritului.”
Ei bine, eu eram bogãtasul! Sau, mã rog, fusesem
unul dintre... dar, ghinionul vietii mele a fost cã
am descoperit, dupã vreo douãzeci si ceva de
ani, cã am avut o nevastã cu sânge albastru,
albãstrit de la alcoolul metilic pe care îl mai îmblânzea
mã-sa trecându-l printr-o felie de pâine. Într-unul
dintre romanele mele i-am descris rudele, cã neamuri nu
le pot zice. Un anume Iustin, frate cu mã-sa, ne-a primit
cu bucurie dar, dupã ce a desertat într-însul
o vadrã de palincã, numa’ ce l-am vãzut
apãrând de dupã casã cu un topor în
mânã, plus balele de fiarã rãnitã,
pe care nu le mai descriu aici, pentru cã sunt dezgustãtoare!
No, se e cu voi aici... si poate cã o mai fi
mosmondit el una-alta, da’ cine a mai stat sã-l
asculte?! La o altã mãtusã, fosta mea
soacrã a creat o diversiune pentru a putea suti (desi
eram în Ardeal) o sticloantã cu palincã.
Scuze, nu stiu cum sã traduc suti-ul dâmbovitean
pre limba Ardeleneascã! Diferentele culturale sunt
uneori zdrobitoare! Cu ani în urmã, am scris un articol,
în nu mai stiu care ziar mioritic, despre subiectul
ãsta! Într-un alt sat transilvãnean tãiat
în douã de un firicel de apã peste care, ca
sã nu vã solicit prea mult imaginatia, se
pãsea pur si simplu, locuitorii de pe un mal
ziceau deget, iar (h)ãilalti dest... Si,
într-o zi, dragii mosului, ca în O soaré
la mahala de Costache Caragiale, ea (se) nãvãli
în piata Dorobanti peste delicata doamnã
Cãlinescu (nu e nici o coincidentã de nume!),
o apucã de reverul hainei si începu, ca într-o
novelã bizantinã, sã-i explice cã
una ca dumneaei se naste o datã la un milenium, cã
are sânge albastru, cã a creat un imperiu... desi
n-o cunostea, n-o mai vãzuse niciodatã, eu
am fãcut prezentãrile, nu eram prieteni, dar ne
stiam din parcul Floreasca, nu-i asa, Florin Cãlinescu?
Sã nu creadã careva cã eu plãtesc
polite aici. Fereascã sfântul Anton Pann, care
ne-a binecuvântat cu dãrnicia poeticã a cuvintelor
limbii române! Da’ ia auzi aici întâmplare
întâmplãtoare: cum sã te cheme, domnule,
George Ucenescu, si sã fii trimis ucenic la Anton
Pann, marele sihastru al limbii romane?! Cum sã te cheme
Ion Sãracu si sã ajungi acuzatorul public al
maresalului Ion Antonescu?! Pãi, asta nu e predestinare?!
Iatã aici cântecel de mahala: Marghiolitã,
pupezea, cînd sugeai din acadea, ce floare te înghiontea,
porumbitã albãstrea... Numai nuri rubensieni,
asta parcã fi-va ieri, rãsturnicã sucagea,
ia poftim din narghilea! Asa fu proza vietii mele!
Si, pentru cã am si eu sensibilitãti
(sensibile!), mã apucã uneori nostalgia aia blegoasã
si mã întorc la nasu’, care a avut
dreptate... Cum se vede întocmitã, si în
versuri poezitã - fina ?! Pãi, cum?! Ca în
Noul E(u)rotocrit al lui Dionisie Fotino ! Si sã mã
întorc la nasu’! Într-o zi, îi veni
ideea sã treacã pe la fina, ca s-o întrebe
de sãnãtate si marea doamnã nu-l primi,
pen’cã, de!, nasul nu avea rãdãcini
aristocratice, uitând dumneaei, se pare, cum se mai gudura
pe lângã el în vremurile alea de rãstriste...
sau poate cã abia atunci a rãbufnit în ea
ura ancestralã a femeii din popor care a parvenit pe scara
socialã, nu a blocului! Pentru a-i termina portretul (i)moral,
trebuie sã recunosc cã am avut sansa sã
nu facã nici un copil cu mine, desi vreo doi îmi
poartã, din nefericire, numele! Dama era arzoaicã
din fire, mai ales dupã ce o dãdea pe Sãniutã
- iar de copii s-a folosit ca sã o ducã bine! Ceea
ce n-a sesizat ea, e faptul cã eu am renuntat fãrã
sã ezit la toatã averea aia nenorocitã, care
mã transformase în hamal, ca sã mã
reîntorc la tastatura computerului meu, care, e drept, se
mai stricã, da’ nu m-a trãdat niciodatã!
Am plecat de la sânul (ei) planturos al familiei, lãsându-i
totul: vila, apartamentul, Mercedesurile, tipografia, Poenitei
81, plus cele o sutã si nu mai stiu câte
kile, cu care se autodotase devorând la cirezi ca un cãpcãun(ã)
din poveste! Acuma, despre copii ce sã mai zic? Unul dintre
ei, Ionutescu, este geniu cam de prin clasa a opta, când
a citit de vreo zece ori, fãrã sã respire,
Aventurile bravului soldat Sveik ! Eu îl trimiteam
la scoalã cu masina condusã de Costel,
iar el se reîntorcea acasã înaintea masinii.
Era prin clasa a opta sau a noua, când eu construiam tipografia,
si acuma îi povesteste celui mai bun prieten al
lui, omului de afaceri Cataramã, despre genialitatea lui
precocã! Despre ãilalti nu mai pomenesc, pentru
cã, gata cu bãlãcãreala! Prefer sã
mã întorc la lexicul lui Pann!
