CC:
Stim ce vã enerveazã în România,
dar existã si ceva care vã calmeazã, o
oazã de liniste sau de încredere în viitorul
pe termen scurt?
CDC: Sunt multe pãrti care echilibreazã enervãrile,
trebuie sã o recunosc. Nu as putea trãi dacã
în fiecare moment m-as enerva, as ajunge poate la
celebrul spital de pe dealul din apropierea Câmpinei, fost
conac boieresc si fostã resedintã
a unei divizii AA germane, în timpul celui de al doilea rãzboi
mondial. Remarc de la bun început faptul cã îti
trebuie foarte mult discernãmânt pentru a separa imensa
cantitate de praf pe care o inhalãm în fiecare zi de
restul, de ceea ce se mentine vertical dupã ce eliminãm
toatã zgura. Discernãmânt pentru a nu face greseala
de a arunca totul la cos asa cum faci când vii în
casa locuitã de altcineva care a uitat sã-si
ridice hârtiile, colectia ziarului Libertatea etc. O
altã tehnicã ce functioneazã si
care ne permite sã supravietuim fãrã
sã fim grav afectati este zilnica înlocuire a
enervãrilor. Enervarea de astãzi va fi înlocuitã
de cea de mâine, iar cea de mâine de cea de poimâine.
Într-un anumit fel, ele se anuleazã, pentru cã
intervine si beneficul proces de uitare. Aceasta nu înseamnã
cã enervãrile acestea mãrunte si foarte
dese nu lasã urme adânci în functionarea
organismului nostru. Cel mai eficient mã calmeazã
rutina familialã care, o treime din zi, mã împiedicã
sã-mi mai pãstrez energie pentru a mã enerva.
Mã calmeazã vizionarea, de nevoie, a canalului Minimax
si, mai putin, a Cartoon Network (prea multã violentã
gratuitã existã si în noile desene animate).
Natura României, cât a mai rãmas ea nedistrusã
si ne-PET-izatã, meritã toatã consideratia
noastrã. Din pãcate, cum scria cineva în Dilema
Veche, codrul este frate cu românul, nu si românul
cu codrul. Scrisul si cititul reprezintã armele mele
cele mai puternice cu care încerc sã combat enervarea,
sã o cauterizez chirurgical atunci când apare. Cioran
o spunea de mult, scriind despre sinucidere, s-a vindecat de pofta
de a o pune în practicã. Asa si eu si
Mirel Bãnicã, scriind despre ceea ce ne deranjeazã
în România am încercat sã rãzbim,
sã ne vindecãm. Din pãcate disfunctionalitãtile
din România de azi sunt atât de multe si ample
încât ar trebui poate sã editãm un cotidian
cu titlul volumului nostru, „Enervãri”. Ce încredere
putem avea în viitorul pe termen scurt când peste doar
doi ani se vor împlini douã decenii de la ceea ce ar
fi putut fi momentul zero al noii societãti românesti,
iar rezultatele, în marea majoritate a aspectelor care definesc
România, sunt dezamãgitoare?! Tot bombãnim Bruxelles-ul,
Comisia, pe americani etc. dar cred cã ei au fost foarte
generosi cu România acceptând-o, mult mai generosi
decât au fost foarte multi români cu propria lor
tarã. De aceea nu sunt nici mãcar moderat optimist,
ce sens ar avea sã mã mai îmbãt cu apã
rece ?! Aceastã tarã se va schimba în
bine de-a lungul aceluiasi interval de timp de cât au
avut nevoie comunistii sã o distrugã...
CC: De fapt, câte Românii existã azi?
CDC: Mult mai multe decât ne-ar lãsa peisajul mediatic
sã întelegem. Pânã la urmã,
stau si mã întreb retoric si romantic dacã
nu cumva fiecare dintre noi poartã o Românie a sa în
suflet. De ceva ani, am o teorie simplã: cred cã,
schematizând la maxim, existã douã categorii
de români, românii estici, mâncãtorii de
seminte, ascultãtorii de manele, cei care hãhãie
la Vacanta Mare si românii vestici, decenti,
politicosi si cu simtul mãsurii, care s-ar
integra fãrã nici o problemã în sistemul
occidental (multi au si fãcut-o). Tragedia României
este cã esticii sunt majoritari. E drept cã ambele
categorii au fost subtiate dupã 1990 de masivul exod
accentuat dupã retragerea vizelor, însã si
acest exod, de multe ori, nu este unul definitiv. Existã
un du-te-vino de care beneficiazã mai ales românii
estici care, dupã pãrerea mea, nu sunt supusi
la ceea ce o parte din mas-media româneascã credea,
adicã unui proces de civilizare. Ceea ce asigurã suprematia
românilor estici în spatiul public românesc
este nu numai numãrul dominant, ci si violenta
pe care nu ezitã sã o întrebuinteze si
care este gustatã de acea majoritate pe care se bazeazã
mass-media româneascã în dorinta de a vinde
cât mai multã publicitate la detergenti, seminte
si bere. Dar cine vine din urmã, noile generatii
sunt estice sau vestice? Din pãcate, mi se pare (sunt cât
se poate de subiectiv) cã proportia este zdrobitor
în defavoarea românilor civilizati, vestici. O
altã enervare si o mare amãrãciune.
CC: Mã inspirã o recentã emisiune, ca om direct
implicat si care ati si scris despre asta niste
savuroase fise de observatii caracterologice, cum vedeti
raportul dintre institutii si oameni la noi?
CDC: Este binecunoscutã, clasicã de-a dreptul, problema
cetãteanului obisnuit, normal (spre deosebire
de cetãteanul a-normal care, datoritã fortei
financiare si a cercurilor de influentã poate
discuta altfel cu institutiile) cu institutiile care
ar trebui sã-l serveascã. Întâi, trebuie
spus cã noi venim dupã sute de ani de dominare a oamenilor
simpli de cãtre diverse instituii (domnie, diversele dregãtorii,
Biserica Ortodoxã, Guverne etc.) Buba nu este de ieri, de
azi. Comunismul nu a fãcut decât sã adânceascã
aceastã prãpastie, pentru cã cine alegea institutiile
care conduceau RSR?
Ce legitimitate aveau acestea? Niciuna, totul se baza pe bunul plac
al Conducãtorului care, vã mai aduceti aminte,
stabilise chiar si un sistem de rotatie a cadrelor ca
nu cumva acestea sã prindã rãdãcini
în locurile unde conduceau si sã se transforme
în posibili poli de opozitie. Din pãcate, observ
cu durere cã nici dupã 1989 institutiile nu
s-au fãcut mai iubite, chiar dacã ele au avut o legitimitate
incomparabilã, asiguratã de votul democratic. Însã
acest mecanism nu poate stabili si ce face puterea politicã
în intervalul dintre alegeri. E ca un joc de noroc, pânã
la urmã. Dar chiar si asa, Uniunea Europeanã
a început sã aibã un impact pozitiv asupra functionãrii
institutiilor românesti, în ciuda faptului
cã cetãteanul de rând e tentat mai degrabã
sã nu remarce niciodatã vreo îmbunãtãtire.
Ai dreptul la informatie publicã etc. Ceva se schimbã
însã, este evident cã nu se întâmplã
cu viteza pe care ne-am dori-o noi, cetãtenii obisnuiti
ce rãmânem frustrati observând existenta
categoriei amintite mai sus, a celor care au posibilitatea sã
îsi rezolve problemele altfel, mai repede, mai bine.
CC: Cum îi pedepsim pe cei care îsi mai amintesc
de ororile comunismului?
CDC: Îi pedepsim linsându-i mediatic. Cât
de ciudatã pare România din acest punct de vedere al
obnubilãrii comunismului si a celor care trag de mânecã
societatea fatã de responsabilitãtile
pe care încã le mai are în comparatie cu
lumea occidentalã care, dupã mai bine de sase
decenii de la înfrângerea nazismului, singura forma
de totalitarism pe care a cunoscut-o Occidentul, continua sã
analizeze si sã aducã în atentia
opiniei publice diverse aspecte ale acelei sângeroase perioade.
Cunoasteti mult mediatizatul caz Günther Grass si
al cepei decojite. Stiti în cate exemplare a fost
vândut volumul lui Jonathan Littell - „Les Bienveillantes”-
care se axeazã pe aceasta problematicã spinoasã,
cea a celui de al doilea rãzboi mondial din perspectiva unui
SS-ist? În momentul de fatã, cred ca a ajuns
la o sutã de mii. O carte care costa 25 de euro si are
900 de pagini. Recent, au apãrut Carnets de guerre ale scriitorului
Vasilii Grossman. Doar câteva exemple. În acest timp,
noi parcã dorim sã uitãm, ne-am sãturat
de comunism, dorim sã ne lãfãim în consumism
si sã fim lãsati în pace. Explicatia
este destul de simplã, pânã la urmã.
Multi dintre mogulii care detin puterea mediaticã
au avut legãturi cu vechiul sistem comunist, au beneficiat
de pe urma lui, ce sã ne mai mirãm cã cei care
aduc aminte de ororile comuniste, de crimele comuniste, nu sunt
bine vãzuti ?! Pe de altã parte, dupã
cum ati remarcat, existã un post de televiziune care
reia pe bandã rulantã, fãrã nici o urmã
de discernãmânt, tone de filme produse de cãtre
propaganda comunistã. Acum, în 2007. Aceleasi
culori sterse, aceleasi minciuni, aceeasi retoricã,
aceeasi pionieri si tovarãsi care neprecupetesc
nici un efort pentru a îngropa România si mai adânc
Est-algia aceasta mi se pare revoltãtoare, hai sã
uitam mortii si sã ne aducem aminte doar de cât
de tineri si frumosi eram!
CC: Ce ar însemna pentru noi un ipotetic „model irlandez”?
– vã întreb asta stiutã fiind pasiunea
dvs. pentru acest neam „tare de vârtute”.
CDC: Nu am spus-o explicit în volumul meu,însã
nu cred cã se poate adapta la noi modelul irlandez. Suntem
mult prea diferiti. Nu avem elementele necesare pentru acesta
si, apoi, treaba cu preluarea unui model de undeva si
aplicarea lui în România are o lungã istorie,
încã de prin secolul al XIX-lea, fãrã
mari succese. Într-un pasaj din cartea mea, am fãcut
o paralelã între sistemul politic irlandez si
cel romanesc, descoperind asemãnãri, dar si grave
deosebiri. În primul rând, aceasta coruptie endemica
ne deosebeste profund de irlandezi. Uneori gândesc cã
parcã e preferabilã violenta care a domnit mai
ales în nordul Irlandei decât aceasta coruptie
care cangreneazã sufletul României si îi
afecteazã viitorul. Lãsând la o parte coruptia,
cred cã sistemul politic românesc ar trebui renovat
serios si poate cã cei care o vor face cândva
ar putea sã arunce o privire si peste sistemul politic
irlandez, care combinã cu succes principiul uninominal cu
cel proportional. Însã, cât timp îi
va trebui electoratului românesc, atât de obisnuit
cu actualul sistem politic, total deficitar si plin de disfunctionalitãti
flagrante, pânã se va obisnui cu un alt sistem?!
Pe de altã parte, nu e o tragedie sã recunosti
cã ai gresit... Niciodatã nu e prea târziu.
CC: Dacã mai scriem, înseamnã cã nu e
totul pierdut, nu-i asa?
CDC: Evident, însã, este dureroasã constatarea
cã cei care (ne) citesc sunt din ce în ce mai putin
numerosi. Nu mã plâng, doar constat. Îmi
e fricã de transformarea celor care scriu într-o castã
ezotericã, în niste ciudati, care duc o
existentã separatã fatã de restul
comunitãtii, care-si dezvoltã lumea lor,
când ei ar trebui sã fie doar terminatiile nervoase
ale comunitãtii. Muncitori la salubritatea natiunii...
De aceea, jurnalistica si implicarea în mass-media ne
poate apropia mai eficient de „massele populare”...
19 octombrie 2007
Floresti-Ploiesti
