Mircea Teculescu
A CINCEA POARTÃ - a gustului ?
Casandra Ioan
Ucenicul Vânãtor
Poezia descriptivã îi oferã
cititorului un univers magic, în care acesta se poate descoperi
pe sine. Descriind experiente initiatice, Casandra Ioan
construieste o realitate complexã, autenticã,
în care viata izbucneste virulent. Te simti
atras într-un carusel al senzatiilor, fiecare detaliu
este descris cu minutiozitate, iar versurile sunt bazate pe
figuri de stil puternice, surprinzãtoare. Plecând de
la câteva puncte de interes, poeta creeazã tablouri
grandioase, amestecând culorile si oferind nuante
neasteptate.
Fiecare poem este o constructie simplã, plecând
de la o idee, extrapolând succesiv si conturând
astfel un tipar. Fãrã sã forteze, Casandra
Ioan te convinge, reuseste sã te facã sã
accepti un model de viatã. Tiparul este cât
se poate de natural, fiind definit ca o simplã continuare
a fiintelor. Universul poetic este cald, distantându-se
de obisnuitul aer glaciar specific poeziei descriptive. Elementele
introduse de poetã în acest mozaic reusesc sã
rezoneze cu cititorii, sã îi convingã cã
meritã sã încerce sã priveascã
lumea dintr-un alt punct de vedere: “Ce nume de proclet, de
bleg / mai poartã si imaginea asta / a neputintei
întinse cu sare la subtiori. / Eu nu sunt de acord /
eu refuz sabia: / subi, dubi, dubi! / uite! pot s-o fac sã
si intre prin mine / si sã-i demonstrez substanta
de abur. / În cocaina zilelor împrosc toate imaginile
/ le mânjesc cu ce-mi cade la mânã. / chiar si
iubirea – / icoana scorojitã dând la ivealã
/ mult prea evidentã, de acum, / noastrã singurãtate.
/ Nu avem pãrinti, la fel cum nici / prunci nu avem!
/ Suntem niste pãsãri autiste / cu aripi nãclãite
de pâcle si situatii, / cu ciocul înfundat
adânc în pãmânt. / iar inima, / departe
de-a fi eternã, / e chiar vârful acestei sãbii,
/ e chiar vârful acestei întrebãri, / învelindu-si
ascutisul în acest poem.”
Exprimarea directã faciliteazã contactul dintre autor
si cititor. Casandra Ioan vorbeste despre viata
fiecãruia dintre noi si despre intruziunea poeziei în
aceasta. Trãiesti inevitabil printre cuvinte, iar cuvintele
îti marcheazã existenta. Vânãtorii
de poezie sunt cei care cautã momentele speciale, acceptând
impactul pe care îl au acestea asupra vietii lor. Ai
impresia cã te afli în fata unei oglinzi, descoperind
în ea decorul, privind în spate cu uimire si întelegând
cã acolo se ascunde mult mai mult mister decât ti-ai
fi închipuit vreodatã. Fiecare celulã pare vie,
iar cartea capãtã profunzime prin acest animism împins
la extrem. Viata irumpe din fiecare punct, iar acumularea
de energie îl ajutã pe cititor sã se bucure
de senzatii.
O ars poetica pe alocuri, volumul încearcã sã
defineascã ideea de poezie în cadrul unui sistem privit
ca apocaliptic. Elitist prin compozitie, “Ucenicul vânãtor”
este povestea neofitului reinterpretatã, condimentatã
cu foarte multe referinte, care îi oferã o savoare
aparte si o aduc aproape de basmele din vechime. Reminiscentele
culturale sunt speculate, si chiar dacã pãcãtuiesc
prin repetitii si clisee folosite în exces,
poeziile îsi pãstreazã un ritm interior
antrenant, convingându-l pe cititor sã meargã
mai departe. Durerea este transformatã în blazon, iar
poetul muribund se prãbuseste într-un abis
întunecat. Doliul este tardiv: “Cumplit e poemul / ce-l
port la cingãtoare / la fel cum cumplit e destinul / la fel
cum cumplitã e viata / si iubirea / si moartea
/ si poate si tãisul sabiei / si tocul
pervers al ispitei / îmi smulg fata într-o parte
/ lorca / o smulg de douã ori miscat / francis bacon
/ si alandala / si lucruri stropite / si ziare si
prafuri si fluturasi / si aripi / cumplit e poemul
/ ce-l port între tâmple cu toatã fiinta
/ ãst poem care de obicei triseazã / refuzând
sã se nascã întreg / monstruos si pãros
cum se aflã / cumplit e poemul / care triseazã
nãscându-se avortat / cãci el e mortul poetului
/ dar el e si mortul vostru… / si pe acesta din
urmã / desi nu aveti cum, trebuie sã-l
plângeti / iar nu sã vã pregãtiti
/ beregatele / a rânjet / pentru cã zâmbiti
fãrã pleoape / în fata propriei morti
/ intermediatã de poetul-mort / de poetul-cosciug /
de poetul-doliu…”
Fiintele sunt schitate vag, însã intuitia
ne spune cã ele sunt acolo, prezente, gata în fiecare
moment sã ne ofere o mostrã a personalitãtii
lor. Poeta pluteste printre iluzii definite precar, însã
pregnante în esentã. Lumea nu este conturatã
apãsat, însã forta ei interioarã
îi surprinde pe cititori, îi împinge într-o
vâltoare ideaticã complicatã, de unde nu existã
cale de întoarcere. Volumul începe în fortã,
iar pasiunea din care poeta îsi hrãneste
versurile, le oferã acestora din urmã potentã,
transformându-le în cuvinte potrivite pentru fiecare
dintre noi.
Mizând în anumite momente pe incoerentã,
Casandra Ioan le oferã cititorilor prilejul unor meditatii
complexe, lãsându-i sã construiascã edificii
plecând de la ideile expuse în poeme. Nu existã
certitudini, nu esti obligat sã crezi. Cu toate astea,
versurile ti se insinueazã în constiintã,
aidoma unor mantre, reusind sã te transforme. Cititorul
va închide cartea simtindu-se un alt om, iar metamorfozele
complexe sunt completate de îndemnuri simple, naturale: “Mã
aflu dispersatã / în cele patru zãri ale trupului
/ ca si cum cineva / mi-ar fi fãcut felul / asta bineînteles
fãrã stiinta mea / si m-ar fi dat
corbilor… / Sunt femeie si totusi / în acest
poem nu vorbeste / decât nasul meu si urechea dreaptã
/ poate cã pret de câteva pagini / veti
gãsi / cam prin rândul al unsprezecelea / un glob ocular
si o mânã / zgârcitã, de atâta
scris / si atâta incoerentã, / pe un stil
– instrument al diavolului. / scalpul îmi este purtat
în glorie / de câtiva indieni – academicieni
ai cuvântului ultim / ce se plimbã pe lungi coridoare
/ la frac negru, cu joben si coditã / k…un
cal, k…un cal, k…încã un kal… / k…ultimul
e mânz / iertatã sã-i fie inocenta / cã
n-a stiut ce face! / A! Dunã! Te!”
Din punct de vedere tehnic, poemele suferã la capitolul compozitie.
Repetitiile obositoare afecteazã ritmul, iar rimele
involuntare creeazã sincope. În ciuda acestor deficiente
tehnice, volumul oferã puncte de plecare, iar ideile filosofice
vehiculate meritã analizate. Casandra Ioan îsi
construieste o lume numai a ei, încercând sã
o explice cititorilor, pe care îi trateazã aidoma unor
ucenici. Vom reusi sau nu sã ajungem la capãtul
drumului, vom reusi sã întelegem lectia
acestor poeme. Totul depinde pânã la urmã de
noi. Ucenicii vor ajunge pânã la urmã vânãtori,
pentru cã vânatul este pretutindeni...
* Editura Limes – 2006
Petre Fluerasu
Ioan Vintilã Fintis
Dealul*
Doi poeti contemporani mi se par cã
încercã, în lirica lor, sã se întoarcã,
pe cãi diferite, pânã la geneza lumii. E vorba
de Nichita Danilov si Ioan Vintilã Fintis. Dacã
Nichita Danilov coboarã spre începuturi, pânã
la vidul primordial din care s-au nãscut cele 10.000 de fiinte,
pe calea deschisã de Lao-Tzî, Ioan Vintilã Fintis
ajunge la particulele atomice promovate întâia oarã
de filosofii greci Leucip si Democrit. Pentru Ioan Vintilã
Fintis, nu numai substanta, dar si psihicul este
alcãtuit, din atomi, sau mai degrabã psihicul entitãtilor
supranaturale si umane, emit si receptioneazã
fluxuri semantice de asemenea particule.
Unitatea remarcabilã a poeziilor si volumelor autorului
o reprezintã prezenta sacrului la toate nivelele lumii
cercetate (poezia sa fiind una cognitivã). Trei volume complementare
ne conduc spre aceastã concluzie: PORÞILE (1), HIEROFANIA
(2) si DEALUL (3). Viziunea se structureazã pe trei
nivele ontologice: a) trecerile (geneza/nasterea si apocalipsa/moartea)
(1), b) peregrinarea terestrã (2) si c) memoria speciei
(3).
Încifrarea textelor ne invitã la o cercetare hermeneuticã
(4). Sã urmãrim succint structura lumii lirice instituitã
de Ioan Vintilã Fintis.
a) Trecerile
În volumul PORÞILE întâlnim nouã
Porti, fiecare din acestea având sase pãrti.
Îmi imaginez cã aceste porti conduc spre raiul
cuvintelor desãvârsite. Citãm câteva
versuri doar din prima dintre ele, „Poarta de mãtase”
care începe cu o genezã: „Înlãuntrul
cuvintelor, / Marele Integrator / lenes învârte
osia.” Odatã cu facerea s-au deschis si Portile,
dar calea de urmat, niciunde. Parcurgând cele nouã
porti, spiritul ajunge în moarte, adicã în
elementul sãu pentru cã si Moartea e spirit “Acolo,
unde moartea / e spirit, / Poarta se închide.”
b) Peregrinarea terestrã (Regatul tristetii)
Dacã Biblia atribuie nasterea lumii logos-ului divin
(cuvânt-gând-faptã), Ioan Vintilã Fintis
îsi propune sã pãtrundã în
chiar geneza cuvântului. Ce ar putea fi esenta expresiilor
lingvistice? – se întreabã poetul. Sufletul cuvântului
este o fortã misterioasã cu care Demiurgul creeazã
lumea fizicã iar poetul îsi edificã lumile
sale imaginare: „Cine se legãna deasupra / Neînceputului?
/ - Chiar sufletul cuvântului…”
Volumul HIEROFANIA cuprinde trei pãrti: a). Semnul
integratorului; b). Norul si vedenia; c). Fâsia
de umbrã; iar fiecare poezie este alcãtuitã
din trei secvente. Dacã ne luãm dupã
acest simbol, Dumnezeu este Integratorul, Iisus, ordinea (vedenia
din spatele norului) iar Duhul Sfânt, Fâsia de
umbrã dintre douã fâsii de luminã.
Integratorul din universul liricii lui Ioan Vintilã Fintis
este cel care tine totul laolaltã. Ceva similar legitãtilor
inconstiente ale materiei si spiritului, unificate: „Desi
inactiv se rãspândeste printr-o vointã
nesilitã. / Dintr-o perseverentã necunoscutã
LUI / existã pretutindeni. // Este chiar stãpânul
ideilor – fãrã însã a fi primejdios.”
Între Integratorul lui Ioan Vintilã Fintis si
Marele Anonim al lui Lucian Blaga, putem gãsi asemãnãri
si deosebiri. Asemãnãri: cei doi demiurgi sunt:
creatori, orbi, neimplicati în destinul fiintei
umane. Deosebiri: Integratorul este prezent în lume, nu o
cenzureazã: “Trece o cometã prin inima sa /
Si dintr-o datã / El o înghite / Cu sângele
lui / Nevãzut.” El este totodatã activ energetic,
la nivelul inconstientului: “Integratorul pluteste
între douã dungi de luminã / Umbra lui fecundeazã
pãmântul”.
„Norul este ordinea” – se intituleazã poezia
cu care debuteazã capitolul al doilea al HIEROFANIEI. Ca
emergentã sau fiu al Integratorului, Norul are atributele
acestuia: necuprinderea, constituie esenta gândirii
si nu se dezvãluie fiintei umane.
În universul cuvintelor, Norul poate fi asemãnat cu
un cuvânt – prunc, plin de har (Iisus), dacã
dumnezeul cuvintelor este Marele Integrator: “Într-o
fasã se naste / În ieslea unui verb iubitor”.
La fel ca tatãl sãu, Integratorul, Norul emanã
Duh sfânt în lumea nevãzutã a cuvintelor.
Ne mai putem închipui cã Duhul Sfânt este spatiul
(Fâsia de umbre) prin care se propagã actiunea
Marelui Integrator.
c) Memoria speciei
Dealul om, din volumul omonim, trimite direct la introspectarea
memoriei colective. Întoarcerea în timp ajunge pânã
la desprinderea omului din animalitate, perioadã pe care
Jung o considera foarte importantã pentru cã atunci
s-au format arhetipurile. Cântecul vietii noastre efemere
continuã din generatie în generatie: „Dealul
pe care-l privesc, / începe deodatã / sã cânte.
// Acolo, cândva, / a fost un oras. / Cu ziduri si
turle plutind, / pe ruina de ceatã / a altui oras.”
În epoca civilizãrii omului, religia nu era desprinsã
de celelalte activitãti umane. Sacrul si profanul
coincideau: „De / o mie / de / ani / Dealul Om / strãpunge
/ Lumina / pânã aproape / De / Zei”.
În peregrinãrile sale prin memoria celulelor vii, poetul
ajunge chiar la epoca dinaintea aparitiei omului pe pãmânt:
“Ostenii / s-au retras în scuturi / si / cai.”;
„Un lac încremenit. În el mã oglindesc
/ si-n loc de trup, / tineretea dealului Om / nãscându-se
în cerbi / si / în lupi.”
Dealul coridor apartine privirii ce trece printre viatã
si moarte. Ajungem în epoca faraonilor, piramida simbolizând
si ea dealul, asemãnarea justificându-se prin
aspectul initiatic al semnificatiilor celor douã
concepte (primul real, al doilea imaginar): „Acum, / doar
sclavii se întorc, / în amintirea piramidei…”
si-n sarcofag – boltã peste „schelãria
de oase”, doar „tropãitul zeilor”.
Dealul cub este forma primordialã a Dumnezeirii din care
emanã radiatiile. Este o mandalã a stabilitãtii
si a totalitãtii, un zar al destinului: “Totul
nu este decât / radiatie, Doamne, / a / cubului din
tine dãltuit / atunci, / la început.” El cuprinde
trecutul si viitorul, unitatea însãsi.
Universul în viziunea lui Ioan Vintilã Fintis
este însufletit, chiar si pietrele cresc din seminte.
Cu Dealul treptelor – coborâm prin memoria colectivã
la facerea lumii: “Sã ne rugãm! // Sãpati
coridoare apoi, / în carnea de piatrã / a / Dealului
Om. // Adânc, / foarte adânc, // pânã /
la / atomul cel sfânt…” Ca si Eminescu, Ioan
Vintilã Fintis închipuie Demiurgul ca pe un punct
radiind energie infinitã (“atomul cel sfânt”).
Si iatã pregãtirea genezei: “Trecem în
deal / si dealul în om, / pânã când
/ totul devine pulbere sacrã, // din care sã se frãmânte
aluatul cel nou.”
Dealul organ – elogiazã imnic trupului omenesc muritor:
“Cãlcâiul, dacã nu ar fi drum vorbitor,
/ cuibãrit în pãsãri, genunchiul /
s-ar rostogoli în neant. // Soldul învelit în
frunzulite de rouã, / nu s-ar prelungi peste vreme
gemând, / dacã buricul nu ar fi / coridor la limita
lumii. // Crengile cãrnii, scut suferintei / n-ar
fi, / nici mâinile aripi de înger / fâlfâind
majestuos / departe în deal…” etc.
Dealul mirat ne conduce în miezul existentei, care
este, ca si la Blaga, misterul: “Lumina din nou se
aude râzând. / Stãri de spirit si îngeri
/ încercuind burta dealului / doldora de cenusã.
// Acolo stau de veghe înteleptii strãbuni,
/ cu umerii ninsi de secunde si sãnii, / trupuri
din alte trupuri crescând, mereu vâslind împotriva
marelui somn, / într-o rotire de astri de nimeni vãzutã,
/ printr-o mie de ceruri, / pânã-n rãrunchii
dealului.”
Dealul vedeniilor constituie o cãlãtorie spre centrul
cubului etern, iar Dealul singur împleteste tristetea
vietii cu sacralitatea indiferentã într-o “gramaticã
a singurãtãtii”.
Dealul cimitir este o imagine binecunoscutã în zonele
colinare: “Mereu înfloresc / cimitirele-n deal”.
Dar acum cimitirul devine apocaliptic, ducându-ne cu gândul
la nasterea universului printr-o explozie termonuclearã
(big-bang): “Parcã un clopot atomic / înlãuntrul
secundei / cântã / bing / bang / big / bang // si
ne rontãie trupul.”
Dealul rãsfrângerii ne trimite la Daimonionul teoretizat
paradoxal de Lucian Blaga drept paradisiac si luciferic.
Daimonionul lui Vintilã Fintis este nostalgic: “Cu
trupul meu / de apã / si de sânge / se hrãnea,
/ mã privea pe furis - / nu-l vedeam - / în
fiecare clipã / ocrotitor tropãia himeric, / iertãtorul,
ereticul Daimon / mãsurându-si în mine
/ tristetea sa / cea de toate zilele.”
Dealul tainã ne duce la misterul ascuns în verbe:
“Tainele mocnesc învelite-n cuvinte. // TAINÃ
– OM / DEALUL – TAINÃ // Doar muzica din copite
ne mângâie rana / - sufletu-i obosit - / Soaptã
si rugã amintirile cresc. / Frigul orbeste. /
Amintirea unei vieti trecute / ne doare. // Unde te ascunzi
luminã plângãtoare?” “Doamne,
toate sunt / învãluite cu tine - / esti giulgiul
bun al durerii, / nimicul din nimic, / niciundele care ne / macinã
/ lent.”
Dealul absurd ne dezvãluie lipsa de sens a existentei:
“Este absurd / trupul meu / si al tãu / si
/ al nimãnui.”; “Secundele-trupuri absurde
/ prin coridoarele dealuri plutind / se tocesc de luminã
pânã devine / pulbere / sacrã / de-atomi.”
Dealul pustiu aduce o covârsitoare tristete:
“La intrare, totul pare pustiu. // Usa, / coridorul,
/ linistea din centrul odãii, / par / atât de
pustii încât, // dacã nu mi-as asculta
bãtãile inimii, / de atâta pustiu, ai crede,
/ cã eu însumi pustiul acela de pretutindeni / as
fi. (…) Aidoma sfârsitului de lume, / devin coridor
de luminã / în Duhul necreat…”; “Nimicul
sporeste pretutindeni, / dealul pustiu din spatele cortinei
/ neîncetat îi rontãie trecutul.”;
“Parcã pluteste un înger / prin zilele
/ mele / si // astfel mã trec / în aceastã
plângere / universalã.”
*
Poezia lui Ioan Vintilã Fintis este o poezie a tristetilor
metafizice. Prima ei calitate constã în originalitatea
pronuntatã. Fiind o poezie de cunoastere, ea
se constituie într-o viziune închegatã asupra
lumii, pornind chiar de la genezã (sau geneze repetate).
Încearcã sã ajungã la punctul zero,
al nasterii lumii, investigând memoria colectivã
a speciei, si mai mult decât atât a tuturor celulelor
vii. Cele trei cãrti pe care le-am prezentat încearcã
sã reconstituie istoria vietii pe pãmânt,
atât a celei fizice cât si a celei imaginare.
Demiurgul este privit când ca un atom radiind energie la
nesfârsit, când ca manifestare a logos-ului.
Din punct de vedere stilistic, textul este transfigurat integral
în metafore si alegorii. Versurile sunt scurte, de
obicei de unu, douã, trei cuvinte, asezate în
trepte. Prin aceastã caligrafie, sintagmele sunt individualizate
pentru a li se amplifica valoarea semanticã. Gruparea versurilor
în tertine dã impresia de rostogolire a valurilor
mãrii si creeazã o respiratie largã.
Ici colo întâlnim câte o rimã, dar sonoritatea
este rãspânditã pretutindeni. Tertinele
ar putea fi scrise ca niste versuri lungi, fãrã
sã-si piardã prospetimea. Poezia este
organizatã prin alãturarea savantã a unor
nuclee lexicale, îndelung alese, creându-se o impresie
de unitate în diversitate. Expresia este rece, intelectualizatã.
Imaginile în alb negru (foarte rar apare verdele coclit),
creeazã o graficã halucinantã, închisã
în contururi ferme. Metaforele, comparatiile adesea
sunt surprinzãtoare, memorabile, fascinând imaginatia.
Universul liric creat de Ioan Vintilã Fintis,
abundã de simboluri. Enumerãm câteva dintre
ele: cifra trei implicã trinitatea crestinã;
lumina si frigul întruchipeazã ratiunea;
dealul reprezintã memoria colectivã; trupul ca sediu
al creierului poate reprezenta si el un deal; ochiul este
raza; umbra – marginea/limita; somnul - vedenia, atomul
- purpura; cercul - nisipul; duhul – omul/poetul; adierea
– fiinta iubitã, cubul – stabilitatea
si totalitatea.
Criticul Stefan Ion Ghilimescu descoperea în poezia
lui Ioan Vintilã Fintis un „talent asociativ
exceptional”: “Fintis este, de altfel,
un neobosit si fantast poet al iluziei si himerei, al
fanteziei, visului si halucinatiei, cultivate frenetic
si cu un rafinament care se întrece pe sine la fiecare
cuadrat. Cu o elocintã si o logicã speciale,
în scrisul sãu el vorbeste si este vorbit
de imaginatia planetelor si magia frigului transcendental,
(…) În felul sãu profund vital, Fintis
este un mistic care nu-si poate mãrturisi nici iubirea
nici necredinta.” (Un poet vorbit de imaginatia
planetelor în revista “Contemporanul – ideea
europeanã”, 1993). Iar despre volumul DEALUL acelasi
critic descoperã „o nouã matrice stilisticã
a poeziei lui Ioan Vintilã Fintis: “Distanta
parcursã de la gestul exterior, adesea prefabricat, la
introspectia fãtisã a figurii mãrcii
stilistice ancestrale este considerabilã si trebuie
apreciatã, mai ales, ca posibilitate de cunoastere
a “simultaneitãtii” zidirii fiintei
dinlãuntrul si în afara marilor taine si
semne în puterea cãrora poetul apreciazã cã
stãm.” (Dealul genuin, o nouã matrice stilisticã
a poeziei lui Ioan Vintilã Fintis în revista
“Sinteze”, 1996).
Cele trei volume de versuri mentionate: PORÞILE, HIEROFANIA
si DEALUL, constituie un adevãrat „triunghi
liric al Bermudelor” în care cititorul neavizat riscã
sã se piardã. Cine se va strãdui sã
înteleagã demersul cognitiv al versurilor va
avea prilejul unei sãrbãtori a spiritului.
(1). Ioan Vintilã Fintis - PORÞILE (Ed. Prineuro,
Ploiesti, 2005)
(2). Ioan Vintilã Fintis - HIEROFANIA (Ed. Prineuro,
Ploiesti, 2006)
(3). Ioan Vintilã Fintis – DEALUL (Ed. Karta-Graphic,
Ploiesti, 2007)
(4). Lucian Gruia – Sacralitatea poeziei lui Ioan Vintilã
Fintis (revista „Poesis” nr. 9 - 12/2006)
* (Ed. Karta-Graphic, Ploiesti, 2007)
Lucian Gruia
Ioan Adam
Povestea vorbelor
Ioan Adam face poarte din familia din ce în ce mai putin
numeroasã a intelectualilor pentru care limba românã
este distanta dintre inimã si umbra ei, care
se numeste suflet. Cu asupra de mãsurã afirmatia
are acoperire si/mai ales în a douãsprezecea
sa carte pe care a intitulat-o Povestea vorbelor. O istorie secretã
a limbii române [Editura Paralela 45, 2007] Este o carte
document pentru cã este o carte reper, o carte pe care
bibliografiile de specialitate care vor apãrea în
viitor n-au voie - dacã se vor dori sã fie taxate
ca serioase -, sã nau o citeze. Este si o carte avertisment,
o recunoaste chiar autorul: Ca pielea de sagri a nechibzuitului
Raphael despre care scria Balzac, limba românã îmi
pare cã se micsoreazã, dar nu prin pofte nesãbuite,
prin acte de vointã imprudente, ci prin nepãsare,
dezinteres, lenevie levantinã. Optiuni stranii, sinucigase,
într-o lume în care vechea pãtanie de
la Turnul Babel pare a se derula în sens contrar, iar spectrul
unei noi limbi de lemn, cu întorsãturi negustoresti,
ne pândeste pe toti. Este o carte cu nimic mai
prejos decât altele, care trateazã aceeasi temã,
semnate de corifei ai limbii si literaturii române
– îi amintesc aici doar pe Hasdeu, Sextil Puscariu,
Seineanu, Maiorescu, Cãlinescu, Graur, Noica, Manolescu,
dintr-o bibliografie [selectivã!] care citeazã nu
mai putin de o sutã si treizeci de nume si
volume, românesti si strãine. Asumându-mi
riscul de a nu fi crezut, ba chiar si pe acela al comentariilor
otrãvite, as spune cã, dimpotrivã, cartea
lui Ioan Adam se plaseazã mai presus de ele. De ce?
În primul rând pentru cã este multifunctionalã.
Este ca un ceas capabil sã-ti arate nu numai ora
exactã, ci si data din calendar, si presiunea
atmosfericã, si punctele cardinale, si glicemia,
si pulsul, si încã multe altele. Cãrtile
înaintasilor – cãrora nu le neg nici eruditia,
nici caracterele nobile si pasionate, nici inteligentele
sclipitoare, nici acribia, nici aristocratia limbajului!
– au, pe lângã calitãti incontestabile,
si un mare defect: toate sunt rodul unor abordãri
exclusiviste, sub incidentã etimologicã. Ioan
Adam a vrut si a obtinut mai mult. A sa Poveste a vorbelor
este scrisã nu numai din perspectiva etimologiei, stiintã
în care a obtinut si un doctorat, ci si
din aceea a interdisciplinaritãtii. S-a dovedit o
datã în plus cã mitologia, imagologia, istoria
propriu zisã, dar si istoria mentalitãtilor,
a industriei tãrãnesti, stilistica, semantica,
onomastica, folcloristica, dreptul s.a. sunt de neocolit,
atunci când doresti sã oferi o reprezentare
cât mai plasticã a povestii vorbelor aflãtoare
în spatele vorbelor. Încã un merit al cãrtii.
În numai douã sute de pagini, Ioan Adam reuseste
sã spunã mult mai mult decât poti afla
din cele peste opt sute de pagini semnate de cei trei autori ai
reputatului Dictionar de expresii si locutiuni
ale limbii române apãrut în 1985, la Editura
Albatros, de pildã. În urmã cu fix douã
decenii, într-o lucrare gânditã si menitã
a vesteji limba de lemn, observam cã atunci când
cultivi rigoarea, se duce savoarea. Istoria secretã a limbii
române semnatã de Ioan Adam este exceptia care
confirmã regula. Cititi povestea unor expresii precum
A-si lua tãlpãsita, Nitam-nisam,
A lua cu otuzbirul, A-si aprinde paie în cap, A spune
verde în fatã, A umbla cu iordane, Vodã
da si Hâncu ba! – am pomenit doar sapte
dintre cele saizeci si patru de expresii comentate -
si îmi veti da dreptate. Cuvintele par a fi trase
în ciocolatã. Este, acesta, încã un
merit. Si încã unul. Pornind de la avertismentul
„portocaliu” lansat de Maiorescu în 1868 –
„Încã zece ani de o asemenea convingere publicã,
încã o generatie de tineri cu acelasi
sistem de expresii – si limba românã poate
deveni o ruinã, nu reparatã, ci stricatã
prin constructii strãine fãrã nici
o adaptare de stil si incapabile de a-i manifesta propria
idee în mod originariu“ - Ioan Adam, asemenea unui
comandament pentru rezolvarea situatiilor de urgentã,
propune decretarea „codului rosu” pentru limba
românã. I se pare cã a gãsit si
solutia: Dacã nu dorim sã vorbim finalmente
într-o limbã cu orizont existential redus,
fãrã relief verbal, agonicã prin restrângerea
la bilant negustoresc si injurie oachesã,
avem nevoie de o politicã pe termen lung a limbii române.
Ceea ce presupune si o redescoperire a mentalului românesc
pe care expresiile, zicalele, idiomatismele, ca „abstractiuni
conventionale“ cu rãdãcini fiintiale
uitate îl reprezintã strãlucit. Este pentru
prima datã la noi când apare o astfel de carte, un
veritabil Rolex al filologiei românesti, iar Ioan Adam,
autorul ei, cred cã ar merita sã fie felicitat public
si apreciat ca atare nu numai afarã, ci si în
tarã.
Pentru cã mi se pare cu totul si cu totul anormal
ca doctorul în filologie Ioan Adam, profesorul universitar
Ioan Adam, criticul literar Ioan Adam, scriitorul Ioan Adam, bref,
românul Ioan Adam sã fie listat la Paris, în
biblioteca Universitãtii Sorbona, la Bloomington,
în Biblioteca Academicã a Indiana University, precum
si în Library of Congress, Washington, District of
Columbia, dar numele lui sã lipseascã din coloana
Romanian Writters a Muzeului Literaturii Române din Bucuresti,
România…
Intrati pe http://www.mir.ro/newindexeng.htm si vã
veti convinge cã, din pãcate, asa stau
lucrurile…
Mircea Bunea
Victor Sterom
Sintoniile
Sintoniile : „Geometrii de fum” închegându-se
pe inima acestui copil de îngeri, care este poetul Victor
Sterom, însemne pe verticalã dintr-o privire ce parcã
ar vrea sã-si ascundã drumul întoarcerii,
sã nu-1 mai gãseascã. De la „mângâierea
literei” la forma ce ar putea închipui o mânã,
e cale de un sunet, pe care nimeni în afara poetului nu
ar cuteza sã-l deseneze în rãbdarea unui clopot.
Astfel, poetul stã rãsucit cãtre sine, mãrturisindu-se:
„La soldul acestor clip. Din tainã ori / din spaimã
a început sã-mi fie noimã. / Fragmentul vietii
tale. Vânt în formã de orgã. / Ciorchine
de praguri peste care calc apatic. / Încã un pas
si sunt în ceruri... Cât de cât / Proptesc muntele
doldora de vulturi. Încerc / sã-i deslusesc
vârfurile. Rãzbind pe versantii de aripi sãlbatice.
Rãzbit de povarã. / Dezlipind de pe mine zãdãrnicia.
Cât de cât pun talpa între nourii mãruntaielor
cerului / meu. Mã întind plutitor pe iarba muntelui
/ sacru. Sub crucea pe care o port ca pe-o / sãrbãtoare...
De aceea - Doamne. Acum când / sunt în vârful
adânc al întrebãrii. Spun. / Îmbunând
ramura fantasticã: altã împãrãtie
/ mi-ar fi de prisos...” (Ramura fantasticã). Sintoniile:
Aceste stãri, „vesti” ce-si gãsesc
cu obstinatie adresantul, mutându-se din natura realului
imediat în lacrima ochiului lãuntric, transformându-se
acolo în imagini ultime, hãrãzite eternului
stelar. Cãci, din tot ce nu poate stinge, se naste
focul miscãtoarelor semne, în care el, poetul,
sã-si zideascã adevãrul si rãmânerea:
„Viscolul de purpurã. Cuvinte / constelând
zarea necuprinsã. Pe dealuri / toamna cu bruma de struguri
– Liturghii / înserând limpezimea cosmicã.
Vãzduhul / fântânilor cum ochiul de vultur.
În aerul de / clestar harfa arborilor - tãcere
friguroasã. / Livezi de smarald. Dincolo de petale sufletul
/ mãrului cum vrejul unei stele. Nesfârsitã
/ coloanã sub mângâierea dulce ai asprã
a / vântului...” (Tãcere friguroasã).
O EA imaginarã si fãrã grai, nãscându-se
între „aici” si „departe”,
între carne si fiintã, ascultând
vocile interioare ale ne-strigãtului, cum firul ierbii
dinaintea fulgerului eventual: „Un fluture ajuns în
partea opusã a / muntelui. Numai acolo în sãmânta
/ încheieturilor de stânci mã vei gãsi
peste / noapte turnai în bucuria cã o flacãrã
/ cuprinsã în privirile acestor lucruri. Si
/ flãcãrile continuã prin ecuatii subtile
reme- / morând cenusa. O fereastrã în
asteptare. Cum / fulgerul pe genunchii tãi. Cum gleznele
/ violate de mii si mii de treceri incendiazã / tainele...”
(Rememorând cenusa). Poemele respirã o imensã
singurãtate vecinã doar cu împãcarea
de sine si universul, cãci, ce alta sã însemne
puntile altfel întocmite aici, menite sã arate
drumul fiintei etern-cãlãtoare?: „Conturul
firii nepereche se umple cu / Luceferii nimburilor din cuvinte.
Clipa opritã / stã în marmorã cum raza
în frunzã. Nãluci de / purpurã se frâng
în valuri spre umbra din / adâncuri. Întunericul
violet se con fundã cu / nimicul din ochiul fantomelor.
Crucea altei / existente vegheazã absenta mistuitelor
/ hotare. Întomnarea semnelor adulmecã / miresmele
tãcerii la rãscruci de timp. Ecoul / urletului simte
respiratia fiarei peste spatiul / despletit...”
(Întomnarea semnelor). Între clopot si stea,
poetul încheagã „praguri si trepte”
de suit într-un timp al strigãtului îngrãdit
poate numai de orizontul vreunei turle de catedralã, tocmai
spre a se întoarce ecou, spre a dovedi cã, pe linia
curbã a cercului, „odinioarã” nu este
trecut, ci devenire: „Cuvintele cum pietrele. Dacã
nu / cumva mai grele. Gesturi aburoase / Rãsfrânte.
Distilate în ceatã. Si noi cu / plumbul
pe glezne. Si noi cu ochii în apa / cerului, Supti
pânã la inimã. Pânã la creier
/ Pe dinãuntru. Pe dinafarã. Vom trece din / tainã
în tainã. Cãtre odinioarã. Balans /
printre comori cum silabele pãrului tãu. Din / marea
ninsoare a florilor de mãr. Tot mai / înlãuntrul
visului. C-am fost pe-acolo si noi / Tot mai strãfulgerati
de întâmplare…” (Gesturi aburoase).
Sintoniile! De bunã seamã, unul dintre iele mai
extraordinare volume ale unuia din importantii poeti
ai literaturii contemporane, care este Victor Sterom. Confesiune
si tainã, mister si revelatie, aceastã
carte e nãscutã din visul unui copii-minune, dormind
cu tâmpla pe cãpãtâiul înstelat
al universului. Am zis!
* poeme, Editura Karte-Graphic, Ploiesti 2007
Mihai Antonescu
Gheorghe Istrate
Ritualuri
“Gheorghe Istrate este un poet incomensurabil mai mare
decât ecoul poeziei sale. Ce surprinzãtor e sã
constati cu câtã pudoare, cu câtã
perseverentã, cu câtã variatã
pasiune,si cu ce admirabile rezultate, acest poet lipsit de ostentatie
si-a alcãtuit, si-a cultivat, Si-a desãvârsit
un mit al sãu, prin simplã dar sugestivã
potentare a unei perspective traditionale” (Stefan
Aug. Doinas) în suita de referinte critice alãturi
de Ion Caraion, Nicolae Manolescu si Cornela: Minai Ionescu la
volumul -Ritualuri -editie bilingvã -românã-france-zã
în traducere de Gina Argintescu Amza, editura Rafet, Rm.Sãrat,
2007. Poetul Gheorghe Istrate (nãscut la 11 mai 194-0 în
satul Limpezis, jud. Buzãu tinde vãdit prin aceste
-rânduieli - a-si reliefa caracterul profund si laborios
al poeziei, ca pe un basorâlief în care se relevã
-joaca umbrelor severe - sublimate în idee.
Principiului estetic, reflectat aici în anumite practici
-nastere, Eâtx cãsãtorie -i se substituie
unui firesc, natural, pulsând în vase pline cu voci
randificate la nesfârsit într-o abundentã
semanticã, în beatitudinea acumulãrilor literalmente
subordonate unor ritualizãri. “lumina doarme-n mine
mai de mult/precum copilul în adult/de-acuma sunt o ranã
plutitoare/o floare veche bâjbâind în soare/m-am
dezbrãcat de timp si m-am urât/mi-e umbra streang
înfrãgezind pe gât/ si moarã sunt
cu aripile-n vânt/prin care-mi macin propriul meu cuvânt/
din toatã-aceastã schelãrie grea/rãmâne-un
miez înfrigurat de stea/ rãsad de aripi si rãsad
de îngeri/fãpturi prin care suflete mai sângeri/lumina
zace-n mine ca-n mormânt/precum cuvântul în
Cuvânt’.’^: (p.80) sau: “pãmântul
trece ca un somn mai mare/printre mormintele-tipare/magnetul lui
fosil si sjefcic/ne-absoarbe-ncet din întuneric/ nimic
nu-ntreabã;sfarmã oase/dar trupu-a moarte nu-i miroase/i-am
întâlnit prin ceas cândva/mã clãtinam
în steaua mea/si ne-am iubit cu disperare-/pãmântul
în pãmânt nu moare!/copil dinpetele ceresti/
când vrei sã fii - sã uiti cã
esti/întemniteazã-te-n cuvânt/ si
nu cãta înspre pãmânt/cã dacã-ntinzi
prin noapte mâna/în deget vei lovi tãrâna’J(p.
34)
Gheorghe Istrate exprimã în versuri armonia si
transparenta clasicã, pasiunea rationalã,
credibilã. Iar când sunt scrise sub incidenta
cognitivã a unei emotii, emotia în sine
se supune unui ceremonial capabil sã tempereze - punctele
de sprijin - al confesiunii, “stau la un capãt de
vecie/de unde alta va sã vie/stau la un capãt
de luminã/de unde alta va sã vinã/stau la
un capãt de cuvânt/-jertfit acestui legãmânt/de-aici
nemarginea-i aproape/de e^mã mai despart trei pleoape/doar
s fosnete închipuind/statuia arsã-a altui
gând / la vreme veche de-ncâput/pãmântul
iarãsi m-a durut / pãmântul nostru-i
un s’ãrut/cu lacrimile dedesubt/lãsate-n somnul
întrerupt/hrãnind acolo-n rãdãcinã/sãmânta
vremii ce-o sã vinã/stau la un capãt de visare/desprins
de viatã si tipare/cu chipul rãsturnat
în soare Provocare, invocatie ori numai celebrare
a stãrii de exceptie, poezia lui Gheorghe Istrate
trãieste dintr-un -cult -al evenimentului explo»
rânU un spatiu al formelor cu fond.
Iubitor pndtai asupra de mãsurã de -ritualuri, autorul
le acordã o tratare de norme si de tipare prestabilite,
conferindu-le sansa de solemnitate, de rigoare si osatura
bine articulatã. “azi trupul meu/asemeni fioarelui
de toamnã/îsi leapãdã rãnile
lungi/ linistit pregãtindu-se/pentru marea cãlãtorie/ridic
arcul în cer-si cerul mirat/îmi întâmpinã
cumpãna bratului/pãsãri cad pe trestia
sãgetii mele/strângând în aripi
moartea albã/e timpul -umbra lui se apropie/de gura neantului/prin
care secolii se scurg/carnea Fiarei asteaptã cu înfrigurare/sã-si
primeascã Raiia”(p.88)
Poetul Gheorghe Istrate se vãdeste a fi, în
ritualurile sale,posesorul unei priviri care, în momente
fulgurante, regãseste prospetimi de lucruri
de intensitate extremã. El pãstreazã în
memorie gcourile concretului, desenând cu precizie contururi,
forme, unghiuri aplicând tuse gotice sigure pe pânza
- tabloului -poetic, reusind sã fixeze un stil într-o
atmosferã cu rezonante reflexive, unde, însã
- se supune unei duble rigori - a tematicii si a formei fixe.
“aprinde tatã lampa si umblã încet/truditã
mama doarme-n pânda unor zei/vino si-alungã
liliecii buimaci/din zãcãtoarea sufletului ei/ auzi
cum noaptea calcã surd grãunta casei/trosnindu-ne
peretii în spinãri/pe când în patul
ei adoarme mama/pe patru picioare de lumânãri/în
inima bisericii care ne-adunã/umflându-si lemnul
cu porunci eterne/pe rouã somnului cu lunã/mama
de moarte îsi asterne/vai tatã vorbele
noastre sunt/liliecii i.KÃxxi târzii ai rugãciunii-/iatã-i
Banca cum ies vãlãtucindu-se-n sus/din gura adormitã
a mumii” (Ritual -închinat mamei)
Victor Sterom
|
